Tablouri misterioase şi incitante povestiri de dragoste, între Bucureştii lui Eliade, Anglia anilor ’30 şi Amazonia

“Încăperi ferecate”

Amintind de “Umbra vântului” de Carlos Ruiz Zafon şi de “Oraşul minunilor” al lui Eduardo Mendoza, acest roman ingenios dovedeşte că mai tânăra scriitoare catalană Care Santos a dat o lovitură îndrăzneaţă pariind pe Barcelona istorică. În mai puţin de doi ani, “Încăperi ferecate” a fost tradus în peste 15 limbi.

„Un roman de epocă despre decăderea şi opulenţa Barcelonei surprinse între sfârşitul secolului al XIX-lea şi mijlocul secolului XX, despre destinul secret al unei familii, îngropat în zidurile unui palazzo. Care Santos deschide aceste încăperi ferecate cu măiestrie”, notează “El Mundo”.

O galerie de tablouri misterioase, în care poate fi citită istoria întunecată a unei celebre familii barceloneze. O serie de poveşti de dragoste şi răzbunare ale căror ecouri nu se sting nici peste secole. O tânără şi ambiţioasă moştenitoare care alege să dezgroape trecutul şi să-i desluşească enigmele, indiferent de consecinţe. Ipostaze în timp ale oraşului, dar mai cu seamă cea a Barcelonei anilor ’30, surprinsă în plină glorie modernistă.

Când Violeta vine din America pentru a supraveghea renovarea vechiului palazzo moştenit şi a deschide aici muzeul dedicat tablourilor bunicului său, renumitul pictor Amadeo Lax, poveştile familiei sale stau încă închise în sertarele memoriei. Treptat însă, din încăperile ascunse ies fantomele trecutului, iar Violeta înţelege că nici frumoasa ei bunică, Teresa, a cărei dispariţie inexplicabilă a intrigat societatea epocii, nici alţi morţi ai familiei nu-şi vor găsi liniştea până ce istoriile lor nu vor fi dezvăluite.

“În prezent, nu se poate vizita de către publicul larg. Teresa Brusés a fost marea obsesie şi totodată – se zice – marea nenorocire a pictorului Amadeo Lax. Din cele treizeci şi şapte de portrete cu ea, numai o treime datează din timpul celor opt ani cât a durat căsătoria lor. Cel mai neobişnuit dintre ele, considerat capodopera pictorului, a fost această frescă de mari dimensiuni, lucrată în timpul reamenajării unui patio din locuinţa lor şi datată 1936 (probabil la începutul verii). Tehnica utilizată a fost cea cunoscută sub denumirea de ‘al fresco’, ce constă în pictarea cu culori diluate pe o suprafaţă de tencuială încă umedă, utilizată de Lax aici pentru prima şi – interesant – ultima dată. Lucrarea ne arată modelul de la brâu în sus, înclinat şi faţa aproape din profil. Priveşte către un punct aflat în afara frescei, cu un aer destul de neliniştit, de dezorientat. Totul este scos în evidenţă de cromatica utilizată – predomină culorile întunecate: albastru, negru, ocru, indigo – şi de tuşele groase, aproape neglijente, s-ar putea spune, cu care au fost pictate unele detalii, cum ar fi părul sau mâinile. E ceva neobişnuit la un pictor meticulos, mereu atent la contur şi la tuşă, care de această dată se apropie de expresionişti, ceva cu totul neobişnuit pentru demersul său artistic. Desigur că s-au scris multe despre stilul acestei opere, pusă de majoritatea criticilor pe seama momentului când a fost concepută: la foarte puţin timp după ce modelul l-a abandonat pe pictor şi a plecat cu un alt bărbat. Din nefericire, fresca nu poate fi văzută de publicul larg, căci se găseşte în interiorul a ceea ce a fost rezidenţa artistului, casă care ar trebui să fie muzeu conform unui proiect care de ani de zile aşteaptă acordul unor instituţii, printre ele numărându-se şi guvernul catalan, căruia Lax i-a donat casa şi opera”.

Care Santos s-a născut în 1970, în oraşul Mataro din apropierea Barcelonei. A scris de la vârsta de opt ani, câştigând prima competiţie literară la 14 ani. A studiat mai întâi dreptul, urmând tradiţia familiei, iar apoi filologia la Universitatea Autonomă din Barcelona. Şi-a început cariera jurnalistică la “Diari de Barcelona”, lucrând ulterior în redacţiile cotidienelor “ABC” şi “El Mundo”. A debutat în 1995 cu volumul “Cuentos cítricos”. Este autoarea a opt romane, şase volume de proză scurtă, două volume de poezii, precum şi a numeroase cărţi pentru copii şi adolescenţi, pentru care a primit o serie de premii importante: “Ciudad de Alcalá”, “Ana María Matute”, “Alfonso Cossío”, “Gran Angular”, “Edebé”. Printre volumele publicate de Care Santos se numără “Intemperie” (1996, povestiri), “Aprender a huir” (2002, roman), “El dueño de las sombras” (2006, roman), “La muerte de Venus” (2007, roman), “Los que rugen” (2009, povestiri). Roman ambiţios şi scris admirabil, “Încăperi ferecate” (Habitaciones cerradas) a apărut în 2011, având o carieră internaţională spectaculoasă. În prezent, Care Santos este critic literar la suplimentul “El Cultural” al ziarului “El Mundo” şi coordonează site-ul dedicat literaturii spaniole “La Tormenta en un Vaso”. Este fondatoarea Asociaţiei Tinerilor Scriitori Spanioli, a cărei preşedintă a fost timp de opt ani. Cel mai recent roman al său, “El aire que respiras” (2013), consemnează istoria unei celebre librării barceloneze, care o reflectă deopotrivă pe cea a familiei care o moşteneşte din tată-n fiu, dar şi pe cea a oraşului.

“Momente-cheie dintr-o viaţă în slujba binelui”

Recent a fost lansat, la librăria “Humanitas”, acest volum semnat de Marius Barnard şi Simon Norval.

„Marius Barnard a fost membru al echipei care a efectuat primul transplant de inimă din lume, care va rămâne cel mai mediatizat eveniment medical din toate timpurile şi a pus medicina sud-africană în centrul atenţiei, lucru bine-venit într-o perioadă a istoriei noastre când eram o naţiune paria în întunecatele zile ale apartheidului. Ca doctor şi-a asumat responsabilităţile şi pe alte planuri – în zonele mai largi ale politicii şi finanţelor –, pledând pentru sănătatea şi bunăstarea semenilor săi”, scrie Prof. Johan Brink, de la Departamentul de Chirurgie Cardiacă, al Universităţii din Cape Town.

Marius Barnard (n. 1927), celebru chirurg cardiac sud-african, a crescut în Beaufort West şi a absolvit Facultatea de Medicină la “University of Cape Town” în 1950. A lucrat nouă ani ca medic generalist în Rhodesia de Sud, apoi s-a specializat în domeniul chirurgiei cardiace. Ca membru al echipei coordonate de fratele său, Christiaan Barnard, care a efectuat primul transplant uman de inimă (în 1967, la Groote Schuur Hospital, Africa de Sud), a devenit unul dintre pionierii chirurgiei inimii. A fost de asemenea membru al parlamentului (1980–1989) din partea Partidului Progresist Federal, unul dintre puţinele partide care s-au opus apartheidului, iar în ultimii treizeci de ani a promovat asigurarea de boală gravă – invenţia sa – în Africa de Sud şi în străinătate. Marius Barnard a primit numeroase premii şi distincţii pentru contribuţiile sale la dezvoltarea medicinii şi a fost votat în topul celor mai influenţi 25 de oameni din domeniul asigurărilor de sănătate şi protecţiei sociale. A scris două cărţi: “Defining Moments” (2011), tradusă în prezent la Editura “Humanitas”, şi “I Hate My Prostate” (2012), publicată ca parte a campaniei „Blue Bow Tie“, în care detaliază lupta sa cu cancerul de prostată şi atrage atenţia asupra acestei boli. Locuieşte în Hermanus (Western Cape, Africa de Sud) împreună cu soţia sa, Inez, şi are trei copii, nouă nepoţi şi patru strănepoţi.

Simon Norval cunoaşte de mulţi ani familia Barnard. Este inginer de sisteme electronice, specializat în sistemele de navigaţie, şi consultant în probleme de legislaţie maritimă. Locuieşte la Cape Town şi este autorul romanului “Adamastor Risin”.

“Prin 1969, şi românii au intrat în scenă. Marius şi-a dat seama că pacienţii din România – copii şi adulţi – veneau la Cape Town deoarece chirurgia cardiacă în România comunistă era ineficientă şi chiar periculoasă. A vrut să vadă de ce sunt aşa de slabe rezultatele şi, mai ales, a vrut să-i ajute pe doctori să opereze mai bine, să aibă un sistem de lucru clar şi să nu le mai moară atâţia pacienţi. Barnard a făcut cinci vizite în România, prilej cu care nu numai că a operat bolnavi, dar i-a şi sprijinit pe chirurgi, cardiologi şi anestezişti să-şi facă meseria cum trebuie.

Barnard a avut şi o viaţă de politician, ca membru al parlamentului din partea partidului antiapartheid; în acest timp a fost doctor în sectorul privat. Ultima perioadă a activităţii lui, până nu demult, s-a concentrat pe un sistem de asigurări iniţiat şi dezvoltat de el, acum răspândit în întreaga lume: asigurarea de boală gravă”.

Totul este fermecător, interesant şi chiar captivant în această carte, iar capitolul despre România scoate la iveală lucruri de necrezut. Cum a operat dr. Marius Barnard la Cape Town pacienţi români într-o vreme când ţările noastre nu aveau legături diplomatice şi nu era permis accesul din România în Africa de Sud sau din Africa de Sud în România? Cum a fost posibil pentru un chirurg de renume mondial să vină în România, care era păzită de Securitate, fără viză nici din Africa de Sud, nici din România, ci numai cu o simplă „aprobare“? Cum a fost posibil apoi să ajungă în România cu o echipă de doctori pentru a salva viaţa multor pacienţi români cu boli cardiace şi a pune din nou pe picioare chirurgia cardiacă românească, aflată într-o stare jalnică, cu o mortalitate incredibil de mare în acei ani.

“Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară”

Joi, 10 octombrie, la ora 19.00, la Librăria “Humanitas” de la Cişmigiu, va fi lansat volumul Andreei Răsuceanu, apărut în colecţia „Istorie”. Invitaţi: Dan C. Mihăilescu, Sorin Alexandrescu, Andrei Oişteanu, Sorin Lavric şi Andreea Răsuceanu.

„Cartea de faţă ne arată cât de fecundă se dovedeşte încă literatura lui Mircea Eliade când abordarea ei se face altfel decât prin impresionismele şi repetiţiile în care excelează zisa critică tradiţională. Abia aşa înţelegem că o critică literară românească poate fi la fel de consistentă precum cea a lui Hillis Miller, ori a lui Moretti despre Dos Passos, ori a lui Bourdieu despre Flaubert. Îi urez Andreei Răsuceanu bun venit în prim-planul criticii tinere, europene”, apreciază Sorin Alexandrescu.

Andreea Răsuceanu este doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti, cu lucrarea “Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate” (2009). A absolvit masteratul „Text şi imagine“, în cadrul “Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii (parte a Consorţiului dintre Universitatea din Bucureşti şi Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“). A publicat cronici, interviuri, articole de specialitate în reviste precum: “Viaţa Românească”, “România literară”, “Observator cultural”, “Bucureştiul Cultural, “Idei în dialog”, “Convorbiri literare” etc. Este autoarea mai multor traduceri din limba engleză şi prefeţe.

Prima ei carte, “Cele două Mântulese” (Editura “Vremea”, 2009), propune o incursiune în istoria străzii Mântuleasa, bazată pe documente de epocă, în încercarea de a descoperi sursele mitologiei bucureştene valorificate în ficţiune de Mircea Eliade. A fost nominalizată la premiile “României literare”, ale “Uniunii Scriitorilor din România” şi la Marile Premii “Prometheus”, secţiunea “Opera Prima”. Cartea de faţă are la bază cercetările întreprinse în perioada 2010–2013 în cadrul CESI şi “Université Sorbonne Nouvelle – Paris 3” (programul „Vers une géographie littéraire“) – activitate inclusă în „Programul postdoctoral pentru formare cercetători în ştiinţe“ POSDRU.

“Întreaga desfăşurare spaţială a romanului «Întoarcerea din Rai» presupune o axă, ce străbate Bucureştiul interbelic unind, de fapt, două zone familiare autorului, ce urmează a fi exploatate în proza scurtă, dar şi în romane, atât în cele realist-psihologice, cât şi în cele fantastice. Un Bucureşti mitic, învăluit în aura nostalgiei inoculate de condiţia de exilat a autorului se va naşte ulterior din această imagine a oraşului mai puţin precisă în detalii, căci vorbim în acest prim roman din trilogia proiectată pentru a reconstitui portretul generaţiei ’27 despre un spaţiu al rememorării, fiecare incursiune a personajelor în meandrele sale constituind, de fapt, o sondare a adâncimilor propriei conştiinţe. Într-un parcurs ce aminteşte de rătăcirile dintr-un august torid ale unui alt faimos personaj al romanului interbelic, Fred Vasilescu, eroul «Întoarcerii din Rai», Pavel Anicet, străbate câteva cartiere bucureştene trasând în acest fel axa principală a desfăşurării narative şi semnalând cele câteva puncte-cheie ce implică fie evenimente obiective, fie indicii care trimit la un trecut, la o istorie individuală, a personajului, sau la una colectivă, aflată într-un conflict permanent cu un prezent ostil, nefast, cu ceea ce Eliade va numi «epoca de ruptură». Vorbim, în cazul axei ce uneşte zona Căii Victoriei cu cea din preajma Foişorului de Foc (mai exact, două străzi – Christian Tell şi Salcâmilor), de una tempo-spaţială însă, căci ea semnalează şi un proces introspectiv, de rememorare, consemnând un parcurs prin memoria personajului: întreaga filozofie a acestuia, viziunea sa despre viaţă şi frământările care dau glas vriei sufleteşti a unei întregi generaţii sunt cuprinse între aceste două limite care generează, deopotrivă, topografia exterioară, bucureşteană, precum şi pe cea interioară, a memoriei”.

“Peisajul dispărut”

“De fapt, mama detesta tot ce era legat de Potteries. Părinţii mei erau din Manchester, unde m-am născut. Tatăl mamei, precum şi ambii lui părinţi se născuseră şi ei la Manchester, iar mama mamei venea mai din nord, din Forest of Bowland, adică din inima ducatului Lancaster, «locul cel mai frumos de pe pământ». Mama era o mândră fiică a ducatului. Ar fi luptat fără doar şi poate într- un nou Război al celor Două Roze, şi era convinsă că sălbăticia şi haosul începeau la Penini. Era mai ales mândră de Manchester – în ochii ei un oraş al luminii şi culturii. Învăţase la colegiul Sedgley, unde-şi făcuse parţial studiile universitare şi unde avea un cerc imens de rude, prieteni şi cunoştinţe. Manchester şi Edinburgh îşi disputau rangul de «Atena Nordului». După Oxford şi Cambridge, Manchester avea, neîndoielnic, cea mai bună universitate. De asemenea, orchestra simfonică Hallé era vestită peste tot în lume. Mama cântase în corul cantatei Trompetistul mistic, compusă de Sir Hamilton Harty, distinsul dirijor al orchestrei. Mai era, pe urmă, şi minunatul teatru New Gaiety, condus de Miss Horniman, care punea în scenă cele mai recente piese – «chiar înainte să ajungă la Londra» – scrise de James Barrie, John Galsworthy şi George Bernard Shaw. Nu că l-ar fi agreat pe Shaw în general. Dimpotrivă, «cea mai proastă speţă de irlandez fanfaron, şi un polemist», dar era un nume folositor în litania ei despre deliciile oferite de Manchester”.

Paul Johnson îşi evocă nostalgic copilăria petrecută în regiunea Potteries (West Midlands, Anglia), în perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial. Peisajul acum dispărut – turnurile de extracţie ale minelor de cărbuni şi fabricile de ceramică – are o „frumuseţe stranie, romantică”, iar viaţa de familie este idilică şi liberă. O oază de căldură şi umanitate, recuperată din trecut cu afecţiune şi talent.

„O povestire fermecătoare, melancolică, elegantă… Johnson scrie cu uimire şi veneraţie de copil… Totul este minuţios observat, pe fundalul unui peisaj industrial despre care Johnson tatăl îi spune fiului Paul că este ca «o femeie urâtă, înzestrată cu un fel straniu de frumuseţe. Francezii au o vorbă pentru asta, ca pentru majoritatea lucrurilor legate de artă – jolie laide»… Cu greu s-ar putea imagina o evocare mai frumoasă a unei lumi dispărute: Anglia industriala a anilor ’30”, scrie cronicarul de la “The Independent”.

Paul Bede Johnson (născut în 1928 la Manchester) este un bine cunoscut ziarist şi istoric englez. A studiat la “Stonyhurst College”, apoi la “Magdalen College” (Oxford). S-a afirmat ca jurnalist în anii ’50, la “The New Statesman”. În anii ’70, a început să aibă concepţii tot mai conservatoare; pe fundalul problemelor economiei britanice, s-a opus mişcării sindicale. Susţinător al lui Margaret Thatcher, a devenit unul dintre consilierii ei şi i-a scris o serie de discursuri. Din 1981 până în 2009, a deţinut o rubrică în “The Spectator”. S-a preocupat de problemele şi evenimentele care indicau, în opinia sa, declinul general, de la educaţie la practicarea religiei şi comportamentul social. În anul 2006, Johnson a primit din partea preşedintelui american George W. Bush “The Presidential Medal of Freedom”.

Autor prolific, a abordat cu talent şi vervă cele mai diverse subiecte. Editura “Humanitas” a publicat câteva dintre cărţile sale fundamentale: “Intelectualii”, “O istorie a lumii moderne”, “Viaţa lui Isus povestită de un credincios”, “La naiba cu Picasso şi alte eseuri”, “Duşmanii societăţii”, “Socrate. Un om pentru timpurile noastre”. Alte titluri esenţiale sunt în curs de apariţie: “O istorie a evreilor”, “Mozart”, “Stalin”.

“Fascinaţie”

Cartea scriitoarei Ann Patchett, apărută în colecţia „Raftul Denisei”, va fi lansată joi, 17 octombrie, la Libraria Humanitas Kretzulescu.

Publicat în SUA în 2011, finalist la “Orange Prize for Fiction”, 2012 şi la “Wellcome Trust Book Prize”, 2011, romanul “Fascinaţie” a fost inclus pe listele: ”Time Magazine’s Best Books of the Year”, 2011, “Publishers Weekly’s Top 10 Books”, 2011, “Amazon Best Books of the Month, June 2011”, “Christian Science Monitor Best Books”, 2011, “Barnes & Noble Bestsellers”, 2011, “Salon Book Award”, 2011, “O, The Oprah Magazine Best Summer Books”, 2012. Este în curs de traducere în peste 30 de ţări.

Captivantă odisee exotică, magistrală proză de atmosferă, care surprinde magia, dar şi ororile junglei amazoniene, “Fascinaţie” este un roman provocator despre moralitate şi miracol, adevăr şi iubire, ştiinţă şi sacrificiu. Dincolo de apele năvalnice şi anacondele gigantice din Rio Negro, un savant enigmatic descoperă formula unui medicament care poate schimba viaţa femeilor pentru totdeauna. Experimentele doctorului Annick Swenson sunt însă învăluite de mister, căci ea refuză să ţină legătura cu finanţatorii proiectului. Trimisă pe urmele faimoasei cercetătoare, tânăra Marina Singh va întâmpina, în inima întunericului, provocări peste puterea ei de imaginaţie.

„«Fascinaţie» este un roman de aventuri trepidant, iar personajele lui fac dovada unui curaj nebunesc în lupta lor pe viaţă şi pe moarte cu pericolele pe care le înfruntă”, afirmă Elizabeth Gilbert.

“Ţinea scrisoarea cu grijă de margini, de parcă ar fi fost un document care urma să constituie probă în instanţă. Se vedea că hârtia se udase la un moment dat, iar apoi se uscase. Îşi dăduse seama de acest lucru pentru că foaia era încreţită din loc în loc, fusese dusă prin ploaie. Doamna doctor Swenson ştia ce se întâmplă cu hârtia şi cerneala când plouă, aşa că îşi scrijelise cuvintele cu un creion dur, din grafit închis la culoare, pe când în cealaltă parte a lumii, în Eden Prairie, Minnesota, Karen Eckman stătea în vila ei din cărămidă în stil colonial, crezând că soţul său este în Brazilia şi o să vină acasă de îndată ce îi bagă minţile-n cap doamnei doctor Swenson.

Marina s-a uitat la ceas. Trebuia să plece cât mai repede, înainte să-şi ia Karen copiii de la şcoală. Uneori, când Anders se uita întâmplător la ceas la ora două şi jumătate, îşi spunea în surdină Şcoala s- a terminat. Cei trei micuţi Eckman, trei băieţi care, asemenea mamei lor, nu ştiau destule încât să-şi facă o idee despre cum murise tatăl lor. Doamna doctor Swenson scrisese doar jumătate de pagină despre această pierdere însemnată, iar în acea jumătate de pagină vorbise de două ori despre vreme. Restul hârtiei era un imens ocean albastru de neant. Din punct de vedere ştiinţific nu se putea spune câte multe explicaţii ar fi încăput în cei câţiva centimetri care rămăseseră liberi”.

“Fetiţele. Rude sărmane”

În aceste povestiri excepţionale, Ludmila Uliţkaia oferă un tablou al vieţii ca atare, cu luminile şi umbrele ei, cu micile şi marile ei comedii şi drame cotidiene. Dar destinele neînsemnate, vieţile mărunte ale eroinelor scriitoarei ruse dezvăluie întotdeauna adevăruri adânci ale existenţei. Între acestea, faptul că în dragoste, în credinţă, ba chiar şi în preajma morţii, oamenii îşi păstrează întotdeauna acea undă de seninătate şi acea ironie care constituie omenescul însuşi.

Cărţile Ludmilei Uliţkaia s-au tradus până în prezent în peste treizeci şi cinci de ţări şi i-au adus un număr impresionant de premii şi distincţii literare.

„«Fetiţele» e o încercare de a arunca o privire în lumea misterioasă a copilăriei, care se închide cu zgomot în urma noastră odată cu maturitatea“, spune Ludmila Uliţkaia despre volumul său. La fel ca oamenii de la începuturile umanităţii, copiii sunt cruzi şi inocenţi deopotrivă. O arată cu prisosinţă în aceste povestiri rivalitatea dintre două surori gemene, care se încheie tragic; competiţia dintre eleve pentru ocuparea poziţiilor fruntaşe, al cărei derizoriu li se dezvăluie abia când întâlnesc adevărata suferinţă; sau explorarea cu accente comice a erotismului, în varianta sa infantilă, plină de întrebări fără răspuns şi de „certitudini“ fără drept de apel.

„În Rusia, femeile sunt socotite partea cea mai bună, mai nobilă a societăţii, şi asta am încercat să arăt în cărţile mele”, spune Ludmila Uliţkaia într-un interviu. Într-adevăr, aproape toate eroinele sale sunt femei, surprinse în cele mai diferite momente ale existenţei. În “Rude sărmane” însă, poate mai mult ca în alte volume, femeile îşi trăiesc viaţa intens şi parcă desprinse de tot ce se petrece în jurul lor. Dar, chiar dacă întâmplările mărunte le absorb întreaga fiinţă, ele sunt în stare să iubească în chip sublim, dar şi ridicol, să creadă în ceea ce e mai înalt, dar şi în ceea ce se dovedeşte derizoriu, să-şi suporte cu stoicism, dar şi cu umor sărăcia şi bolile.

„Fac parte dintre scriitorii care pornesc de la viaţă. Nu construiesc, nu fac scheme pe care apoi să le pun în pagină, ci locuiesc în scrierile mele”, mărturiseşte autoarea.

“Marţi, după a doua oră, cinci fetiţe din elita şcolii au părăsit sala de clasă a treia B. Încă de dimineaţă se îmbrăcaseră de sărbătoare, arătau de parcă era ziua lor de nume: nu purtau uniforma maronie cu şorţ negru sau măcar alb, ci pe cea de pionier «neagră-n jos, albă-n sus», deocamdată, fără cravată roşie. Aceasta, din mătase foşnitoare, stătea cuminte în ghiozdan, încă neatinsă. Fetiţele erau cele mai bune dintre cei mai buni, eleve premiante, cu purtare exemplară, împliniseră vârsta de nouă ani, necesară, dar nu şi suficientă. Mai erau în clasa a treia B şi alte fetiţe de nouă ani, care nu puteau visa la aşa ceva, fiindcă aveau lipsuri serioase.

Aşadar, cinci fetiţe din B, cinci din A şi cinci din C, după a doua oră, şi-au îmbrăcat paltoanele, şi-au pus galoşii şi s-au aliniat câte două în coloană, în faţa şcolii. Una dintre ele, Lilia Jijmorskaia, n-a avut pereche la început, a cedat nervos pe urmă, i s-a făcut greaţă, s-a dus la toaletă, unde a vomitat, apoi a apucat-o aşa o durere de cap, încât au dus-o la cabinetul medical şi au culcat-o pe canapeaua rece, în felul acesta refăcându-se coloana de câte două eleve. În fruntea coloanei s-au aşezat una lângă alta conducătoarea organizaţiei de pionieri, Nina Hohlova, fată frumoasă, dar antipatică, şefa comitetului pe şcoală, Lvova, elevă în clasa a şaptea, ajunsă la vârsta adolescenţei, Kostikova, fetiţa-toboşar, şi fetiţa cu numele Barenboim, care mergea de un an la Casa Pionierilor, la cercul tinerilor gornişti, dar nu reuşea să sufle-n goarnă o melodie de la cap la coadă, ci scotea doar sunete disparate”.

Ludmila Uliţkaia s-a născut într-un sat din Urali în 1943. După ce îşi ia masteratul în biologie la Universitatea din Moscova, lucrează în cadrul “Institutului de Genetică” din capitala Rusiei. La sfârşitul anilor ’70 se angajează consilier la “Teatrul Evreiesc” din Moscova şi scrie scenarii de film. Primul său roman, “Soniecika” (1995; Humanitas, 2004), i-a adus instantaneu notorietatea, fiind nominalizat pe lista scurtă la “Premiul Booker pentru Literatura Rusă” şi încununat cu premiile “Médicis Étranger” (1996) şi “Giuseppe Acerbi” (1998). Următorul roman, “Medeea şi copiii ei” (1996), îi aduce o nouă nominalizare la “Premiul Booker”, pe care şi-l adjudecă în 2002 pentru romanul “Cazul Kukoţki” (2001). “Înmormântare veselă” (1997; Humanitas, 2005), unul dintre cele mai apreciate romane ale autoarei, este tradus în douăzeci şi cinci de ţări şi urmează a fi ecranizat. De acelaşi succes se bucură şi volumele de povestiri “Fetiţele şi Rude sărmane” (2002), precum şi romanele “Minciunile femeilor” (2003; Humanitas, 2005) şi “Al dumneavoastră sincer, Şurik” (2003; Humanitas Fiction, 2008). Acesta din urmă a fost tradus în peste douăzeci de limbi, fiind desemnat „Romanul anului” în Rusia (2004) şi primind numeroase premii, dintre care menţionăm “Premiul Naţional pentru Literatură” în China (2005) şi “Grinzane Cavour” în Italia (2008). “Daniel Stein, traducător” (2006; Humanitas Fiction, 2011) a fost distins cu Premiul Naţional pentru Literatură “BIG BOOK” (Rusia), clasându-se al doilea în topul celor mai vândute cărţi în Rusia (devansat fiind doar de romanele popularului Boris Akunin), precum şi Premiul “Părintele Alexander Men” (Germania–Rusia, 2008), Premiul “Bauer-Ca’ Foscari” (Italia, 2010) şi Premiul “Simone de Beauvoir” (Franţa, 2011). Cel mai recent roman al Ludmilei Uliţkaia, “Imago”, a apărut în 2010.

“Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750–1860)”

Recent apărută în colecţia „Memorii/Jurnale” volumul Constanţei Vintilă-Ghiţulescu este o incursiune în lumea relevată de arhivele ecleziastice, administrative şi penale, o lume caleidoscopică şi neînchipuit de exotică. Eroii provin din toate straturile societăţii: boieri mari, care aleargă după dregătorii şi decoraţii; boiernaşi, târgoveţi şi negustori care, luându-i ca model pe primii, caută să cumpere ranguri; boieri de ţară care duc dorul vieţii la oraş; săteni şi orăşeni care trăiesc după rânduielile străvechi ale bunei vecinătăţi; preoţi care se îngrijesc de armonia comunităţii, dacă nu cumva o tulbură chiar ei; slugi de la care stăpânii tot aşteaptă dovezi de cinste şi statornicie. Această lume intră în prefacerile primei modernizări, mai ales în epoca Regulamentelor Organice, dar într-un chip care, de atunci, ne face unici.

“Pentru a înţelege paşii făcuţi de societatea românească în drumul ei spre modernizare, trebuie să începem cu o analiză asupra clasei sociale care a contribuit la înfăptuirea acestui proces. Câteva teme mari vor fi abordate astfel încât să dea seamă despre maniera de implicare sau neimplicare în transformările suferite, de opoziţiile sau acceptările presupuse de «nou» sau «progres». Cum se defineşte această boierime? Cum o văd şi o definesc ceilalţi? Răspunsul la aceste între bări va fi evaluat din trei perspective. Perspectiva socială va încerca să afle ce o face să fie diferită de alte categorii sociale, care îi sunt privilegiile, comportamentele şi manierele de afirmare a unei identităţi proprii. Perspectiva politică va încerca să desluşească rolul jucat în stat şi societate, implicarea acestei boierimi în structurile politice, maniera de recrutare în funcţiile politice, militare şi administrative. Perspectiva economică se va opri asupra resurselor şi a modului lor de folosire, asupra raportului cu proprietatea şi a locului ei în definirea unui statut, a unei identităţi; vor fi însă analizate şi alte două probleme adiacente, însă la fel de importante, raportarea la celelalte activităţi economice, mai puţin specifice calităţii de „nobil“, cel puţin în alte civilizaţii, precum şi relaţia cu transformările de pe piaţa economică”.

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este doctor în istorie şi civilizaţie la “École des Hautes Études en Sciences Sociales”, din Paris. Cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”. Profesor asociat la Facultatea de Sociologie a Universităţii Bucureşti.

Scrieri: “În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea” (Humanitas, 2004). Cartea a primit mai multe premii: premiul de debut „Prometeus” (2004), premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române, premiul “Fundaţiei Naţionale de Ştiinţă şi Artă” a Academiei Române (2005), premiul de debut al “Uniunii Scriitorilor din România” (2005); “Focul amorului: despre dragoste şi sexualitate în societatea românească (1750-1830)”, tradusă în germană cu titlul “Liebesglut: Liebe und Sexualität in der rumänischen Gesellschaft 1750-1830”, “Evgheniţii” (Humanitas, 2006).

Traducere de Daniel Constantinescu, Martin S. Martin, Anca Constantinescu, Mihaela Farcaş, Andrei Constantinescu.

Prefaţă de Daniel Constantinescu.