Tezaurul României: un veac de surghiun în gulagul rusesc

„Nu îmi imaginez că o conducere a Rusiei să returneze ceva României, nici acum, nici în viitor”, declara, cu niște ani în urmă, Alexander Konovalov, directorul Institutului pentru Evaluări Strategice din Moscova. Fără să o spună explicit, demnitarul moscovit făcea referire la returnarea Tezaurului României, furat de URSS cu peste un secol în urmă.   Încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare, românii nu au avut și nu au nici în ziua de azi, încredere în ruși, pe care, de obicei, îi înjură ori de câte ori au ocazia. Iar în ultimele decenii, unul dintre motivele cel mai des invocate pentru a explica această atitudine este furtul Tezaurului României. Dar, în ultimele decenii, s-a anunțat, periodic, înființarea unor ,,comitete și comiții” care s-au lăudat că vor anula efectele acelui jaf național, iar Tezaurul va reveni în România. Dar, toate acele promisiuni au fost, și au rămas, vorbe în vânt. Iar acum, la peste un veac de la acel jaf național, prea puțini sunt cei care mai știu despre este vorba: ce a fost acel ,,Tezaur” și mai ales cum de a ajuns el pe mâna rușilor.

Ieșirea din neutralitate

Regatul României a întrat în Primul Război Mondial, în vara anului 1916, după doi ani de neutralitate.  A fost o decizie dramatică, care a fost luată la scurt timp după ce i se ceruse, ultimativ, să decidă dacă dorește să se alăture Antantei „acum ori niciodată”. Până la urmă sub presiunea acestei cereri categorice, dar și într-o situație militară catastrofală, Guvernul Român a acceptat să intre în război de partea Antantei. Primul episod militar în care s-a angajat armata noastră a început în seara de 27 august 1916, prin lupta de la Fundata. Este vorba de o localitate amplasată în mijlocul culoarului Rucăr-Bran, un sat prin care trecea granița dintre România și Austro-Ungaria. Acolo și-a pierdut viața primul militar român implicat în prima conflagrație mondială: locotenent-colonelul Gheorghe Poenaru Bordea, împușcat de unguri chiar în seara zilei în care România a intrat în război. Inițial, implicarea României în război a luat pe nepregătite Puterile Centrale, iar milionul de militari aduși pe front de țara noastră părea că va înclina balanța în avantajul Antantei. Dar, acel avantaj a durat puțin căci aliații României nu și-au respectat angajamentele militare asumate prin convenții. În plus, câteva decizii de strategie militară neinspirate ale acelorași aliați au modificat raportul de forțe dintre cele două tabere combatante: trupele inactive din Italia și Balcani au fost aruncate în luptă pe frontul românesc. În plus, s-a dovedit rapid că armata noastră nu era  pregătită, din punct de vedere strict militar: tehnica de luptă era învechită și de proastă calitate, iar soldații slab instruiți. Astfel că rezultatele negative s-au văzut rapid. În circa patru luni, cea mai mare parte a teritoriului nostru, inclusiv Capitala, au fost ocupate de trupele inamice. Au fost  luni cumplite, în care România părea să fi ajuns la un pas de a fi ștearsă de pe harta lumii. Atunci, cu puțin timp înainte ca și Bucureștiul să fie ocupat, Guvernul, Casa Regală și cele mai importante instituții ale statului s-au retras în Moldova, într-un refugiu despre care nimeni n-avea habar cât va dura. Atunci Iașiul a căpătat statutul de capitală provizorie a Regatului României. Iar odată cu acest statut, ce-i drept tranzitoriu, l-a căpătat și pe cel de centru financiar al țării. Astfel se face că, pe 15 noiembrie 1916, Banca Națională s-a mutat, și ea, tot acolo. Iar odată cu ea au fost mutate și rezervele sale, aur și alte metale prețioase care garantau acoperirea financiară a monedei naționale. Executată în mare grabă, acest mutare avea să fie doar primul pas din odiseea fără sfârșit a Tezaurului național. Din păcate, situația de pe front s-a agravat de la o zi la alta, iar în decembrie 1916 s-a luat în calcul chiar și posibilitatea ca întregul teritoriu național să cadă sub ocupația inamică. Erau momente de cumpănă pentru însăși existența noastră ca stat, fapt care a obligat autoritățile politice ale vremii să ia o serie de măsuri excepționale. Iar una dintre aceste măsuri a fost punerea tezaurului național la adăpost, undeva dincolo de granițele care păreau din ce în ce mai greu de apărat. Din păcate, atunci, în acea situație disperată, oficialii români au decis că locul cel mai apropiat și cel mai sigur unde putea fi trimis tezaurul erau seifurile „Tezaurului Imperial” de la Kremlin, din capitala Rusiei țariste.

Decizia lui Brătianu

Cum de s-a ajuns în această situație? Printr-o decizie politică! Atunci, cu peste un secol în urmă, după o analiză a situației politico-militare, puternicii vremii au decis  că răspunderea pentru averea Băncii Naționale și implicit pentru soarta Tezaurului,  revenea Consiliului de Miniștri. Astfel se face că, înainte de a lua o decizie, marele om de stat Ioan I.C. Brătianu, în calitatea lui de șef al Guvernului, a examinat mai multe variante de salvare a tezaurului țării, care ar fi urmat să fie dus în străinătate. Mult mai târziu, Mihail Gr. Romașcanu a relatat că atunci, în noiembrie-decembrie 1916, Brătianu s-a consultat cu cei mai importanți bancheri ai vremii. Mauriciu Blank, unul dintre aceștia, a propus mutarea tezaurului la Londra. Dar Brătianu s-a opus acestei idei, sub motiv că drumul pe mare ar fi fost deosebit de periculos, din cauza  submarinelor germane. Din același motiv a fost respinsă și ideea trimiterii tezaurului în SUA. Tot Blank a mai propus trimiterea averii Băncii Naționale în Elveția ori Danemarca, țări neutre, neimplicate în război. Dar Brătianu n-a acceptat nici aceste variante. Și, de parcă nu ar fi înțeles nimic din lecțiile istoriei, Ioan I.C. Brătianu a fost cel care a propus și apoi a susținut trimiterea tezaurului la Moscova. Argumentul său, la fel de greu de înțeles, și atunci la fel ca și acum, a fost că „Rușii s-ar putea simți jigniți dacă am prefera puternica Anglie în locul țării lor”. Mult mai lucid decât liderul politic, bancherul Mauriciu Blank i-a atras atenția lui Brătianu: ,,Cunosc Rusia, cunosc mobilitatea spiritelor de acolo si nesiguranța terenului pe care se calcă în acest vast imperiu. Un asemenea depozit în mâna Moscovei nu e sigur în clipele actuale și vom avea deziluzii amarnice.” Din păcate, timpul i-a dat dreptate bancherului și nu politicianului. Dar, nici acum nu este prea clar ce a avut Brătianu în vedere atunci când a vorbit despre ,,supărarea rușilor” și nici cât ar fi contat aceasta în condițiile în care, peste doar câteva luni, regimul țarist avea să fie eliminat în mod violent de bolșevicii lui Lenin. Cert este un lucru: Rusia țaristă, devenită aproape peste noapte Uniunea Sovietică, nu s-a simțit niciodată jignită de postura morală în care s-a pus odată cu refuzul de a ne restitui tezaurul.

Două ,,transporturi”

Cantitatea de obiecte trimise la Moscova, precum și condițiile speciale din acea perioadă au impus organizarea a două transporturi diferite.

PRIMUL TRANSPORT.14 Decembrie 1916, gara Iași: O parte a Tezaurului României, concret 1.738 de lăzi pline cu lingouri de aur, bijuteriile Reginei Maria și obiecte de patrimoniu cultural extrem de prețioase, toate estimate la peste 320 milioane lei-aur au fost încărcate în 17 vagoane. Semnat într-o situație deosebit de dramatică pentru țara noastră, Protocolul româno-rus de garantare a tezaurului pe perioada transportului și depozitării, semnat la 14 decembrie 1916, între generalul Mosolov, împuternicitul Rusiei, și ministrul de finanțe Victor Antonescu, a fost primul pas care a pecetluit soarta tezaurului României. Citând izvoare istorice ale vremii, istoricul Ioan Ioan Scurtu menționează, în lucrarea „Tezaurul României de la Moscova”: ,,Tezaurul Băncii Naționale a României, precum și celelalte lăzi se găsesc, începând din ziua în care au fost încredințate delegatului Guvernului Imperial și încărcate în vagoane, sub garanția Guvernului Imperial al Rusiei în ceea ce privește securitatea transportului, securitatea depozitării, precum și a înapoierii în România”.

AL DOILEA TRANSPORT. Peste doar câteva luni, în vara anului 1917, pe fondul temerilor că armata română va fi învinsă pe frontul din Moldova, autoritățile române au luat decizia să mai trimită un tren cu valori la Moscova. De această dată, a fost vorba despre 24 de vagoane în care au fost încărcate valori de circa 1,6 miliarde lei aur aparținând Băncii Naționale şi 7,5 miliarde de lei aur, bijuterii, tablouri şi multe alte obiecte prețioase aflate în seifurile Casei de Depuneri și Consemnațiuni. Documentele oficiale semnate înaintea acestui transport, menționează că toate bunurile „trec sub garanția guvernului Rusiei în ceea ce privește securitatea transportului, depozitării, precum și a înapoierii în România”. Omul însărcinat de Guvernul român să supravegheze al doilea transport până la Moscova cu ceea ce a fost numit „Trenul băncilor“, și depozitarea Tezaurului României a fost Alexandru Lapedatu. Din jurnalul său aflăm că drumul spre Moscova a fost plin de peripeții: ,,În ziua plecării, însoțitorii au aflat că au un vagon mai puțin, de era să rămână peste noapte cu lăzile pline de documente sub cerul liber, în ploaie. Călătoria a fost amânată. Vagoanele de clasa I fuseseră deja rezervate pentru rude, prieteni și chiar metrese ale mai-marilor vremii. Rușii, care nu asistaseră la îmbarcare, n-au vrut să ia în primire vagoanele, până când încărcătura n-a fost descărcată, reîncărcată și inventariată în fața lor. Trenul a plecat cu trei zile întârziere. Dincolo de graniță, soldații ruși dădeau năvală în vagoane. Au fost împiedicați să urce acolo de cazacii care păzeau cu arma în mână trenul ce le fusese încredințat”. Iar pe  6 august 1917, Lapedatu menționează: ,,La ora trei am ajuns la Kremlin, unde am depus lăzile într-o sală mică și umedă, sală care a fost acceptată, negreșit, fără să fi fost văzută” (…)  „9 august 1917. Ocupați cu aranjamentul de la Casa de Depuneri, pe care l-am terminat. În subsolul acestei case avem 48 de lăzi, deasupra 26, iar la Kremlin 99” (…) „23 august 1917. Azi noapte am început mutarea lăzilor de la Kremlin la Casa de Lombard. Am dus, în 11 camioane, cam jumătate din ele, cele mai multe ale Ministerului de Externe și Interne, restul ale noastre, ale Ministerului Cultelor și ale Domeniilor”.

Un inventar fabulos 

În total, cele două transporturi au transferat în Rusia un inventar fabulos: 91 de tone în monede istorice de aur, care aparțineau persoanelor private, companiilor și băncilor particulare din România și 2,4 tone de lingouri de aur, care reprezentau Tezaurul Băncii Naționale a României. Acestora li s-a adăugat o bună parte a tezaurului nostru cultural, compus din comorile antice descoperite pe teritoriul României, inclusiv celebra „Cloșcă cu puii de aur”. În plus, au fost acțiuni, obligațiuni, titluri de credit; arhiva și colecția numismatică a Academiei Române, tablouri semnate de Grigorescu, Amann şi Luchian, cărți rare, odoarele mănăstirilor din Moldova și Muntenia, arhive, depozite, precum și colecții ale multor alte instituții publice și particulare. Tot în Rusia au ajuns atunci și majoritatea hârtiilor de valoare aflate în gestiunea și visteria Casei de Economii și Consemnațiuni. Dacă lingourile din metal prețios și valuta-aur din primul transport a fost evaluate la circa 2,7 miliarde de lei-aur, bunurile din cel de al doilea transport au valorat peste 7,5 miliarde. Iar aceasta a fost doar valoarea strict contabilă, așa cum a fost ea consemnată în actele care au fost aduse și la cunoștiința autorităților de la Moscova. Așadar un total de peste zece miliarde de lei-aur. În urmă cu cinci ani, Cristian Păunescu, consilier al guvernatorului BNR Mugur Isărescu, a declarat pentru presă că ,,valoarea tezaurului Băncii Naționale a României, depozitat, în 1916 și 1917, la Moscova este, potrivit unei estimări contemporane de câteva miliarde de euro. Este vorba despre 93,4 tone de aur fin în monede și lingouri.”

Istorie potrivnică

Din păcate, atunci când au decis trimiterea tezaurului în Rusia, politicienii români n-au evaluat corect realitățile de acolo și nici evoluția ulterioară a evenimentelor. Pe 3 noiembrie Alexandru Lapedatu scria în jurnalul său: ,,S-a isprăvit! Bolșevicii sunt victorioși pretutindeni. Paza militară s-a retras de pe străzi. Guvernul bolșevic e stăpân. Ceea ce lumea tot mai spera să nu se întâmple s-a întâmplat. Soarta noastră e pecetluită.” Și avea perfectă dreptate: la începutul anului 1918, noul conducător al puterii de la Răsărit, V.I. Lenin, a rupt relațiile diplomatice cu România. Fondul român de aur a fost declarat intangibil pentru autoritățile de la București. În limbaj diplomatic, bolșevicii au declarat că își asumă răspunderea de a-l „conserva” și de a-l înapoia poporului român cândva, la o dată neprecizată. Practic, era vorba de sechestrarea Tezaurului. După încheierea Primului Război Mondial, România a încercat în mai multe rânduri să obțină tezaurul de la ruși, însă negociatorii sovietici au lansat ideea că „ar fi dispuși să-l înapoieze doar la schimb cu Basarabia”.

Kakoi tezaur?”

Primele tentative de recuperare a Tezaurului au început imediat după încheierea primei conflagrații mondiale și s-au efectuat direct cu URSS, în calitatea sa de moștenitor politic al Rusiei țariste. Tratative încheiate, după cum era de așteptat, cu o serie de eșecuri repetate. Există informații conform cărora, în iunie 1935, URSS ar fi restituit României o parte din bunurile culturale ce făcuseră parte din Tezaur. În ciuda faptului că până atunci se afirmase că acele comori românești s-au pierdut în cursul războiului civil din Rusia post-țaristă, în 1958, pe vremea lui Hrusciov, „Marele frate de la Răsărit” a mai făcut un gest de bunăvoință: a restituit încă o mică parte a tezaurului. A fost vorba doar de bunurile cu valoare istorică, cea mai mare parte a vestigiilor arheologice, inclusiv celebra ,,Cloșcă cu puii de aur”. Acestora li s-au adăugat și o serie de tablouri și alte obiecte de artă care fac parte din patrimoniul cultural național. O altă tentativă de recuperare a  rezervei de aur trimise în Rusia odată cu Tezaurul s-a produs prin 1965 când, abia venit la putere, Ceaușescu a trimis la Moscova o delegație care ar fi urmat să negocieze restituirea Tezaurului.

,,Comitete și Comiții” 

De-a lungul timpului, liderii sovietici de la Kremlin s-au prefăcut că nu știu mare lucru despre Tezaurul românesc. În 1965, Leonid Brejnev i-a spus lui Nicolae Ceaușescu: ,,Eu nu știu nimic! Ce tezaur? Hai să facem o comisie!”. După 26 de ani, în 1991, Mihail Gorbaciov i-a spus, și el, lui Ion Iliescu: ,,Nu sunt la curent cu problema Tezaurului. Hai să facem o comisie!” Ceea ce până la urmă, într-un alt context, s-a și întâmplat. Dar asta a fost după anul 2000, când problema Tezaurului a intrat în ,,zodia” birocrației. Pe 4 iulie 2003, atunci când s-a încheiat Tratatul privind relațiile prietenești și de cooperare dintre România și Federație Rusă, partea rusă a refuzat să discute despre problema Tezaurului. Totuși, a fost de acord cu înființarea unei comisii de istorici români și ruși care să studieze chestiunea. Dar înființarea acelei  comisii a fost o simplă formalitate. Prima întrunire a acesteia a avut loc între 18 și 21 octombrie 2002. Următoarea a fost între 19 și 21 octombrie 2004, urmată de o alta, care a avut loc în toamna anului 2006. A urmat o ,,pauză” de zece ani și, abia pe 28 martie 2016, Ministerul român al Afacerilor Externe a anunțat că ,,În perioada 25-26 martie 2016 a avut loc, la Sinaia, cea de-a IV-a sesiune a Comisiei comune româno-ruse pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relațiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului României depus la Moscova în timpul Primului Război Mondial. (…) întâlnirea s-a desfășurat într-o atmosferă deschisă și constructivă, marcând un nou și important pas în direcția studierii problemelor care intră în competența Comisiei. Părțile au continuat schimbul de opinii privind diferite aspecte referitoare la Tezaurul României, inclusiv la valorile Băncii Naționale a României depuse la Moscova în timpul Primului Război Mondial…”, Cu aceea ocazie s-a convenit ca următoarea întâlnire să aibă loc în Rusia, în a doua parte a anului 2017. Apoi, întâlnirea a fost amânată pentru prima parte a anului 2018. Dar, anul trecut negociatorii români au fost anunțați că și această ședință a fost revocată. Motivul invocat a fost că ,,factorul politic”, mai precis Kremlinul,  nu a agreat evenimentul. De fapt, anul trecut, reprezentanții Rusiei s-au retras definitiv din această comisie comună. Iar odată cu această decizie s-a pus capăt, definitiv, oricărei discuții privitoare la retrocedarea Tezaurului. Iată cum Istoria este cu adevărat implacabilă: Primul Război Mondial s-a încheiat de peste un secol, la fel ca și cel de al Doilea Război Mondial. Rusia țaristă s-a preschimbat în URSS iar apoi, și aceasta a părăsit scena istoriei. Fața politică a lumii s-a schimbat și s-a preschimbat de mai multe ori. Dar, un lucru a rămas neschimbat: Tezaurul României este, și acum, prizonier în gulagul rusesc.