Trianon: primii 101 ani (III)

În timpul campaniei electorale pentru alegerile parlamentare ce au avut loc în mai 1906 (şi la care Partidul Naţional Român a reuşit să atingă maximul reprezentării minorităţii române din Ungaria, cu 14 mandate din…413), revista satirică vieneză Kikeriki (de orientare tot mai accentuat antisemitică) a publicat o hartă-caricatură înfăţişând diferitele entităţi ale monarhiei dualiste. Ceea ce putea fi considerat o blasfemie, căci trecuseră aproape patru decenii de la compromisul austro-ungar, era faptul că Transilvania (cu limtele ei spre vest aşa cum fuseseră ele fixate în anii 1860-1867, adică fără Sălaj, Zărand şi Chioar) mai apărea, în viziunea autorului ca fiind o provincie distinctă, singura din tot ansamblul teritoriilor supuse Sf.Coroane.

Harta în sine reflecta amalgamul de naţionalităţi din cuprinsul imperiului, ajuns un stat cvasi-federal şi cu vot universal în jumătatea austriacă, respectiv unul declarat naţional, unitar şi indivizibil, dar cu drept de vot cenzitar restrâns cam la 7-8% din potenţialul electorat – în cea ungară, la o dată la care Bosnia şi Herţegovina nu fuseseră, încă, anexate. In dreptul Budapestei, apare un glob pământesc avându-l deasupra pe Francisc Kossuth, fiul revoluţionarului de la ’48, în calitate de lider al principalului partid din Ungaria de după alegeri, zis al „Independenţei“.

In condiţiile înfrângerii în Primul Război Mondial, pe care ea însăşi îl declanşase, prăbuşirea finală a monarhiei habsburgice a devenit iminentă. La 16 octombrie 1918 (cu o săptămână înaintea vizitei „de lucru“ de la Debreţin), împăratul Karl I a emis manifestul adresat „popoarelor [sale] austriece credincioase“, cărora le oferea o remodelare federală integrală pe baza principiului naţionalităţilor. In schimb, documentul includea şi precizarea că „reorganizarea, care intenţionează să acorde independenţa fiecărui stat naţional individual [german, ceh, polonez şi, respectiv, rutean, într-o CSI avant-la-lettre, deşi multora le părea imposibil să-şi imagineze această dinastie păcălind încă o dată istoria, pentru a se regăsi pe tron chiar şi spre mijlocul secolului XX], nu va afecta în vreun fel integritatea“ Ungariei.

De asemenea, manifestul excludea ferm „unificarea teritoriilor poloneze ale Austriei cu statele [sic] polone independente“, doar oraşului Triest admiţându-i-se, „pe baza dorinţelor locuitorilor săi, acordarea unui statut aparte“. In privinţa Croaţiei, care se găsea într-o relaţie specială cu regatul ungar, ce data de la 1102, şi care se mai bucura de existenţa unui parlament propriu, Sabor-ul de la Zagreb, tot mai limitat în atribuţii de ingerinţele guvernului de la Budapesta ce depăşeau cadrul înţelegerii de la 1868, acord numit de croaţi Sporazum, în cercurile apropiate împaratului se întrezărea opţiunea unui trialism asimetric austro-ungaro-croat. Ceea ce, sigur, nici prin cap nu-i trecea, în acele zile, suveranului chezaro-crăiesc este faptul că, la exact şase luni de la prezenţa sa la Debreţin, oraşul va fi ocupat de armata română…

Monarhia Austro-Ungară, conform denumirii sale oficiale, a cărei deviză în latină Indivisibiliter ac inseparabiliter fusese plasată şi pe stema comună revizuită la 1915, a intrat, în ultimele zile ale lunii octombrie 1918, într-un proces de disoluţie ce se va dovedi ireversibil. După numai 51 de ani şi ceva, uniunea reală a celor două state, ce implica existenţa a doar trei ministere comune într-un Consiliu de Miniştri restrâns – de Externe, de Război şi de Finanţe, al cărui şef de resort gira şi administraţia provinciei comune (nici austriacă, nici ungară – Bosnia şi Herţegovina) create la 1908 –, dar şi a unor guverne şi parlamente separate, a unor tarife vamale inclusiv între ele, ca şi prezenţa, ca două naţiuni diferite la primele ediţii ale Jocurilor Olimpice moderne, se ducea, practic, de râpă.

Legăturile „indivizibile şi inseparabile“ dintre Austria şi Ungaria fiind repudiate simultan de organismele legislative de la Viena şi, respectiv, Budapesta, doar armata şi marina rămânând unice, s-a considerat că o singură convenţie militară, cea semnată în reşedinţa contelui Vettor Giusti del Giardino de lângă Padova (şi menţionată, ulterior, drept armistiţiul cu Austro-Ungaria de la Villa Giusti), la 3 noiembrie 1918 – ziua intrării armatei italiene în Triest, ar fi fost suficientă. Aceasta deschidea, practic, accesul neîngrădit al trupelor Antantei spre inima Germaniei, constituind acel „cuţit în spate“ atât de vehiculat, ulterior, de propaganda germană revanşardă, în special de cea nazistă. Deloc surprinzător, data la care a intrat în vigoare această convenţie, IV.Novembre, a fost o sărbătoare oficială lucrătoare sub toate regimurile din Italia care s-au succedat de atunci încoace, ca Zi a Unităţii Naţionale şi, de asemenea, a Forţelor Armate. Ziua de 4 Noiembrie e considerată o încununare a Irredentei din peninsulă, fără ca prin aceasta să fie ofensaţi în mod deosebit membrii minorităţii germane din Tirolul de Sud, care s-a trezit înglobată în statul italian în urma tratatului de pace cu Austria din 1919. [E o realitate ce contrastează cu toate piedicile ce s-au pus, în România, declarării datei de 4 Iunie drept zi comemorativă a Trianonului. Este îndoielnic că actuala configuraţie a legislativului de la Bucureşti ar fi îngăduit acest fapt!]

Cum la Padova, printre semnatari, s-a regăsit doar un singur general ungur din oştirea chezaro-crăiască, Ungaria, care îşi proclamase, deja, independenţa faţă de Austria, a ţinut să aibă propria convenţie militară de încetare a războiului. In acest sens, generalul francez Franchet d’Esperey, prezent în fruntea unui eşalon aliat care a trecut în grabă prin Macedonia, unde Bulgaria capitulase de la sfârşitul lunii septembrie 1918, şi de-a lungul Serbiei, a supervizat semnarea, la Belgrad, la 13 noiembrie 1918, a unui document suplimentar, controversat, prin care trupelor ungare (cele mai multe, aflate în retragere din Valahia şi dintr-o parte a Ucrainei, regiuni ocupate anterior, prima de aproape doi ani, respectiv cealaltă de un an) li se oferea o linie de repliere ce era trasată, în partea ei din Ardeal, pornind din zona superioară a Someşului [Mare], prin Bistriţa şi Târgu Mureş şi urmărind, apoi, cursul Mureşului până la vărsarea acestuia în Tisa, la Seghedin. O simplă privire pe hartă ilustrează faptul că Maramureşul, Crişana şi tot nord-vestul Transilvaniei erau lăsate la bunul plac al ungurilor în perspectiva evoluţiilor politice viitoare.

Interesele României nu au fost reprezentate la Belgrad prin vreun delegat, pentru simplul motiv că fusese, efectiv, scoasă din război, fără a fi înfrântă, prin pacea separată de la 7 mai 1918 (s.n.) impusă de Quadrupla Alianţă şi acceptată cu greu, în condiţiile prăbuşirii Rusiei. Acest diktat ar fi putut cântări enorm la negocierile generale de pace, fiindu-i imputabil României. Micul regat al Muntenegrului, care fusese silit să accepte un tratat de pace cu Puterile Centrale, după dezastrul militar din toamna anului 1915, cu regele Nikola I aflat în pribegie în Italia, şi-a văzut spulberate şansele unei existenţe independente, fiind inclus în noua construcţie statală jugoslavă şi neavând decât o prezenţă simbolică la conferinţa de la Paris.

Dacă 11 noiembrie 1918 (la h.11,11 ora locală pe fronturile din Franţa şi din colţul de vest al Belgiei) a devenit simbolul încheierii confruntărilor militare în Primul Război Mondial, în schimb, pentru armata română era doar una dintre primele zile ale campaniei din Ardeal şi Ungaria, care a culminat cu ocuparea Budapestei, la 4 august 1919, şi cu instalarea grănicerilor români până la Komarom pe Dunăre şi spre Bratislava, la joncţiunea cu teritoriul noii Cehoslovacii.

Inaintarea acesteia spre noile aliniamente susccesive stabilite de Consiliul Suprem Aliat de la Paris s-a făcut dinspre trecătorile Carpaţilor Orientali, dinspre Moldova, trecând mai întâi prin Secuime, în timp ce, în zilele Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, ce a proclamat unirea Ardealului cu România, trupelor germane (în retragere dinspre Muntenia şi Oltenia) li s-a oferit un traseu ce ocolea fosta capitală voievodală a Transilvaniei, prin satele din împrejurimile acesteia, pentru a se evita eventualele provocări. Toată zona de vest a României actuale din Câmpia Tisei, cu oraşele Satu Mare, Oradea şi Arad, a ajuns sub controlul armatei române abia în primăvara anului 1919, Debreţinul fiind ocupat la 23 aprilie. A fost perioada când, la Paris, s-au determinat frontierele cele noi ale Ungariei; acestea au fost aprobate, în principiu, de cele cinci Mari Puteri, la 12 mai, fiind definitivate la 13 iunie 1919. De altfel, Ionel Brătianu declarase în faţa conferinţei, încă în februarie, că România înţelege să nu revendice acest al treilea mare oraş unguresc, dată fiind semnificaţia sa istorică deosebită pentru maghiarime, ca „Roma calvină“ şi capitală provizorie revoluţionară, la 1849.

Din martie, Ungaria se proclamase republică sovietică, dând întâietate improbabilei intervenţii a Armatei Roşii din Rusia, faţă de reprezentarea diplomatică la Paris, la conferinţa păcii, unde, de fapt, din aversiunea învingătorilor faţă de regimul bolşevic instituit la Budapesta, nici nu fusese invitată, după ce a refuzat sugestiile primite în cadrul misiunii generalului [sud-african] Smuts. In august 1919, pe fondul înaintării implacabile a armatei române spre vestul Ungariei (trupele acesteia au intrat în Timişoara, de unde se retrăseseră cele-tampon franceze staţionate după ocupaţia sârbească, cu doar o zi înainte de a o face în Budapesta), s-a putut restabili ordinea în ţară. In toamnă, s-a format un guvern naţional (de dreapta) la Seghedin, ostaşii români repoziţionându-se (din singura capitală din Europa Centrală ocupată de forţele militare ale aliaţilor victorioşi) spre linia de demarcaţie din Crişana, în timp ce Ungaria a fost lăsată pradă „terorii albe“.

Retragerea trupelor române din Budapesta a avut loc la 14-16 noiembrie 1919, iar plasarea pe aliniamentul noii graniţe româno-ungare s-a produs în martie-aprilie 1920, ca o condiţie a finalizării procesului de recunoaştere internaţională a unirii Basarabiei. Toate aceste operaţiuni militare nu au fost nici o simplă defilare a armatei române şi nici un jaf necontrolat al unor regiuni căzute pradă anarhiei bolşevice, sub regimul „Sfaturilor“ [sovietic] al lui Bela Kun, ci a avut toate elementele unui război real. Mai ales în perioada în care luptele s-au concentrat în zona Tisei, pe al cărei curs superior era aşteptată intervenţia eliberatoare a Armatei Roşii a lui Lenin şi Troţki, acţiunea armatei române în Ungaria s-a bucurat de simpatia lumii democratice din Occident, care spera să vadă centrul Europei eliberat de spectrul bolşevizării. Desigur, ocupaţia a fost marcată de destule excese, dar cea a armatei sârbeşti din sudul Ungariei, ce a controlat o mare parte a acestei regiuni, inclusiv oraşul Pécs, nu a permis desfăşurarea alegerilor legislative (ceea ce românii nu au făcut) şi nici a recensământului ungar al populaţiei din 1920!

Absenţa unor reprezentanţi politici ai Budapestei în capitala Franţei a durat preţ de câteva luni (chiar dacă, oficial, se adoptase hotărârea de a nu se negocia cu învinşii), până la 7 ianuarie 1920. Atunci a sosit la Paris o delegaţie impresionantă, alcătuită din 62 de persoane, avându-l în frunte pe contele Apponyi. Cei 38 de experţi şi 14 secretari au adus cu ei trei volume de documente şi memorii (însumând 1664 de pagini), plus un al patrulea cuprinzând hărţi şi date statistice, pe baza cărora au fost întocmite 38 de note către Consiliul Suprem Aliat. Acest moment a fost precedat de lucrările necoordonate ale comisiilor conferinţei pentru problemele româneşti şi jugoslave, respectiv ceho-slovace, ceea ce a condus, în mod firesc, la formularea unor pretenţii teritoriale maximale din partea vecinilor Ungariei de la nord, est şi sud. Iniţial, preşedintele Republicii Cehoslovace, Tomáš Garrigue Masaryk, a transmis de la Praga delegaţiei de la Paris conduse de primul-ministru Kramář să limiteze drastic numărul de unguri ce urmau a fi integraţi noii Ceho-Slovacii, fiind şi aşa suficiente cei trei milioane de germani din Boemia, Moravia şi Silezia care locuiau în teritoriile de graniţă ale celor trei foste entităţi ale imperiului. Doctrina integrităţii acestora şi imposibilitatea alipirii la Austria a tuturor zonelor lipsite de contiguitate lăsau să se profileze absurdul anexării lor de către Germania pe baza aplicării principiului naţionalităţilor, în pofida faptului că Reich-ul fusese învins. Cu atât mai mult cu cât nou-alesul parlament german de la Weimar, ca şi adunarea provizorie de la Viena a Republicii Deutsch-Österreich, au votat rezoluţii în favoarea unirii celor două state germane, învingătorii au inserat în tratatul de pace cu Germania, de la Versailles, din 28 iunie, şi în cel cu Austria, din 10 septembrie 1919, semnat la Saint-Germain-en-Laye, clauze exprese de interzicere a Anschluss-ului.

Atunci când cele cinci Mari Puteri Aliate şi Asociate ale momentului: Statele Unite ale Americii, Imperiul Britanic, Franţa, Italia şi Japonia, plus alte ţări aliate, cum ar fi China, Siam [Thailanda de azi] ori Cuba, ca şi cele trei state vecine, Cehoslovacia, România şi Regatul SHS (al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, devenit, din 1929, Jugoslavia), au negociat şi impus, la 1919-20, noile graniţe ale Ungariei, acestea au fost definite astfel încât să se ţină cont şi de cerinţele economice şi de transport ale statelor succesoare. Astfel, cehoslovacii au obţinut linia Dunării, iar sârbii – oraşul Subotiţa, deşi, în ambele cazuri, largi zone locuite aproape exclusiv de unguri se vedeau, astfel, trecute sub o stăpânire străină. In cazul spaţiului dintre Carpaţii Occidentali şi Tisa, s-a urmărit asigurarea prin România, şi din motive strategice legate de apărarea Ruteniei Subcarpatice şi a Maramureşului în faţa unei iminente agresiuni a Rusiei Sovietice, a acelei legături feroviare între sudul Banatului şi joncţiunea cu căile ferate cehoslovace de la Halmeu. Pentru câţiva ani, aceasta s-a realizat prin Curtici – Bichiş-Ciaba – Giula – Salonta, de unde continua spre nord prin Oradea şi Satu Mare. In regiunea dintre aceste două oraşe, se află singura porţiune a noii frontiere în care limita blocului etnic ungar e sensibil mai la răsărit, dar, fără îndoială, se va fi ţinut cont şi de acele câteva sate rămase Ungariei în care, cu nici trei sferturi de veac mai devreme, se consemnaseră şi locuitori de etnie română. Au fost şi aceia victime ale procesului de maghiarizare ce a definit ultimele decenii de existenţă ale statului ungar „milenar“.

Tratatul de la Trianon a inclus clauze privind protecţia minorităţilor din teritoriul rămas sub stăpânire ungară. In cazul românilor, nu prea mai era ceva de protejat. La recensământul din 1920, doar 23.760 de locuitori şi-au asumat româna drept limbă maternă (deşi 88.828 s-au declarat bilingvi vorbind şi româneşte). Dintre aceştia, circa 13.500 trăiau în satele de pe Crişuri, iar alţi aproximativ 6.000 – la nord de Mureş. La cel din 1930, numărul românilor s-a redus la 16.221. Toate minorităţile din Ungaria au înregistrat scăderi în perioada 1920-1930, unele chiar semnificative: germanii – de la 551.624 la 478.630, slovacii – de la 141.918 la 104.819, croaţii – de la 36.864 la 27.683, fără ca acestea să fie cauzate exclusiv de repatrieri spre ţările de afinitate.

Recensământul ungar din 1880 poate fi considerat ultimul ale cărui date nu au fost alterate de campania de maghiarizare tot mai intensă, care a făcut ca, în douăzeci de ani, ponderea celor ce au declarat maghiara drept limbă primară la nivelul Ungariei Mari să ajungă de la 48,5% – în 1890, la 51,4% – în 1900 şi la 54,4% – în 1910. Intre 1880 şi 1910, pe teritoriul actual al Ungariei (cu 75 kmp redus faţă de cel din anii 1924-1938), ponderea acestora a crescut cu 6%, de la 82,4% la 88,4%.
Atunci, în 1880, mai erau nouă sate cu o majoritate absolută românească la vest de graniţa ce avea să fie confirmată la Trianon. Dintre acestea, la 1920, oficial s-au mai consemnat doar două: Micherechi şi Cenadul Unguresc. Pentru românii ortodocşi, după pacea din 1920, mai rămăseseră în Ungaria 18 parohii (şi 58 de subparohii), iar pentru cei greco-catolici (uniţi cu Roma) – 16. De asemenea, după Primul Război Mondial, mai erau 34 de şcoli confesionale româneşti (din care, ortodoxe – 19, restul greco-catolice), reduse la 11 (7+4) în 1932 şi la nici una după aplicarea legii ungare a învăţământului minoritar din decembrie 1935.
Un exemplu, la întâmplare, dintre cele zece localităţi de pe teritoriul actual al Ungariei, în care, la 1880, erau comunităţi româneşti consistente (cea mai cunoscută fiind Giula, pe vremuri, reşedinţa comitatului Bichiş), fără a atinge, însă, măcar o majoritate relativă – Aletea [Elek, pe ungureşte]. La 1851, când Elek Fényes a publicat monumentala sa lucrare, „Dicţionarul geografic“ al ţării (ce nu includea, pe atunci, Transilvania), acesta caracteriza Aletea drept o aşezare germană din comitatul Arad, citând şi numele românesc Aletye. La 1880, unguri erau doar 10% dintre locuitori, în timp ce 65% erau germani şi 24% – români. După Trianon, pentru câţiva ani, comuna a fost reşedinţa unui minuscul judeţ numit Arad – partea rămasă în afara României. La recensământul din 2011, pentru 17,8% dintre locuitori etnia nu a fost precizată, în timp ce 81,9% s-au declarat unguri. Restul (cu suma mai mare de 100%) au fost romi – 8%, români – 5,5%, germani – 4% şi slovaci – 1,1%. In 2019, în preajma alegerilor locale din octombrie erau înregistraţi 4.816 locuitori, pentru funcţia de primar fiind ales independentul György Szelezsán.

Relevante sunt şi realităţile etnice din alte două localităţi emblematice din Ungaria la un secol după Trianon. In nordul ţării, la Sátoraljaújhely era un nod feroviar al magistralei longitudinale a Cehoslovaciei: Praga – Caşovia [Košice] – Ciop – Craia [azi Koroleve] – Hust – Sighet – Valea Vişeului spre Galiţia poloneză (şi Cernăuţi). Se considera o imposibilitate practică utilizarea unei gări de pe teritoriul Ungariei pentru circulaţia rapidă a trenurilor spre estul ţării. Dacă tot i se atribuiseră acesteia circa 61.700 kmp din fosta Ungarie, ce mai contau 20 kmp, aşa încât gara de racordare spre est, cu cartierul adiacent, au fost încorporrate statului cehoslovac, formând comuna Slovenské Nové Mesto. In 1938, după Diktat-ul de la München, când dezmembrarea statului ceho-slovac trebuia împlinită şi spre Ungaria, încă de la începutul negocierilor cu partea ungară, reprezentanţii săi au oferit, ca un gest de bunăvoinţă, cedarea acestui mic areal, astfel încât la Sátoraljaújhely, pentru întâia dată, s-au frânt clauzele teritoriale ale păcii încheiate în 1920.

Localitatea, în care a ales premierul Orbán să comemoreze şi printr-o cuvântare centenarul Trianonului, de pe colina cu ansamblul dedicat „calvarului Ungariei“ – un echivalent al „Drumului Crucii“ construit în anii 1935-36, este, într-adevăr, una cu o istorie ungurească de peste o mie de ani. Atât de ungurească încât, la 1851, acelaşi Fényes, considerat întemeietorul statisticii moderne maghiare, a clasificat aşezarea drept maghiaro-rusino-slovacă. Aproape un sfert dintre locuitori erau greco-catolici, cel mai probabil de origine ruteană, iar o cincime erau evrei. După patruzeci de ani, din totalul de 13.017 suflete, deja 11.047 declarau maghiara drept limbă maternă (adică 85%), evreii fiind asimilaţi, iar restul erau slovaci – 7%, ori germani – 6,5%. In pragul celui de-al Doilea Război Mondial, Sátoraljaújhely era un important centru de comerţ al Ungariei nordice. Aici locuiau 4.690 de israeliţi, majoritatea implicaţi în viticultură şi în comerţul cu vin. In primăvara anului 1944, s-a organizat ghetto-ul, iar după război mai rămăseseră 380 de evrei în oraş. La recensământul ungar din 2011, în condiţiile în care se pot alege chiar două identităţi etnice (una primară, a doua – zisă de influenţă), 88,6% dintre locuitori s-au declarat unguri, 12,3% – de etnie romă (în Ungaria, încă li se mai zice oficial „cigányak”), 1,6% – slovaci, 1,1% – germani, iar 0,2% – români, respectiv rusini, totalul locuitorilor fiind de 15.655.

Cât despre atractivul oraş Sopron din vestul ţării, acesta a ales, alături de opt sate din preajmă, să nu facă parte din Austria (căreia îi fusese atribuit la conferinţa de pace), prin plebiscitul din 14-16 decembrie 1921; pentru aceasta a primit onorantul apelativ de Civitas Fidelissima. Sopron avusese o majoritate germană consistentă cu numai câteva decenii înainte de război. Astfel, în 1850, din cei 14.304 locuitori, erau 13.883 germani (adică 97,1% din total) şi doar 314 unguri. La recensământul din 1880, germanii crescuseră la 17.115, dar ponderea lor scăzuse la 73,7%, în timp ce ungurii, ajunşi la suma de 4.877 reprezentau, deja, 21% din ansamblul populaţiei. Deşi, în 1910, germanii mai erau preponderenţi (17.318, faţă de 15.022 unguri), la 1920, cu un an înaintea plebiscitului, ungurii deveniseră majoritari (17.166, faţă de 16.911 germani). Apoi, la recensământul din 1941, raportul devenise 68,9% la 30% în favoarea ungurilor, pentru ca, în 1949, în condiţiile emigrării masive a nemţilor după cel de-al Doilea Război Mondial (au mai fost recenzaţi doar 1.179), ponderea acestora să coboare la 3,6%, iar a ungurilor să crească la 95,7%.

In noiembrie 1918, când noul guvern republican de la Budapesta a recunoscut independenţa micului regat al Croaţiei-Slavoniei şi Dalmaţiei, desemnându-se şi o misiune diplomatică la Zagreb, pentru ceea ce constituia domeniul Sfintei Coroane nu s-a avut în vedere mai mult decât instituirea unor autonomii regionale pe baza criteriului etnic (şi organizarea cantonală a Transilvaniei şi a unei părţi a Banatului, fără a se prea ţine cont de faptul că realitatea elveţiană a secolului XX se plămădise în multe sute de ani). Eventual, s-ar fi putut resuscita doar vechile scaune secuieşti şi săseşti, pe care statul ungar le eliminase, la 1876, ca fiind anacronice. O lege pentru administrarea autonomă a rusinilor din regiuniea subcarpatică, zisă Kárpátalja, a fost, totuşi, promulgată în timpul scurtei existenţe a republicii democratice, fără a fi, însă, implementată. După aceea, toţi oamenii politici, inclusiv comisarii şi oculta regimului bolşevic al lui Béla Kun, s-au străduit exclusiv să salvgardeze integritatea teritorială a Ungariei, aşa-numitul Bazin Carpatic [„Kárpát-medence”, concept istorico-geografic ce revine obsesiv în toate lucrările specialiştilor din domeniu care ţin să evoce măreţia de odinioară a ţării lor de suflet].

Cu o ardoare deosebită a făcut acest lucru contele Paul [Pál] Teleki, devenit ulterior unul dintre cei mai înverşunaţi susţinători al revizionismului integral, exprimat succint în lozinca „Totul înapoi!“ [„Minden vissza!”]. Alături de un alt membru al aristocraţiei maghiare din Transilvania, contele Ştefan Bethlen (cel care, la 1913, propovăduia interzicerea achiziţionării de pământ în Ardeal de către români şi, mai mult decât atât, colonizarea punţii dintre unguri şi secui), a făcut parte din delegaţia de la Paris, cei doi dominând, apoi, viaţa politică a Ungariei de-a lungul perioadei interbelice. Teleki, în calitate de prim-ministru, avea să gireze momentul împlinirii acestui ideal, chiar şi numai într-o formă parţială, în august 1940, când Germania şi Italia au impus diktat-ul [rămas, pentru istoriografia ungară, al doilea arbitraj] de la Viena.

La Paris, contele Teleki a făcut senzaţie cu noua sa hartă etnografică a Ungariei Mari, care a fost reprodusă, cu includerea noilor graniţe statornicite de „pacea-diktat“, în numeroase ediţii succesive. I s-a mai spus şi „harta roşie a lui Teleki“, dat fiind faptul că reprezentarea ariilor locuite în majoritate de unguri şi secui beneficia de impactul vizual al unui roşu aprins. Ceea ce e interesant la această hartă, în care încerca să ţină cont şi de densitatea populaţiei (aşa cum avea s-o facă şi geograful francez Emmanuel de Martonne, într-o lucrare de contrabalansare, pentru a reliefa justeţea revendicărilor teritoriale româneşti), este faptul că poate lăsa impresia că Ardealul este aşa ceva, o parte a Ungariei, în care, pe ici, pe colo, trăieşte o oarecare minoritate română. Acest efect este amplificat şi de movul pal alocat acesteia, dar, mai ales, de faptul că toate zonele montane (nu doar fâşiile înguste ale culmilor celor mai înalte) apar ca fiind nepopulate, deci albe pe hartă. O plăcută iluzie pentru ceea ce, astăzi, s-ar numi „wishful thinking”, căci munţii au fost, dintotdeauna, ai românilor…