Sylvie Brunet-Grupposo, în premieră mondială cu „Porumbeii de argilă”

Cântăreaţa franceză de operă Sylvie Brunet s-a îndreptat către repertoriul de soprană „falcone”, un tip de voce rar întâlnită, care are calitatea vocii de mezzosoprană şi poate cânta şi acutele caracteristice sopranelor.

A fost apreciată în „Iphigénie en Tauride” de Gluck la „Scala” din Milano, sub bagheta lui Riccardo Muti, în „Samson şi Dalila” la „Teatro Regio”, din Torino. A fost aplaudată în rolul Suzuki din „Madama Butterfly”, pe scena Operei din Paris, în regia lui Bob Wilson, în rolul Madame de Croissy din „Dialogul Carmélitelor”, la Paris şi la Zürich, în Santuzza din „Cavalleria Rusticana” la Opera din Sevilia, în Margareta din „Faust” şi în „Africana” de Meyerbeer.

În concert, Sylvie Brunet-Grupposo a cântat, între altele, „Requiem” de Verdi, sub bagheta lui Georges Prêtre, „Simfonia a IX-a” de Beethoven cu l’Orchestre National de France, dirijată de Kurt Masur, dar şi cantata „Faust et Hélène” de Lili Boulanger, cu Filarmonica Radio France şi cu Filarmonica din Berlin.

Începând din luna februarie, mezzosoprana franceză a încarnat-o pe Geneviève din „Pelléas et Mélisande” la Opera Comică, sub bagheta dirijorului Louis Langrée şi în regia lui Stéphane Braunschweig. Iar din 15 aprilie va cânta la „Capitole” din Toulouse în premiera mondială a operei „Les Pigeons d’argile” de Philippe Hurel.

Sylvie Brunet-Grupposo posedă o tehnică redutabilă, care a servit-o atunci când a trecut la rolul Gertrude din „Hamlet” de Ambroise Thomas, cântat pe scena Operei din Bruxelles, după cel al stareţei din „Dialogue des Carmélites”, care era într-un registru mult mai grav. Trecerea de la un registru la altul a fost frecvent în cariera ei pentru că are o voce care acoperă patru octave şi nimeni nu ştia unde să o plaseze. Unii o considerau soprană dramatică, alţii erau de părere că ar putea aborda aria de coloratură a Reginei Nopţii. Un maestru de la „Şcoala de Artă Lirică” a sfătuit-o chiar să abordeze Pamina. Dar prima ei profesoară, Janine Devost, a avertizat-o că vocea ei este potrivită pentru Eboli şi Amneris. Spre deosebire de „Iphigenie” a lui Gluck, nu i s-au mai propus roluri de soprana dramatică, poate şi pentru că era foarte tânără. A fost însă distribuită foarte repede în rolul Contesei din „Le Nozze di Figaro”, care i-a dat impresia că în spatele vocii ei există un monstru care trebuie eliberat.

În Dalila din Samson şi Dalila de Saint Saens, la Sevilia

Sylvie Brunet-Grupposo a cântat încă din al doilea an de studii la „Şcoala de Artă Lirică”, fiind angajată ca dublură a lui Shirley Verret în „Africana” de Meyerbeer, la San Francisco, apoi pentru Contesa de Almaviva, la Festivalul de la Saint-Céré, iar rolul Iphigeniei l-a cântat de 90 de ori în patru ani, când era încă foarte tânără.

„Am început să realizez că abordând partituri prea acute, pierdeam registrul grav, abia când am cântat Amneris, care mi s-a părut un rol potrivit pentru mine”. Părerile specialiştilor erau împărţite între a o cataloga soprană sau mezzosoprană. Dar, spune ea, este oare cu adevărat necesară o clasificare? „Artiste ca Grace Bumbry, Shirley Verrett sau Christa Ludwig au abordat un repertoriu vast. Mi se pare că aparţin acestei categorii de interprete capabile să cânte la fel de bine Lady Macbeth – un personaj la care visez de mult – şi Ulrica din «Un bal in maschera». E nevoie numai să alegi momentul potrivit”.

Când a realizat că nu mai este soprană, Sylvie Brunet-Grupposo a făcut o pauză de un an şi a revenit apoi pe scenă ca mezzosoprană, considerând că dacă va dori să cânte şi roluri de soprană dramatică o va putea face şi aşa. Acum i se propun Selika din „Africana” de Meyerbeer, Cassandra din „Troyens”, pe care a interpretat-o sub bagheta lui Valery Gergiev şi Gertrude…

Primele roluri de mezzosoprană au fost Suzuki din „Madama Butterfly”, la Opera „Bastille”, apoi „Carmen” la Metz şi în întreaga lume, mai ales la Zürich, unde l-a cântat în fiecare stagiune timp de 7 ani. Îşi aminteşte şi de spectacolul cu „Carmen” de la Châtelet, realizat de Martin Kusej, care nu a fost poate „foarte bine adaptat fizicului meu. Condiţiile erau cu atât mai dificile, cu cât trebuia să cânt «Segedille» la şase metri înălţime, pe un plan înclinat şi alunecos… Aş fi preferat, de asemenea, să nu port peruca înţepenită pentru că obişnuiesc, când joc Carmen, să mă folosesc de părul meu negru, lung”.

În rolul Azucena din Le Trouvere pus în scenă de Dmitri Tcherniakov

Rolul Geneviève a fost interpretat pentru prima dată de Sylvie Brunet-Grupposo în stagiunea trecută, la „La Monnaie” din Bruxelles. Deşi el nu presupune eforturi deosebite, a mărturisit mezzosoprana într-un interviu acordat lui Mahdi Mahdavi, de la revista „Opéra”, este nevoie de o anumită maturitate vocală, mai ales că „trebuie să găseşti ritmul exact al prozodiei textului francez”.

Întrebată ce aşteaptă de la dirijor şi de la regizor când abordează un rol, cântăreaţa franceză a mărturisit că este deschisă tuturor propunerilor, pentru că o pasionează confruntarea cu noi lecturi ale operelor. „L-am întâlnit pe Louis Langrée, când eram încă studentă, la Opera din Lyon. Cu el am învăţat să citesc o partitură de orchestră – era vorba de «Ariadne auf Nexos». Apoi am făcut împreună un turneu cu «Iphigenie en Tauride» de Gluck, în regia lui Patrice Caurier şi Moshe Leiser… Această Iphigenie a fost primul meu rol. Am urmărit cariera lui Louis şi el a urmărit-o pe a mea. Este o mare plăcere să cânt din nou, după atâţia ani, sub bagheta sa şi a fost unul dintre motivele pentru care am acceptat să reiau rolul Geneviève”.

Sylvie Brunet-Grupposo a studiat la clasa lui Michel Sénéchal chiar înainte ca „Şcoala de Artă Lirică” a Operei din Paris să se mute de la Opera „Bastille” şi a primit Marele Premiu al „AROP”, pe aceeaşi scenă. Dar de atunci nu a mai cântat la Opera din Paris. Mezzosoprana şi-ar fi dorit s-o întâlnească pe Rita Gorr, de care se apropie ca repertoriu şi coloratură vocală, deşi aceasta nu a fost unul dintre modele ei în carieră. De altfel, a explicat ea, „sunt o persoană interiorizată care are nevoie să descopere lucrurile în ea însăşi. A cânta este pentru mine ca şi cum aş vorbi şi nu mă gândesc că declam un text”.

Alan Opie şi Sylvie Brunet în Falstaff, la Strasbourg

În 1998, Sylvie Brunet-Grupposo a interpretat rolul Azucena din foarte rara versiune franceză a operei „Il Trovatore”, oferit de Sergio Segalini la festivalul de la Martina Franca. Nu l-a mai reluat o vreme, până când Raymond Duffaut i-a propus prima Azucena în limba italiană din cariera ei, la Avignon, şi apoi la Montpellier şi Massy. Dar amintirea ei de neuitat legată de acest rol rămâne producţia lui Dmitri Tcherniakov de la Opera „La Monnaie” din Bruxelles, sub bagheta lui Marc Minkowski, în care cântat nu numai Azucena, dar şi Ruiz şi Ines, fără a ieşi niciodată din scenă. Pe Marc Minkowski, mezzosoprana l-a cunoscut când era foarte tânără şi acesta s-a dus s-o asculte în „Iphigenia în Taurida” la „Scala” din Milano. După aceea i-a propus să participe la înregistrarea cu „La Dame blanche” de Boieldieu, la EMI. S-a dus, la rândul ei, să-l asculte şi a descoperit că au un mod asemănător de a se apropia de muzică. A acceptat propunerea de a înregistra şi „ieşeam întotdeauna de la aceste şedinţe plutind pe un nor”.

Sylvie Brunet-Grupposo a abordat, chiar dacă destul de puţin, şi repertoriul baroc, cu rolul Ottavia din „Încoronarea Popeei”, la Festivalul de la Aix-en-Provence, un rol pe care ar dori să-l reia acum. „Dar Marc a fost interesat rapid de muzica romantică: am făcut împreună «Les Nuits d’éte» la Berlin şi la München. Totuşi, opera care ne-a unit cu adevărat a fost «Faust et Hélène» de Lili Boulanger, pe care am cântat-o cam peste tot şi în care eu îmi puteam desfăşura toate calităţile vocale. Ce păcat că nu am înregistrat-o! Apoi, Marc mi-a propus mai multe roluri, cum ar fi Carmen, la «Châtelet» şi la Grenoble, sau Taven în «Mireille» la «Palais Garnier»… Şi îmi face întotdeauna plăcere să lucrez cu el. Să ai o asemenea concordanţă cu un dirijor este extraordinar… Marc îi ajută pe cântăreţi pentru că respiră odată cu ei”.

Unul dintre rolurile cu care este imediat asociat numele mezzosopranei rămâne Madame de Croissy, stareţa din „Dialogul carmelitelor”, pe care l-a abordat când ea foarte tânără, la Opera din Paris, într-o punere în scenă semnată de Alain Garichot. Din punct de vedere vocal, rolul comportă mari dificultăţi. Interpretul trebuie să realizeze un echilibru delicat între declamare şi cânt. L-a cântat apoi la Santiago de Chile şi în Coreea şi publicul a reacţionat imediat, în pofida diferenţei lingvistice. „Doresc să transmit acest text şi această muzică pe întreg pământul”, a exclamat mezzosoprana.

Sylvie Brunet Grupposo repetând rolul Genevieve

Dintre toate montările cu această operă, cea a lui Dmitri Tcherniakov de la München, a provocat indignarea moştenitorilor lui Poulenc, care au cerut chiar interzicerea ei. „Poţi să nu fii de acord cu finalul, a afirmat Sylvie Brunet-Grupposo, dar eu fac parte dintre cei care cred totuşi că trebuie să mergi întotdeauna înainte. (…) În ceea ce priveşte scena morţii, Tcherniakov a respectat libretul şi mi-a plăcut, indiferent de condiţiile extrem de dificile. Eram într-o căsuţă, foarte departe de dirijor şi de public şi apăream tot timpul din profil! Întâlnirea cu Dmitri a fost extraordinară şi, în ciuda unor dezacorduri, ne-a plăcut să lucrăm împreună. Mi-a plăcut şi producţia de la Nisa a lui Robert Carsen. Era foarte frumoasă, în întregime clasică, mai onirică şi mai poetică decât cea a lui Tcherniakov. La Lyon, Christophe Honoré a tratat opera ca pe un film şi a încercat să comunice o mulţime de mesaje. Demersul lui mi s-a părut foarte puternic, mai ales în epoca pe care o trăim”.

Cu şase ani în urmă, Sylvie Brunet a aflat că persoana pe care o considera naşul ei îi era de fapt tată. Un sicilian care se numea Leonardo Grupposo. Se spunea despre el că va fi viitorul Caruso, dar n-a putut face carieră pentru că s-a îmbolnăvit de poliomielită. I-a promis, pe patul de moarte, că îi va purta numele. „Când am aflat că este tatăl meu, cel pe care îl căutasem toată viaţa, şocul a fost atât de mare încât m-am îngrăşat cu 10 kilograme într-o săptămână. Cum de nu-mi dădusem seama că asemănarea era flagrantă în fotografii? Cu atât mai mult cu cât acest naş care mă vizita în copilărie în fiecare luni era pentru mine ca un zeu. Date fiind circumstanţele, nu-i condamn nici pe el, nici pe mama. (…) Într-un fel, eu m-am format singură. Am început să lucrez la 13 ani şi jumătate pentru a-mi câştiga existenţa, pentru a pleca la Paris şi a-mi împlini visul de a deveni cântăreaţă de operă. (…) Sunt fericită că pot face cariera pe care tatăl meu ar fi trebuit s-o aibă şi că îl moştenesc. Este o poveste complexă, dar ar fi fost şi o tragedie dacă n-aş fi avut o fiică şi cariera pe care o iubesc atât de mult. (…) Astăzi ştiu că tatăl meu veghează asupra mea. Şi când cânt în italiană, îl simt şi mai prezent”.