Ultimul rege al podiumului

Ne lipseşte mult Claudio Abbado prin felul său de a face muzică. Regret faptul că fiind prinsă cu alte evenimente nu am putut să scriu nimic despre dispariţia marelui Claudio Abbado, considerat în unanimitate una dintre cele mai mari figuri ale dirijorilor de orchestră din secolul XX.

Claudio Abbado a dirijat importante opere marcate de amprenta unor compozitori ca Rossini, Verdi, Debussy sau Musorgski. S-a aflat în fruntea unor prestigioase instituţii precum “Staatsoper Wien” şi Orchestra Filarmonică din Berlin. Claudio Abbado este considerat unul dintre cei mai mari directori de orchestră italieni după Toscanini.

Abbado detesta conflictele, pierderea timpului şi, în acelaşi timp, lungile repetiţii. Însă, din păcate, nu a reuşit să se menţină decât două reprize la conducerea “Scalei” din Milano, oraşul său natal.

A început de mic să studieze compoziţia, pianul şi dirijoratul la Conservatorul din Milano. Provenea dintr-o familie burgheză. Tatăl său, Michelangelo, era violonist şi l-a învăţat să fie foarte riguros în viaţă. Chiar şi fratele său, Marcello, era muzician, devenind apoi directorul Conservatorului milanez. După ce a obţinut diploma Conservatorului din Milano în 1955, a avut două burse de studiu la Viena, perfecţionându-se cu Hans Swarowsky, alături de Zubin Mehta, apoi la Academia din Siena, sub conducerea lui Carlo Zecchi.

La Festivalul de la Lucerna din 2007

Debutează la Trieste în 1959 ca şef al Orchestrei Simfonice, apoi, în 1960, îşi face debutul în domeniul Operei, cu “Maria d’Alessandria” de Giorgio Federico Ghedini. Tot la Trieste susţine primele concerte simfonice.

În 1963 este răsplătit cu Premiul “Mitropoulos” de la “New York Philharmonic”. Dirijează premiera mondială “Atomtod” de Giacomo Manzoni şi “I Capuleti e I Montecchi” la “Scala”. În 1967 se află la pupitrul “Scalei” din Milano din nou, dirijând “Lucia di Lammermoor”. Când apărea, era ca “un val care creştea şi creştea”, avea o încărcătură magnetică, avea stil şi eleganţă.

Claudio Abbado dirija cu pasiune

Este răsplătit cu vii aplauze la Festivalul de la Salzburg, de unde gloria îi năvăleşte în viaţă, dirijând la “Covent Garden” din Londra, la “Metropolitan Opera” din New York, la “Scala”. Iarăşi un răsunător succes cu “Simon Boccanegra” în deschiderea sezonului de la “Scala”, în regia lui Giorgio Strehler. Şi tot aici, în aceeaşi regie, “Macbeth”. Se află la pupitrul operei “Don Carlo” în regia lui Luca Ronconi. Un alt mare succes, la Festivalul de la Edinburgh cu opera “Carmen”. Câţiva ani dirijează la Opera din Paris “Simon Boccanegra”, “Vozzeck” în regia lui Luca Ronconi. În 1979 este numit principalul dirijor de la “London Symphony Orchestra”, unde ocupă această funcţie până în 1987.

La Santa Cecilia din Roma

În 1984 debutează la “Staatsoper” din Viena şi este numit directorul general al Operei, ocupând această funcţie până în 1999, la numirea lui Ioan Holender. Obţine un mare succes cu “Viaggio a Reims” de Rossini la Festivalul de la Pesaro.

În 1989 i-a succedat lui Herbert von Karajan ca dirijor permanent şi director artistic al Filarmonicii din Berlin. Este apreciat pentru programele sale îndrăzneţe, cu multă muzică modernă. Nenumăraţi muzicieni berlinezi au fost fascinaţi de Abbado. Este numit principalul dirijor de la “Berliner Philharmoniker” până în 2002, ocupând această funcţie timp de 12 ani, iar ca recunoştinţă personală, văduva lui Furtwangler i-a scris o scrisoare. „… Ca succesor al soţului meu te invit să locuieşti în casa noastră”.

Claudio Abbado la pupitrul Filarmonicii din Berlin în 2011

Crease “European Community Youth Orchestra”, în 1978, iar în 1981, “Chamber Orchestra of Europe” şi în 1986, “Gustav Mahler Jugendorchester”, din care s-a constituit, în 1998, “Mahler Chamber Orchestra”. În 1988 a fondat Festivalul “Wien Modern”, manifestare anuală a muzicii contemporane. În 1992, la Berlin, împreună cu celebra violoncelistă Natalia Gutman, a înfiinţat “Berliner Begegnungen”, o întâlnire a experimentaţilor dirijori care lucrau cu tinerii compozitori şi dirijori.

Primind felicitări de la Carlo Azelio Ciampi

La celebrarea a 100 de ani de la dispariţia lui Verdi dirijează “Requiem”-ul la pupitrul Filarmonicii din Berlin. În 2013 este ultima sa apariţie în public la Festivalul de la Lucerna. S-a stins din viaţă la Bologna în 20 ianuarie 2014, la vârsta de 81 de ani.

Din păcate, nu a abordat foarte mult opera lui Verdi (“La Traviata”, “Rigoletto”, “Il Trovatore”, “La Forza del Destino”). De asemenea, nici Wagner. A avut o atracţie deosebită pentru Rossini, unde a manifestat o precizie diabolică. La fel de strălucitor şi la pupitrul lui “Carmen” de Bizet. Preferinţa lui era Mahler.

Învingătorii Premiului Imperial. De la stânga regizorul Ken Loach, sculptorul Mario Merz, artistul britanic Bridget Riley

Între premiile obţinute de Abbado să mai amintim “Wiener Philharmoniker” în 1973, Medalia de Aur “Nicolai”, la Viena, primită doar de Mozart şi de Mahler, Medalia “Ehrenring” a oraşului Viena. În Italia i-a fost conferită “Marea Cruce” pentru merite în domeniul muzical şi titlul de “Doctor Honoris Causa” al Universităţii din Ferrara. În Franţa, “Crucea Legiunii de Onoare”, în Germania “Ernst-von-Siemens-Musikpreis”, iar la Cambridge, titlul de “Doctor Honoris Causa”.

Fusese numit, în 30 august 2013, senator pe viaţă, de către preşedintele Republicii, Giorgio Napolitano, dar nu a putut să onoreze prezenţa sa la Palazzo Madama, fiind bolnav. Se lupta de peste 13 ani cu cancerul. În decembrie, renunţase la stipendiul de parlamentar, dorind ca acesta să meargă la Şcoala de Muzică din Fiesole, pentru a finanţa burse de studiu. Este primul muzician italian onorat cu acest statut după Arturo Toscanini.

O carte despre sobrietate

Alături de prietenul său, pianistul Maurizio Pollini

Într-un volum autobiografic, Claudio Abbado se întreba ce este talentul. Şi tot el răspundea: “Este lucrul pe care dacă îl deţii ai noroc, trebuie să-l iubeşti şi să nu-l risipeşti. Talentul este o aventură mistică pe care dacă reuşeşti să o ai vei reuşi să trăieşti cu simplitate şi ironie, fără să te simţi vreodată prizonier. Iată de ce nu îmi plac limitele, frontierele, barierele”.

Deşi milanez, i-a plăcut să trăiască în Sardinia, unde se retrăgea în casa sa albă de pe malul Mării Mediterane, înconjurat de cărţi şi partituri, având pe pereţi etalate picturi de Klimt şi Schiele: “Aici studiam, citeam, ascultam muzică. Făceam pe grădinarul, am plantat mai mult de nouă mii de plante. Trăind în apă şi în paradisul verde mi-am găsit timpul pentru a reflecta”, îi mărturisea maestrul lui Antonio Galdo, cel care s-a ocupat de apariţia volumului său.

Daniel Barenboim şi Claudio Abbado la Scala

“Pentru mine primul contact cu talentul a fost ca un fulger. A fost un miracol. Mi s-a întâmplat într-o seară la «Scala» în timpul unui concert cu muzică de Debussy. Aveam doar 7 ani şi m-am gândit: iată un vis pe care mi-am dorit să îl realizez. Un vis care m-a acompaniat toată viaţa”.

În lungile sale plimbări alături de bunicul Guglielmo Savagnone, un eclectic intelectual sicilian, Abbado povestea că a învăţat importanţa liniştii chiar şi atunci când asculta. La vârsta de 15 ani cânta la orgă în bisericile milaneze, având o pasiune pentru Bach. Avea o mare dragoste pentru citit şi de obicei lectura până la ora 2 noaptea. “Am învăţat, alături de bunic, să nu-mi pierd timpul”. Aşa încât a început să studieze dirijoratul, pianul şi compoziţia la Conservatorul “Verdi”. Prima probă dură a fost în casa lui Arturo Toscanini când interpreta Bach. Acesta i-a şoptit: “Vei avea succes”. Dar, din acea zi, Abbado îşi aminteşte autoritarismul lui Toscanini: “Urla, insulta muzicienii dacă nu executau la milimetru indicaţiile sale. Îmi spuneam: nu voi conduce niciodată o orchestră cu aceste metode. Pentru un dirijor contează nu numai ochii, dar şi mâinile cu care comunică pentru a realiza magnetismul cu orchestra”, mărturiseşte maestrul în acest volum.

Cu Luciano Pavarotti

Abbado povesteşte lungul său drum, aventura în teatre, cu orchestrele de la “Scala”, întâlnirea cu mari muzicieni din întreaga lume: Karl Bohm şi Herbert von Karajan, Carlos Kleiber şi Leonard Bernstein…

De la Milano la “Staatsoper” din Viena şi apoi la Berlin până la căderea Zidului Berlinului. Între atâtea triumfuri şi recunoaşteri, într-o zi primeşte un diagnostic teribiul: cancer la stomac. “O lovitură teribilă”, îşi aminteşte Abbado, întrucât credeam că sunt în stare să încep un nou drum, aveam idei extraordinare. Am încercat să mă agăţ de laturile pozitive ale bolii mele. Am pierdut 17 kilograme, dar totuşi mi-am găsit forţele de a înainta prin muncă. În ultimul timp începusem să mă ocup mai mult de literatură, întrucât boala m-a făcut să văd cu mai multă limpezime anumite lucruri. Am încercat să deschid frontierele, să înaintez pe noi drumuri”. Şi ca nimeni altul a ştiut să lupte pentru viaţă şi să se dăruiască muzicii până în ultimele momente.

Lecţia Abbado

Primind Premiul Alcazar în Spania

A fost cel care a revoluţionat modul de a concepe muzica „Pentru Toţi”. Acestea erau cuvintele de ordine. Maestrul Abbado a susţinut cu mare dragoste tinerele talente. În ultimii ani a adus în Italia “sistemul de orchestră” al lui José Antonio Abreu, un inovativ mecanism de educaţie muzicală în masă. Proiectul îşi propunea să adune de pe străzi copiii săraci şi să-i convingă de frumuseţea muzicii, să încerce să le transforme cât de puţin viaţa. Apreciat pentru acest sistem era Gustavo Dudamel, directorul de la “Los Angeles Philharmonic”. Chiar dacă ideile sale au fost considerate de unii utopice, ele au fost apreciate. Datorită lui, peste 400.000 de tineri „muzicieni” adunaţi de pe stradă au avut posibilitatea de a avea instrumente muzicale. El a fost cel care a deschis uşile “Scalei” din Milano tinerilor. Şi este meritul său că a fondat două orchestre pentru tineri: „Gustav Mahler Jugendorchester” şi Orchestra „Mozart”, cu tineri proveniţi din toate ţările lumii.

Alături de marele actor Roberto Benigni, cu Orchestra Mozart

Atunci când au fost tăiaţi banii de la cultură, Abbado a fost criticat pentru că a părăsit Milano, criticând guvernul „care cheltuia mai mulţi bani pentru autostrăzi decât pentru cultură”. Iar în locul salariului pe care trebuia să-l primească el a oferit banii municipalităţii din Milano pentru a planta 90.000 de copaci.

Claudio Abbado a propus în cei 15 ani cât a stat ca director la „Scala” din Milano, întâi ca Director Muzical, apoi ca Director Artistic şi fondator al Filarmonicii, „Concerte pentru studenţi şi muncitori”, încercând să apropie categoriile sociale cele mai defavorizate de muzică şi frumuseţe, considerând arta ca un mijloc de cultivare şi emancipare a conştiinţelor.

Mulţumind publicului la sfârşitul uunui concert de la Auditorium Parco della Musica

Inima Milano-ului s-a oprit pentru a aduce un omagiu marelui dirijor. “Scala” şi-a deschis porţile pentru ultima îmbrăţişare cu Abbado. 17 minute nu s-a auzit nici măcar o şoaptă, 17 minute de reculegere. Afară, o mare de lume. Traficul a fost oprit în întreaga zonă. Telefoanele erau toate oprite, doar câţiva le mai foloseau pentru a fotografia. Momente rare, care fac parte dintr-o comunitate. În piaţa din faţa “Scalei” suna “Marşul funebru” din “Eroica” lui Beethoven. Daniel Barenboim, cu lacrimi în ochi, se afla la pupitrul Filarmonicii, în sala goală. “Cu Abbado am pierdut pe unul dintre cei mai mari muzicieni din ultimii 50 de ani, cel care a dat un avânt tinerilor muzicieni fondând numeroase orchestre pentru tineri. A fost un pionier, lucrând cu muzicienii tineri, stimulându-i şi susţinându-i material. A dat un exemplu lumii, demonstrând că muzicienii tineri pot face muzică de înaltă calitate”.

Unul din marii directori de orchestre, Claudio Abbado a fost un om implicat nu numai artistic, dar şi politic şi social, un intelectual activ şi pasionat în propunerile sale de a face cultură. Lecţia sa nu trebuie uitată.