Templele budhiste din inima junglei

Luang Prabang, „Numele Regal al lui Budha”, este un oraş situat în Laos, la confluenţa râului Nam Khan cu fluviul Mekong. Era odată capitala regatului cu acelaşi nume.

„Mama apelor”, legendarul fluviu Mekong, a fost şi calea regală a Laosului milenar. Al doilea fluviu din lume ca lungime, cu peste 4.000 de kilometri, găzduieşte pe malurile sale una dintre cele mai frumoase cetăţi ale Asiei, Luang Prang. De la frontiera thailandeză se poate ajunge aici în două zile, pe o ambarcaţiune din lemn. Intrarea în oraş se face pe o serie de trepte ce erau folosite, cu mult înainte de apariţia avionului, de regi, ermiţi şi oamenii simpli.

Drumul pe Mekong familiarizează străinul cu jungla deasă, îi dezvăluie câteva sate sărace, rupte complet de restul lumii în timpoul sezonului ploios, îi scoate în cale beţele fine de bambus care susţin plasele de pescuit, grupuri de copii jucându-se în apa galbenă, lângă malurile cu nisipi alb şi o căldură sufocantă. Apa este animată de sampane, ambarcaţiuni „cu coadă lungă”. Pescari singuratici, cu pălăriile lor conice îşi întretaie drumurile cu elengatele bărci pline de turişti chinezi. Patul fluviului este constelat cu minuscule paiete de aur.

Wat Mai

Oraşul, cu atmosferă incredibil de senină şi cu o fervoare budhistă unică, a fost clasat, în 1995, în Patrimoniul Mondial UNESCO. Cetatea pe cale de dispariţie lentă şi-a regăsit astfel fiinţa. Ultimele case de lemn pe piloni, tehnică impusă de răvăşitoarele inundaţii ale fluviului, au fost conservate în centrul oraşului, cochetele case coloniale franceze din cărămidă au fost restaurate, templele au fost consolidate. „Oare este destul?”, se întreabă scriitorul Francis Engelmann, consilier UNESCO şi unul dintre cel mai buni cunoscători ai Laosului. „Îţi poţi pune întrebarea, răspunde el, dar este suficient să vezi ce s-a ales de Chiang Mai în Thailanda, care seamănă încă cu Luang Prabang, deşi lipsit acum de turnuri, pentru a te convige că ne-am descurcat bine”.

Etalat la picioarele cochetului munte Phousi, pe un teren aproape insular între apele fluviului şi mal, oraşul îşi afişează cu mândrie templele, dar şi noile restaurante .

Wat Wisunalat

Este cunoscut pentru numeroasele temple şi mănăstiri budhiste, printre care renumite sunt „Wat Aham”, „Wat Visoun”, templul în stil srilankez „That Marko”, cu un mare Buddha şi multe statui din lemn sau din bronz ale aceluiaşi zeu, „Wat Mai”, stupa aurită de la muntele Phousi sau Peştera Pak Ou cu mii de imagini vechi ale lui Buddha.

„Wat Wisunalat”, construit în 1513, reprezintă cel mai vechi stil de arhitectură religioasă din zonă, caracterizat prin structuri multiple ale acoperişului. Primul şi al doilea acoperiş se extind pe întregul perimetru al clădirii. Uneori ca la „Wat Mai” (Mănăstirea Nouă), construit la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor, templul este înfrumuseţat cu acoperişuri suplimentare pe cele două galerii, evocând totuşi simplitatea structurii. Este unul dintre cele mai mari şi mai pitoreşti temple, situat lângă fostul Palat Regal, important şi din punct de vedere religios, şi din cel estetic. Restaurat în 1821, are o dublă colonadă şi un portal principal, un al doilea, mai puţin elborat, fiind adăugat în timpul restaurării.

Galerie de la intrarea în templu

Mănăstirea are o semnificaţie specială din mai multe motive. Serveşte drept templu pentru familia regală şi a fost reşedinţa celui mai important demnitar budhist, Pra Sangkharat. În 1947, cele 50 de sculpturi în aur ale lui Budha au fost mutate la Palatul Regal. În timpul Anului Nou Laoţian, la jumătatea lunii aprilie, sunt aduse în ceremonie de la muzeu într-un pavilion construit special în faţa templului, timp de trei zile.

Zidit în secolul al XVI-lea, „Wat Mahathat” este unul dintre cele mai atractive. A fost fondat de regele Say Setthathirath, acelaşi care a construit şi impozanta stupa Lan Na, influenţată de stilul nordic Thai, în umbrelele aurite şi vârful construcţiei.

Templele în stil Luang Prabang au faţade atractive şi coloane decorate cu rozete. Reliefuri murale împodobesc porticele, povestind scene din viaţa lui Budha sau din Ramayana. Legenda cea mai populară a Laosului este de origine khmeră. Există, de asemenea, statui ale „Zeiţei Pământului”, cea care l-a salvat pe Buddha de armata spiritelor rele.

Călugări, colecţionari şi turişti fotogenici

Curtea unei mănăstiri budhiste

Începând cu ora 6 dimineaţa, călugării se pregătesc pentru tradiţională chetă de ofrande. Cu picioarele goale, pornesc într-un şir de veşminte portocalii, mergând, cu bolul în mână, pe un traseu bine stabilit în jurul mănăstirilor lor. Îngenuncheaţi în faţa caselor, în linişte, locuitorii le oferă prima porţie de orez, meditând, potrivit preceptelor, pe tema generozităţii, în timp ce călugării meditează la sărăcie. E drept, liniştea e relativă, din cauza turiştilor curioşi, cel puţin pe strada principală. Se disting thailandezii gălăgioşi, care nu ezită să întrerupă ritualul pentru a se fotografia cu călugării.

La Luang Prang se celebrează şi apusul Soarelui, un ritual contemporan, prin contrast cu răsăriturile, când, pe malul fluviului, negustorii de alge uscate îşi aşază coşurile pe trotuar. Piaţa matinală plină de efervescenţă se întinde în faţa Palatului Regal.

Clasificarea UNESCO a permis ridicarea tabuului asupra trecutului, regalitatea şi Budhismul, mai puţin suspecte de a fi „opiumul poporului” decât la instalarea noului regim de la Vientiane în 1975. Numărul locuitorilor descreşte însă constant în centrul oraşului, dezvoltându-se construcţii mai moderne în afara lui. Mănăstirea cea mai importantă nu mai are conducător, experienţa religioasă a novicilor şi-a pierdut forţa.

Luang Prabang şi-a păstrat totuşi atmosfera senină şi fervoarea budhistă graţie izolării lui de restul lumii, datorate atât izolării geografice, cât şi celei istorice. Dar mărirea aeroportului este anunţată pentru 2012, o cale ferată ce-l va lega de Vietnam, la sud, şi de China, la nord, este în construcţie.

Buddha culcat

O galerie de artă laoţiană, „Project Space”, a fost inaugurată recent. Piesele de textile, inspirate de visele lui Tcheu Siong, soţia unui şaman, sunt cumpărate de colecţionari din întreaga lume, de la Singapore la Geneva. Au sosit aici şi artişti străini, printre care cunoscuta „papesă” a artei contemporane sârbe, Marina Abravomic, sau fotograful olandez Hans Georg Berger, interesat de budhism.

Arta de Curte, broderia cu fil de aur şi argint este perpetuată de Somsanith Nithakhong, descendent al familiei regale din Laos, hotărât să insufle tinerilor ştiinţa acestui meşteşug. Are 27 de elevi şi realizază piese demne de un muzeu.

Când soarele îşi aruncă ultimele săgeţi asupra oraşului, de pe terasa templului Chomphet, pe malul drept al fluviului Mekong, vizitatorul poate privi, alături de un cocoş şi doi tineri călugări, întreaga panoramă a oraşului.