Rusia – 50,65% din corpul electoral au votat DA

In perioada 25 iunie – 1 iulie, a avut loc consultarea naţională prin care cetăţenii Federaţiei Ruse având drept de vot s-au pronunţat în favoarea amplei reforme constituţionale propuse de preşedintele Putin.

Intr-o cursă după voturi (şi mai ales după acelea care exprimau acordul faţă de cele circa 200 de amendamente ale constituţiei luate în bloc), pe care am experimentat-o şi noi, în România, cu ocazia referendumului pentru aprobarea legii fundamentale, la 8 decembrie 1991, obiectivul nedeclarat al iniţiatorilor consultării populare din Rusia a fost ca, oricât de mare ar fi procentajul celor ce se opun reformei, printr-o rată a participării la vot convenabilă, să reiasă, în final, ca majoritatea ruşilor ar fi în favoarea acesteia.

In 1991, referendumul din România, având drept obiectiv validarea de către popor a unei constituţii ce lăsa să se întrevadă suficiente disfuncţionalităţi viitoare, a fost boicotat de simpatizanţii PNŢ-CD, PNL şi UDMR, iar unul din cinci participanţi a votat împotrivă. Cu toate acestea, pe frigul năpraznic din acea zi de iarnă timpurie, o frenezie nefirească s-a făcut simţită în acea zonă a sudului ţării (judeţele de la Dunăre, cărora americanii le-ar fi zis „the Danube Belt”), ce constituia fieful preşedintelui Iliescu. 77,3% din totalul voturilor exprimate la nivelul întregii ţări fiind favorabile, la o participare de aproape 2/3 din electorat, a reieşit că, pentru a se închide gura tuturor opozanţilor, mai mult de 50% dintre românii cu drept de vot s-au pronunţat pentru noua constituţie, aşă că neparticiparea prin indiferenţă, boicotul şi voturile contra tot nu ar fi fost majoritare.

In Rusia, boicotul a fost minimal, dar prezenţa la urne a fost de 65%. Pentru a putea fi invocat un argument de tipul celui prezentat pentru România anului 1991, ar fi fost necesar ca cel puţin 77% dintre cei prezenţi în faţa urnelor să voteze „da“. Rezultatele aproape finale date publicităţii pe 2 iulie la amiază, după colectarea a 99,9% dintre procesele-verbale de la secţiile de votare din teritoriu, atestă că 77,93% dintre votanţi au fost de acord cu reforma, în timp ce 21,26% s-au opus. Ella Pamfilova, preşedinte al Comisiei Electorale Centrale a Federaţiei Ruse, a declarat că „procesul electoral a fost transparent şi că oficialii au făcut totul pentru a asigura integritatea acestuia“. Că a fost aşa o dovedesc zecile de postări ale unor secvenţe cu totul neobişnuite în lumea occidentală (şi nu numai acolo): urne amplasate în portbagaje ale unor automobile, ziarişti care s-au încumetat să voteze de două ori, ori asistenţa neechidistantă oferită de către voluntari persoanelor mai în vârstă. Evident, nimeni nu a fost dus în lanţuri să voteze, ba mai mult, oricine a putut să solicite prezenţa unei urne mobile la o adresă convenabilă. Pentru aceasta, era nevoie doar să-şi exprime opţiunea în acest sens până la 21 iunie. Atmosfera în sine nu prea a semănat cu vremurile apuse, când toată ardoarea electorală era exprimată în lozinca „Cu toţii la vot!“. Au fost, totuşi, destule secţii de votare ornate cu elemente specifice festivismului local.

De altfel, în corul destul de răsfirat (poate şi din raţiuni de evitare a infectării cu noul coronavirus, care deja nu mai e chiar nou: în Rusia, sunt peste 650.000 de cazuri de COVID-19, adică circa 4.500 de îmbolnăviri raportate oficial la un milion de locuitori) al celor ce au ieşit în pieţe sau parcuri pentru a denunţa ceea ce criticul acerb al regimului, Alexei Navalny, a numit o lovitură constituţională menită să legalizeze preşedinţia pe viaţă a lui Putin, a răsunat răspicat îndemnul de a vota împotrivă al liderului comunist Ziuganov, ca o reacţie împotriva oligarhiei ruse.
La o populaţie de circa 146 de milioane de locuitori (cărora li se alătură câteva milioane de imigranţi), corpul electoral al Rusiei e alcătuit din circa 109 milioane de alegători, cărora li se adaugă mai bine de 1,8 milioane de votanţi din afara ţării. Spre deosebire de România, unde numărul persoanelor înscrise în registrul electoral la nivel naţional e cu nici 10% mai mic decât populaţia prezentă (o aberaţie din punctul de vedere al piramidei vârstelor, şi nu de ieri, de azi, ci de la invalidarea referendumului din 2012), raportul dintre cei aşteptaţi să-şi exprime votul şi întreaga populaţie e consistent cu realitatea demografică a ţării. Ţinând cont de rata participării, reiese că numărul voturilor exprimate a depăşit cu puţin nivelul de 70 de milioane.

Programată iniţial pentru 22 aprilie (ziua în care se împlineau fix 150 de ani de la naşterea lui Lenin), această consultare la nivel naţional nu a fost – din punctul de vedere formal – un referendum, pentru că nu s-a desfăşurat în baza prevederilor legii federale referitoare la referendumuri. Intenţia organizării fiind anunţată de preşedintele rus de la 15 ianuarie (deşi se referise la posibile revizuiri din timpul mega-conferinţei de presă din 19 decembrie 2019), doar pandemia a mai putut înfrâna elanul reformator, astfel că s-a ajuns la o extindere a duratei procesului votării pe 7 zile şi la adoptarea unor măsuri de protecţie epidemiologică adecvate faţă de evoluţia infectărilor cu virusul SARS-CoV-2 din ţară. Calea schimbărilor din constituţie prin parlament nu era exclusă, dar, aşa, dorinţa preşedintelui de a-şi prelungi exercitarea celei mai înalte funcţii în stat pentru cât de mult timp poate fi considerat rezonabil în acest moment (are, totuşi, 67 de ani) a fost supusă unei largi consultări populare. Constituţia Federaţiei Ruse a fost adoptată în 1993, tot în urma unei astfel de consultări naţionale, ce a avut loc în acel an, la 12 decembrie, fiind numită „Constituţia lui Yeltsyn“. [Amendamente la aceasta au mai fost operate în 2008 şi 2014.]

Preşedintele Putin nu a elaborat personal amendamentele, ci, odată sugerate, a însărcinat un grup de 75 de personalităţi din domeniile politic, juridic, academic şi cu impact în relaţiile publice cu redactarea acestora. Pentru omul de rând, multe dintre amendamente sunt percepute doar ca nişte nuanţări, însă cel care a atras cel mai mult atenţia, ajungând să se identifice cu scopul consultării, este cel care implică eliminarea din textul articolului ce reglementează numărul maxim de mandate prezidenţiale ale unei persoane a unui singur cuvânt: „la rând“, în româneşte. In plus, după adoptarea unui alt amendament, conform a ceea ce se va numi „Constituţia lui Putin“, numărul de mandate prezidenţiale exercitate anterior alegerilor din 2024 nu se va mai pune la socoteală. De aici a pornit şi socoteala de pe buzele tuturora, conform căreia actualul preşedinte şi-a extins, practic, puterea (evident, în funcţie de mulţi „dacă…“) până în 2036, când ar ajunge la 83 de ani. Deşi preşedintele Putin nu şi-a anunţat oficial (ar fi şi cam devreme) intenţia de a fi reales în 2024, la expirarea actualului mandat, trebuie precizat că schimbarea evocată îi va permite şi fostului premier şi preşedinte Medvedev să beneficieze, eventual, de aceasta.

Tot referitor la preşedintele Federaţiei Ruse, condiţia impusă unui candidat de a fi fost rezident în ţară în ultimii 10 ani a fost extinsă la 25 de ani. De asemenea, nu-şi poate prezenta candidatura dacă este sau a fost cetăţean al unui alt stat, în plus, nemaiputând renunţa la o cetăţenie străină pentru a candida. Restricţia se aplică şi dacă a fost vreodată rezident în altă ţară. Funcţiilor înalte din stat, inclusiv la nivel de miniştri, judecători, guvernatori, li se aplică limitări similare referitoare la imposibilitatea de a fi cetăţeni străini, ori rezidenţi într-un stat străin. Nu par a fi nişte impuneri excepţionale: aşa ceva se practică şi în alte ţări.
Mulţi analişti s-au grăbit să bată în cuie anul 2036. Chiar şi protestatrii din Piaţa Roşie au scris asta pe caldarâm cu trupurile lor. Dacă încrederea acordată lui Medvedev, care a deţinut funcţia de preşedinte din mai 2008 până în mai 2012, în timp ce Vladimir Putin a exercitat-o pe cea de premier, s-a menţinut intactă, atunci n-ar fi exclus să putem avea în vedere un orizont mai îndepărtat, cum ar fi 2042, sau, de ce nu? – 2048. O singură dată au apărut îndoieli referitoare la această încredere, în toamna anului 2011, când persista o uşoară incertitudine în privinţa candidaturii lui Medvedev spre a fi reales, în timpul unei curse de aqua-scutere între cei doi, pe lacul Baikal, câştigată de preşedintele Medvedev. In fond, când ai douăzeci de ani de când eşti liderul incontestabil al Rusiei [la 31 decembrie 1999, Putin a devenit preşedinte interimar], care ar fi diferenţa între a fi prim-ministru sau preşedinte?

Sigur, răspunsul nu poate fi o simplă speculaţie. Intărirea rolului preşedintelui în sistemul politic al Federaţiei Ruse transpare clar din alte amendamente. Se invocă inclusiv supervizarea activităţilor instanţelor judecătoreşti şi ale procuraturii, plus posibilitatea de a acţiona conjugat cu Consiliul Federaţiei (camera superioară a parlamentului) pentru schimbarea membrilor Curţii Constituţionale, respectiv ai celei Supreme. Preşedintele va avea dreptul de a solicita un verdict în privinţa constituţionalităţii legilor adoptate de Adunarea Federală chiar înainte de promulgarea lor.
Dar noutatea ce ilustrează pregnant că mai toate aceste amendamente sunt destinate cu precădere preşedintelui Putin este includerea în constituţie a prevederilor care privesc Consiliul de Stat, instituţie nici măcar menţionată în text până în prezent. Acesta va deveni un instrument al executivului, pierzându-şi rolul consultativ, fiind consolidat şi, în totalitate, la dispoziţia preşedintelui Federaţiei Ruse.

De când cu anexarea Crimeei şi cu impunerea sancţiunilor, situaţia economică a Rusiei s-a agravat substanţial, în ultimul timp şi prin scăderea, la nivel global, a preţurilor acelor resurse pe care se bazează exporturile ţării (cu excepţia aurului). Mai mult, conform unor estimări ale Fondului Monetar Internaţional, în ultimii zece ani, economia nu a mai crescut în termeni exprimabili în puterea de cumpărare a dolarilor US. Rata de contracţie a PIB pentru anul 2020 este evaluată la 6,6%, deşi în 2019 acesta crescuse cu 1,6%. Nivelul populaţiei Rusiei ce trăieşte sub sau la pragul sărăciei a fost estimat la 12,3% (faţă de 10,8% – în 2013). In aceste condiţii, pentru a demonstra că soarta păturilor mai puţin avute ale societăţii nu le este indiferentă, cei ce manevrează destinele ţării au inclus între chestiunile supuse consultării şi indexarea pensiilor, precum şi prevederea de inclus în legile salarizării conform căreia retribuţia minimă pe ţară va asigura măcar subzistenţa lucrătorilor.
Tot din domeniul subiectelor cu priză la public, căci dacă votezi „pentru“ în cazul acestora, nu reiese cum ai putea să te opui celor din domeniul reformării sistemului politic, fac parte acele amendamente referitoare la rolul crescut al limbii ruse – limba poporului fondator al statului, la definirea căsătoriei (bărbat-femeie), la impunerea unei atitudini la nivel guvernamental în domeniile sănătăţii publice, ştiinţei, educaţiei, activităţilor voluntare şi tineretului. Nu în ultimul rând, este evocată credinţa în Dumnezeu. Dacă peste Pacific e suficient să-ţi aduci aminte de sloganul „In God We Trust”ori de câte ori scoţi o bancnotă de un dolar din portofel, în Rusia va fi suficient să deschizi Constituţia şi să citeşti amendamentul, ce trebuie să ţină cont şi de atât de complexa realitate etno-religioasă a federaţiei. Ca un corolar al constructivismului suveranist întruchipat de şeful statului, nici o reglementare internaţională nu va putea excede prevederilor constituţionale ale ţării.

Acum mulţi, mulţi ani, ce vremuri!, preşedintele Putin a afirmat că ar fi contemplat o posibilă aderare a Rusiei la NATO, evident, ca un proces cu un orizont extrem de îndepărtat. Cu o zi înainte de a vota (şi a făcut acest lucru chiar în ultima zi din cele şapte), a invocat viziuni opuse, declarând: „Stabilitatea, securitatea, bunăstarea şi o viaţă decentă pentru poporul nostru pot fi garantate numai pe baza dezvoltării, iar numai noi singuri putem realiza aceasta“ – o aluzie şi la programul de refacere a infrastructurii ţării însumând circa 400 de miliarde de dolari. Tot pe 30 iunie, fiind prezent la Rjev, alături de preşedintele Rep.Belarus, la inaugurarea unui memorial al soldaţilor sovietici ce au pierit în cursul bătăliilor nefericite din zonă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, preşedintele Putin şi-a mai îndemnat o dată conaţionalii să participe la vot: „Votăm nu numai pentru aceste amendamente, ci pentru ţara în care vrem să trăim, cu o educaţie şi o asistenţă medicală moderne, cu o protecţie socială de încredere pentru toţi cetăţenii, cu o guvernare eficientă şi care să răspundă în faţa societăţii. Votăm pentru ţara căreia îi dăruim munca noastră şi pe care dorim s-o predăm copiilor noştri!“

Sunt, fără îndoială, cuvinte frumoase care au reverberat până în străfundurile Rusiei şi dincolo de graniţele acesteia. In Mica Rusie de pa malurile Nistrului, auto-proclamata Republică Moldovenească Nistreană, la cele două circumscripţii de vot create (una fiind în spaţiul bazei aeriene de lângă Tiraspol), şi-au exprimat opţiunea circa 12.000 de cetăţeni ruşi, de câteva ori mai puţini decât la alegerile prezidenţiale din 2018. Adresate unui mediu în care, atât pe plan politic, cât şi în societate, în ansamblu, împotrivirea sunt extrem de slabe, apelurile preşedintelui Putin au fost interpretate diferit la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale reprezentate de cei 85 de subiecţi ai Federaţiei Ruse. Adunări locale au adoptat amendamentele încă din primăvară, dar, după despuierea urnelor, au reieşit serioase discrepanţe la nivel regional.

In confruntările Moscova vs.Putin, respectiv Reg.Nijni-Novgorod vs.Putin (capitala, cu un electorat de peste 7 milioane, respectiv regiunea cu peste 2,5 milioane de alegători înscrişi – cele două mari zone unde s-a votat electronic; deci, unul din 11 cetăţeni ruşi cu drept de vot au putut s-o facă online, dar cu numeroase restricţii de ordin tehnic, pentru asigurarea împotriva fraudării), rezultatele sunt de-a dreptul surprinzătoare, lăsând să se întrevadă o realitate ce alterează peisajul idilic la nivel naţional. Dacă în Daghestan, Cecenia, Kabardino-Balkaria şi Ţinutul Stavropol (toate la nord de Caucaz), în îndepărata Tuva (stat formal independent până în 1944), ca şi în atât de contestata Crimee, peste 90% dintre voturi au fost favorabile, votul electronic de la Moscova a fost: 62,3% – „da“, respectiv 37,7% – „nu“, în timp ce în regiunea sus-menţionată raportul de aprobare a fost de doar 59,7% vs. 40,3%.
Pe harta verde cvasi-monocoloră a Rusiei, o pată roşie apare în nordul extrem al părţii europene a acesteia, un teritoriu căruia cu greu i se poate atribui un nume de entitate geografică cu vreun oarecare substrat etnic – Neneţia. Este vorba de un district autonom, o relicvă a sistemului organizării administrativ-teritoriale din primele decenii ale orânduirii sovietice, bazat pe existenţa pe o arie de circa 200.000 de kmp a unei populaţii de crescători de reni – neneţii. Pe atunci, aceştia nu reprezentau între etniile din zonă decât unul din opt locuitori, în timp ce ruşii erau, totuşi, mai mult de două treimi. Cam tot atâţia sunt, procentual, şi acum, în timp ce neneţii au ajuns spre 20%. La recensământul din 2010, cu cei 42.090 de locuitori, Neneţia era cel din urmă dintre subiecţii Federaţiei Ruse în termeni de populaţie.

A susţine că cei circa şase mii de alegători neneţi s-au umplut de glorie refuzând reformele preşedintelui Putin ar fi o exagerare. Fără atitudinea ruşilor din district, nu ar fi precumpănit votul negativ. Motivul trebuie căutat, mai degrabă, într-o chestiune locală. In ultimul an, s-a reactivat propunerea lichidării acestei iluzorii autonomii şi asimilarea cu totul a districtului în cadrul Reg.Arhanghelsk, de care depinde, deja, în mai toate aspectele. Drept urmare, pe fondul degradării situaţiei financiare a Neneţiei, ce trăieşte aproape exclusiv din extracţia petrolului, reacţia electoratului a însemnat doar o mică pată de culoare pe harta uniformă a Rusiei.
Susţinute de jumătate + 0,65% dintre alegătorii ruşi, amendamentele propuse de preşedinte vor fi înscrise în Constituţia Federaţiei Ruse. Acesta a semnat, deja, decretul prin care intrarea în vigoare va fi efectivă din 4 iulie 2020. În privinţa realegerii, mai trebuie aşteptat până în 2024.

Analiză de G .S. Jivănescu 3 iulie 2020