„Șpaga de supraviețuire” –  politică de stat

Fostul vicepremier  Anastasiu a introdus recent în discursul public expresia „șpagă de supraviețuire”. Dincolo de forța ei retorică, această formulare reflectă fidel o realitate profund înrădăcinată în structura actuală a statului român: corupția nu mai este o abatere punctuală de la regulă, ci este înscrisă în mecanismele oficiale de funcționare ale administrației. 

Statul nu mai tolerează corupția în mod pasiv, ci o generează activ, sub forme legale, legitimate politic și promovate ca necesități instituționale.

Într-o astfel de logică, nu doar cetățeanul este constrâns să mituiască pentru a obține ceea ce, în mod normal, i se cuvine prin lege – servicii medicale, o decizie administrativă, o sentință echitabilă. Mai grav, statul însuși devine autorul mituirii, alocând resurse publice pentru a cumpăra liniștea, obediența și blocajul instituțional.

Acest fenomen nu mai are nimic din caracterul ascuns sau ilicit al șpăgii tradiționale – este asumat public, reglementat prin norme și apărat cu înverșunare de beneficiarii săi.

Un exemplu evident este pensionarea anticipată, în special în rândul anumitor categorii profesionale. Sub pretextul unei „uzuri morale” sau al unor „misiuni speciale” greu de verificat, persoane ies din sistem la vârste incompatibile cu principiile sustenabilității bugetare, beneficiind de pensii de câteva ori mai mari decât salariul mediu pe economie. Aceste practici nu recompensează riscul real sau performanța individuală, ci loialitatea față de un sistem care își asigură perpetuarea prin privilegiu și excludere. Nu mai vorbim despre excepții, ci despre un regim normativ aplicat sistematic, cu o largă susținere politică transpartinică.

În același registru, lipsa răspunderii în sistemul judiciar nu este rezultatul unei disfuncționalități accidentale. Ea este un efect direct al unei arhitecturi instituționale care a extras justiția din orice formă de control public efectiv.

Judecătorii și procurorii beneficiază nu doar de pensii speciale și protecție în fața răspunderii materiale, dar și de un regim profesional lipsit de sancțiuni reale. Condamnările abuzive, tergiversările prelungite, erorile grave rămân fără urmări. Justițiabilul nu are niciun instrument funcțional de apărare împotriva neglijenței, a arbitrariului sau a incompetenței.

Toate aceste mecanisme – pensii speciale, pensionare prematură, impunitate funcțională – sunt forme de mituire instituționalizată. Sunt plăți pentru conformism, nu pentru competență. Sunt contracte de fidelizare, nu garanții ale echității. În spatele lor nu se află o viziune despre serviciul public sau despre interesul comun, ci o logică de conservare a unei ordini privilegiate, opace și refractare la orice formă de reformă reală.

Această realitate nu mai poate fi redusă la termenul generic de „corupție”. Este vorba despre o strategie sistemică, o politică deliberată de transfer al resurselor publice către o elită administrativă și juridică, în scopul menținerii echilibrului intern al aparatului de stat.

Ceea ce se oferă nu este „supraviețuire”, ci imunitate. Ceea ce se cumpără nu este performanța, ci tăcerea. Iar ceea ce se pierde este însăși legitimitatea ordinii democratice.

România nu se confruntă doar cu abateri individuale, ci cu o formă de captură instituțională mascată sub aparența legalității. Statul nu mai este un garant al drepturilor și al echilibrului social, ci un administrator al propriilor privilegii.

Într-un astfel de cadru, cetățeanul onest devine vulnerabil, suspectat, marginalizat. Iar democrația – redusă la ritualul votului – încetează să mai funcționeze ca mecanism de control și responsabilizare.

În acest climat, orice apel la reformă devine suspect. Orice inițiativă de schimbare reală este blocată de rețele instituționale care și-au construit propria formă de apărare: legea ca obstacol, nu ca instrument al echității. Și astfel, în loc să fie excepția, „șpaga de supraviețuire” devine regula.

Nu doar tolerată, ci garantată de stat. Iar ceea ce se plătește, în cele din urmă, este tăcerea unui aparat care, în loc să servească interesul public, a fost convertit într-un scut împotriva oricărei schimbări.

Democrația, în aceste condiții, nu este anulată prin forță, ci golită de conținut – devenind o formă fără fond, în care supraviețuirea devine privilegiu, iar echitatea, o promisiune abandonată.