A stîrnit un val de invidie, în cancelariile europene, vizita preşedintelui Iohannis la Casa Albă. Prilej pentru media, pentru analişti şi comentatori de a întoarce pe toate feţele motivaţia invitaţiei, de a căuta atît semnificaţia, cît, mai ales, semnalul dat unei Europe aflate într-un lung, vizibil şi îngrijorător proces de gripare a mecanismelor ei.
Mai mult ca sigur că explicaţia excede cu mult hotărîrea de majorare a bugetului pentru apărare al României la 2% din PIB şi ar trebui căutată în cît de imprevizibile, de capricios-surprinzătoare au fost, sînt declaraţiile, acţiunile şi reacţiile antiglobaliste ale preşedintelui Trump, odată ajuns în fotoliul de lider mondial. Apoi, e foarte posibil ca Donald Trump să fi avut curiozitatea de a-l cunoaşte tete a tete pe preşedintele unei ţări cu care are origini comune, deţinătoare a unui fond cinegetic atît de bogat, despre care fiul său va fi depus, deja, mărturie. Şi mai sînt cîteva curiozităţi, cel puţin trei, care îl vor fi animat pe preşedintele SUA în hotărărea unei cunoaşteri directe. De pildă, curiozitatea de a-l cunoaşte de foarte aproape pe preşedintele României care, la vremea puhoiului de demonstraţii anti-Trump, tocmai se aşeza în fruntea unei manipulări, făcînd, din mijlocul manifestanţilor, lobby pentru căderea unui guvern constituit democratic, rezultat din alegeri.
Aceeaşi curiozitate i-a inspirat-o, probabil, şi interesul de a cunoaşte un preşedinte posesor al unei impresionante zestre imobiliare, dobîndită nu punînd cărămidă pe cărămidă, ci edificată doar din hîrtii, din bani niciodată credibil justificaţi şi din acte notariale bazate pe un fals dovedit; în fine, curiozitatea de a-l vedea pe preşedintele unei republici semiprezidenţiale care clamează cu orice prilej virtuţile statului de drept, dar care tolerează dispreţul şi aroganţa unui înalt magistrat, dînd cu tifla Parlamentului şi refuzînd să se prezinte în faţa unei Comisii de anchetă, un preşedinte care închide gura şi ochii în faţa abuzurilor instituţiilor de forţă din România şi-a predilecţiei lor pentru zornăitul cătuşelor în numele unei gogoşi (anticorupţia) răsuflate.
Cum era de aşteptat, din Declaraţia de presă comună a rezultat că substanţa discuţiilor a constituit-o consolidarea Parteneriatului strategic, cu componenta sa economică şi comercială rămasă încă la un nivel scăzut şi în faza de deziderat acoperit doar de bune intenţii şi promisiuni. Desigur, accentul a căzut pe securitate şi asigurarea ei, numai că, mai mult ca oricînd, în viziunea antreprenorială a actualului preşedinte american, securitatea costă.
Iar preţul, rezultat din convorbirea rămasă confidenţială a celor doi preşedinţi, nu e greu de imaginat: nu doar aurul negru din Marea Neagră şi – de ce nu?! – aurul cu şi mai multe carate al Apusenilor, nu doar mai multă implicare şi deci, asumarea mai multor riscuri nebănuite, nu doar posibila relocare la Kogălniceanu a bazei americane de la Adana, cu costurile de rigoare, paradoxal, de insecuritate, dar după cît de apăsat şi de mult a fost evocat ”subiectul Qatar”, semănînd cu retorica unei declaraţii de război, preţul final al dezirabilei securităţi ar putea fi chiar carnea de tun a soldatului, a combatantului român, gata să fie tîrît într-o nouă şi costisitoare aventură. Întrebarea pe care preşedintele Iohannis e dator să o prezinte şi să o pună în dezbatere parlamentară este dacă, din poziţia de aliat necondiţionat al Parteneriatului, nu cumva preţul plătit, costurile, inclusiv în vieţi omeneşti, este mai mare decît, deocamdată, presupusele beneficii.
Altminteri, fără o evaluare pragmatică şi realistă, vom putea spune că vizita n-a fost decît un bonus complezent de imagine, un cadou de consistenţa spectacolului, în fond, prea puţin meritat de preşedintele Iohannis, care, aflat între două cîntece atlantice de sirenă, orice s-ar spune de bine despre prestaţia sa, a fost şi rămîne robul corectitudinii politice şi-al păguboaselor sale efecte. Asta într-o lume multipolară, mai complicată şi trăind mai periculos decît aceea de pe vremea bunicilor noştri, morţi cu urechile lipite de radioul cu galene şi cu ochii pe cer, în zadarnica aşteptare a partenerilor de azi.
Şi nu cred că s-ar fi simţit răzbunaţi în faţa extazului admirativ, a triumfalismului cu care majoritatea canalelor informative româneşti din care nu puteau lipsi cîţiva dintre corifeii oracolari ai sclavagismului presei noastre au tratat evenimentul. Dimpotrivă, privind realist de la nivelul dezamăgirilor şi al rănilor istorice necicatrizate, al multiplelor provocări şi necunoscute, avînd ca interlocutor un preşedinte american labil emoţional, aflat în corzi şi ameninţat de spectrul demiterii, ne-ar spune: ”Mai uşor cu entuziasmul pe scări, fiţi mai prevăzători şi mai puţin naivi!”. Pentru a nu avea dureroasa surpriză – a cîta? – de-a constata vreodată că Biroul care a găzduit întîlnirea la nivel înalt a fost prea Oval, prea costisitor, prea îndepărtat!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.