Da, e o tragedie să fii român în ţara ta şi să nu vrei să te bucuri de statutul de semicolonie al ţării tale şi să-ţi fie frică să spui toate acestea.
În Ungaria, mult contestatul premier Viktor Orban nu conduce altceva decât o semicolonie, dar măcar spune în clar că nu se bucură de soarta ţării sale. Spune, de pildă, că miliardele europene care vor veni în Ungaria nu sunt cadou, ci o reparaţie pentru miliardele pe care europenii le-au extras din Ungaria, fie prin ocolirea plăţii impozitelor pentru profiturile marilor corporaţii, fie prin obligaţia taxării modice a produselor ce provin din UE.
De aceea a fost creată Uniunea, pentru ca aceste taxări să fie mici şi uniforme, dar Orban susţine că ţările intrate mai recent în Uniune au un handicap producţional de natură istorică. Acest handicap ar fi trebuit să fie luat în considerare chiar de sistemul european de taxare.
Premierul Ungariei nu a păţit ce a păţit, la noi, Dragnea, dat fiind că scorul electoral constant al partidului său nu coboară sub 50 la sută. E etichetat drept populist, dar nimeni nu a putut să contrazică decât retoric criticile sale la adresa Uniunii. Nici măcar pe aceea că UE urmăreşte metisarea populaţiilor europene. Cum să îl contrazică dacă statuia lui Coudenhove–Kalergi, autorul acestui program de metisare, e la loc de cinste pe holurile sediului Comisiei Europene? Au cerut progresiştii dărâmarea ei?
Măcar atât dacă, iată, ai ajuns un supus al Metropolei: să poţi spune ce gândeşti. Da, partidul lui Viktor Orban a fost presat să iasă din PPE. A ieşit tocmai ca liderul său să poată spune în continuare ce gândeşte. Acum, un înalt oficial al UE, Michel Barnier, spune că emigraţia spre Europa ar trebui oprită. Îşi pregăteşte, astfel, candidatura la preşedinţia Franţei spre a lua voturi din partea Frontului Naţional, ceea ce Macron nu îndrăzneşte să-şi propună nici măcar după apelul generalilor, care exact asta îi cer.
Franţa nu e o colonie a UE, cum sunt ţările cu handicap în bătăliile concurenţei economice, dar o bună parte a electoratului francez simte că ţara sa e colonizată prin emigrări. Se înşală acest electorat? Poate. Dar starea sa de spirit e tot mai nervoasă. Nicăieri ca în Franţa nu s-au constituit atâtea enclavizări ale emigranţilor în zone în care poliţia franceză intră doar cu acordul şefilor religioşi de enclave.
Cioran era, adesea, invitat la cină în familia Mitterrand şi îi spunea preşedintelui, glumind, că atunci când Notre Dame va fi moschee, are să treacă probabil la islam, dat fiind că de o viaţă nu reuşeşte să se împrietenească cu Dumnezeul creştinilor.
Coudenhove–Kalergi era convins că, prin metisări pe termen lung, populaţiile europene vor pierde energia naţionalismelor beligerante. Efectul real s-ar putea să fie chiar o recrudescenţă a naţionalismelor. În Franţa următoarelor alegeri prezidenţiale, această recrudescenţă a devenit cronica unui fapt împlinit. Hexagonul preia astfel o ştafetă pe care au pus-o în joc SUA când l-au ales pe Donald Trump. Acolo, războiul cu trumpismul a fost total şi a avut aspecte totalitare.
Ce are a urma în Franţa pentru ca ştafeta să nu ajungă în mâinile Marinei Le Pen? Sunt, iată, semne că strategii UE l-au capacitat pe Michel Barnier, un fost eurooptimist, să joace rolul euroscepticului. Dar dacă naţionalismul francez are a fi păcălit cu o asemenea manevră, să nu fim surprinşi când vom vedea trezirea sa violentă la realitate.
Un Frexit ar însemna sfârşitul proiectului reprezentat acum de UE şi, probabil, un război civil în Hexagon. Aşa spun generalii care i s-au adresat lui Macron. Dezbaterea apelului lor este înăbuşită în media mainstream a Franţei. Ceea ce nu mai înseamnă, datorită reţelelor de socializare, decât o cenzură a disperării care pune şi mai multă benzină pe foc.
Politrucii eurooptimişti din Franţa şi media lor se înstrăinează tot mai mult de sufletul francezului care ştie că proiectul european a fost gândit pentru pacificarea naţionalismelor conflictuale şi îşi dau seama că această pacificare a fost prevăzută cu un secret inavuabil: metisarea europenilor cu emigranţi extraeuropeni.
Viktor Oban nu a patit ce a patit Liviu Dragnea pentru simplu fapt ca nu a furat. Dragnea a facut-o pe fata, in vazul tuturor, cu aroganta si tupeu de jupan a tot si toate.