35 de ani de la primele alegeri în România postcomunistă

Primul test electoral din istoria postcomunistă a României a fost reprezentat de alegerile generale din 20 mai 1990, care s-au desfășurat pe baza decretului CPUN nr. 92 din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului și a Președintelui României. Decretul stabilea că Parlamentul va fi ales prin vot proporțional, pe liste de partid, fără existența unui prag electoral. Astfel a fost posibilă intrarea în Parlament a nu mai puțin de 27 de formațiuni politice la Camera Deputaților (între care 11 aparținând unor minorități naționale) și 7 la Senat.

Cu toate acestea, s-a manifestat un dezechilibru accentuat între câștigătorul FSN (67,53 % din mandate) și celelalte formațiuni. Doar UDMR și PNL mai dețineau o anumită pondere parlamentară de câte 7,34 % fiecare. Aproape 15 milioane de români s-au prezentat la urne, alegându-l pe Ion Iliescu cu un procent zdrobitor.

Sunt primele alegeri libere în România de după cel de-Al Doilea Război Mondial, încheiate cu victoria foștilor comuniști (FSN) și alegerea lui Ion Iliescu în funcția de președinte al României, în condițiile în care, inițial, Frontul Salvării Naționale, formațiunea politică plămădită în acel decembrie însângerat, trebuia să iasă din istorie. Însă, la 23 ianuarie, Ion Iliescu, preşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, a anunţat că, la alegerile ce vor urma, de pe 20 mai 1990, formaţiunea politică se va prezenta în alegeri.

Campanie electorală Colecţie Fundaţia Corneliu Coposu.

Susținerea a venit din partea Televiziunii Române, care intrase sub totalul control politic al puterii. 14.826.616 alegători s-au prezentat la urne, adică 86,29% din total. Din aceștia, 85,07% au votat cu Ion Iliescu. Doar puțin peste 10% au votat candidatul PNL, Radu Câmpeanu, și abia 4,29% pe Ion Rațiu, propus de PNȚ.

După mulţi ani, Nicolae Raţiu, fiul marelui om politic Ion Raţiu, a povestit pentru Adevărul cum s-a derulat campania electorală în acei ani când românii învăţau ce înseamnă democraţia.

„Când a auzit prima dată că vor fi alegeri libere, tatăl meu credea cu sinceritate că partidele necomuniste vor câştiga şi deşi continua să creadă în acest lucru sunt sigur că această credinţă a tatălui meu devenise mai nesigură, deşi nu a recunoscut niciodată asta în mod public. Intenţia sa era să fie ales membru al Parlamentului pentru Turda, dar PNŢ i-a cerut să fie candidatul lor la alegerile prezidenţiale, propunere pe care a acceptat-o cu bucurie. Tatăl meu era optimist, dar şi realist şi a încercat să facă tot ce era posibil pentru a face posibilă o câştigare a alegerilor. A cerut permisiunea să înfiinţeze un post TV pentru care găsise finanţare, precum şi un radio. Cererile, pe care le-a formulat în numele Uniunii Mondiale a Românilor Liberi au ajuns la Ion Iliescu şi au fost returnate cu un ferm «NU! Echipamentul trebuie să fie donat Statului!», cu scrisul de mână al lui Iliescu“.

Nicolae Rațiu a mărturisit că le-a fost imposibil să ducă o campanie electorală în afara Bucureştiului. „Era furios, a dat numeroase interviuri pentru presa străină, declarând că alegerile au fost fraudate. Aveam şi am arătat un film cu urne de vot umplute dinainte cu buletine de vot înainte de a fi duse la secţiile de votare, filme de la unele secţii fără observatori independenţi, însă Vestul dorea un rezultat al alegerilor. În realitate, cred că şi fără fraudă Ion Iliescu ar fi câştigat alegerile, deoarece mass-media pe care el şi FSN le controlau îl descriau efectiv ca fiind dreptul omul care a salvat ţara de Ceauşescu şi că viaţa cu el ca preşedinte va fi „democratică“ şi minunată. Bineînţeles că nimeni nu a înţeles sensul democraţiei în ciuda faimosului comentariu pe care tatăl meu l-a făcut în interviul final dat la TV înainte de alegeri: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!“

(foto alegeri)

Cum explicăm astăzi votul masiv acordat lui Ion Iliescu

Întrebat de către reporterii de la Libertatea cum poate fi explicat votul masiv îndreptat spre Ion Iliescu, deși la acel moment nu mai era chiar un secret că liderul FSN regizase lovitura de stat din decembrie 1989, președintele IICCMER consideră că românii au preferat o figură salvatoare care să le ofere iluzia, dacă nu garanția, stabilității. În plus, la cinci luni de la îndepărtarea regimului comunist, nu era foarte clar pentru majoritatea populației ce se întâmplase în realitate în decembrie 1989. Oamenii încă erau convinși că participaseră la o revoluție pornită din stradă. „Aici intervine ceea ce în științele politice este numit mitologia fondatoare a regimurilor postrevoluționare. În orice proces de tranziție, mai ales unul cu trăsături revoluționare ambigue – precum cel din decembrie 1989 – populația are nevoie de o figură «salvatoare», care să ofere iluzia stabilității. Ion Iliescu a fost, fără îndoială, o astfel de figură. El s-a poziționat abil între trecutul comunist detestat și viitorul democratic incert, prezentându-se drept garantul unei «schimbări pașnice». În plus, să nu uităm că accesul la informație era limitat, iar ceea ce numim astăzi «regizarea» evenimentelor din decembrie 1989 era, pentru majoritatea cetățenilor, o suspiciune difuză, nu o certitudine istorică. Iar în absența unei culturi politice democratice, frica de haos a învins dorința de dreptate”, susține politologul Daniel Şandru.

Cât de manipulați au fost românii în mai 1990

La rezultatele evident favorabile lui Ion Iliescu au contribuit însă și mecanisme sofisticate de manipulare a opiniei publice, remarcate, de altfel, și de oficialii străini. La acel moment, TVR era singura televiziune care funcționa în România, iar partidele istorice nu au avut parte de o campanie favorabilă, FSN fiind prezentat ca singura forță capabilă să salveze România.

„Fără îndoială, campania electorală din primăvara anului 1990 a fost marcată de mecanisme sofisticate de manipulare a opiniei publice, cu o contribuție esențială din partea Televiziunii Române, instituție care, în acel moment, funcționa ca un adevărat instrument de legitimare a puterii provizorii.

Manipularea s-a realizat prin prezentarea partidelor istorice ca fiind fie anacronice – adică desprinse de realitatea socială -, fie periculoase, întrucât ar fi urmat să readucă instabilitatea, privatizarea sălbatică sau chiar «vânzarea țării către străini». Teama indusă a fost, în esență, aceea a revenirii la haos, la conflict social și la pierderea unor minime garanții de subzistență. Televiziunea, acuzată că a manipulat alegerile: „Nu ne vindem țara”.

A fost o formă de capitalizare politică a fricii, în care Frontul Salvării Naționale s-a prezentat ca singura opțiune rațională într-o lume aflată în derivă. Practic, România a experimentat în 1990 o tranziție electorală, dar nu și o democratizare profundă.

Alegerile au fost libere în formă, dar profund influențate de factori structurali și simbolici care au favorizat conservatorismul electoral. Acest fenomen – al unei democrații emergente dominate de vechi elite – este numit adesea în științele politice «democrație delegativă» (Guillermo O`Donnell), adică un regim în care conducătorii, deși aleși democratic, nu sunt cu adevărat responsabili față de cetățeni, ci își exercită puterea într-o manieră cvasiautonomă”, susține Daniel Șandru.

În concluzie, alegerile din mai 1990 au fost mai puțin o expresie a voinței democratice în sensul liberal al termenului și mai mult un act de conservare socială într-un moment de profundă incertitudine, în care alegătorii au optat nu pentru viitor, ci pentru o formă de trecut reciclat, dar livrat cu aparența unui nou început, arată sursa citată.

Alegerile din Duminica Orbului vor aduce la putere reprezentanți ai eșalonului doi al vechiului regim, neutralizând orice semnificație a sloganului care se striga în acele zile în piețele marilor orașe: „Mai bine mort decât comunist!”.