Românii nu vor relații cu persoane de alte etnii. Este o realitate ce contrazice vorba populară care spune că noi, românii, suntem ospitalieri. E o vorbă populară care ne face să ne simțim mândri, ne crește inima în piept de bucurie și zâmbetul de pe față se duce mult înspre urechi. Cum or fi stat lucrurile acum un secol și mai bine știm parțial din caiete de memorii și file de istorie. Cum stau ele acum, asta e un lucru pe care, instinctiv, ne este teamă să-l aflăm. Bănuim noi ceva, cum că n-am fi atât de binevoitori și primitori cum am auzit din buni străbuni.
8 din 10 români nu acceptă relații de familie ori prietenie cu persoane de altă etnie, spune un studiu realizat de Kantar-TNS, la comanda Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”. În traducere liberă asta înseamnă că 80% dintre români sunt împotriva relațiilor cu orice rase existente în afară de cea proprie. O proporție cam mare și uimitoare, în măsura în care în ultimii ani, granițele lumii încep să cadă, și oamenii să se amestece.
Istoric vorbind, ne mândrim și cu faptul că suntem o populație destul de eterogenă, am avut de-a lungul timpului câteva minorități stabile, cu a căror coexistență ne-am obișnuit parțial. Nu am fost o țară colonială, nu a trebuit nici să integrăm, nici să asimilăm un exod al altor nații, și suntem la fel de mândri că n-am exploatat pe nimeni.
Așa că, pe o scară de la 1 la 7, în care 1 este cea mai apropiată relație acceptată iar 7 cea mai îndepărtată, românii au cea mai mare toleranță în raport cu evreii – 3,8 și maghiarii – 4,1, și mai scăzută cu rromii – 4,8 și arabii – 5. Dintre toate aceste etnii, evreii sunt cei mai acceptați: în familie – 15%, printre prieteni – 16%. A scăzut însă toleranța față de arabi – 51%, comparativ cu 46% în 2015, și maghiari – 29%, față de 26% în 2015. Raportat la media națională, în București nivelul de acceptare față de evrei și maghiari este cel mai mic.
Suntem un pic intrigați și ne uităm chiorâș la oameni pe stradă care arată diferit de noi. Fie ei cu ochi oblici, pielea galbenă și părul drept, sau înalți și blonzi, tuciurii, mărunți și încruntați. Suntem obișuiți cu monotonia rasei și a etniei, pe alocuri, răzleț, putem înțelege că mai există și altceva, diferit de noi.
Și când plecăm în vacanță, dincolo de monumente bifate, mări scăldate și poze fericite, stăm ciorchine unii cu alții, nu ne uităm la străzile, și oamenii acelor locuri și viața lor, nu ne interesează să conversăm cu ei decât în interes de traseu turistic. Ne întoarcem apoi acasă fericiți de țările prin care am fost, deși, de multe ori, puteam să mergem frumos până la colțul blocului. Era o economie mai mare de timp, și mai ales de bani.
Ne temem de ce nu cunoaștem, iar cosmopolitismul capitalelor vestice ne fascinează dar să rămână la ei acasă.
Eu vorbesc de documente, nu-nlocuiesc trecutul cu unul imaginar (vezi prima „scoala” de asa-zisi „sovietologi” americani), nu recurg la „mi s-a parut c-am auzit, vazut”, nu-i transform pe criminalii nazisti si afliati în „eroi” si nici nu-mi inventez, la comanda SUA, „dusmani” printre vecini, asa cum fac, acuma, „istoricii” si „presa” „la moda”, citeste „oportunist-criminala” („suntem în NATO !” al lui Cioroianu Adrian si fiind celebru) din România de dupa 2005. Despre ce „disertatie” vorbesti ? unde ti-e „documentul oficial din epoca”? Nicaieri. Tu esti plictisitor, nu eu.