Un deceniu de declin al Securității statului și al României

Limitarea accentuată a drepturilor şi libertăţilor persoanei. Mai puțin suport popular și mai multă delegitimizare a puterii

În ultimii circa zece ani, pe măsură ce dictatura se accentua şi făcea să crească tot mai mult nemulţumirile populaţiei, unităţile de securitate cunoşteau din ce în ce mai slab situaţia operativă. Explicaţia de fond a acestui fapt constă în pierderea într-o tot mai mare măsură a sprijinului din partea cetăţenilor. Chiar reţeaua informativă, cu toate măsurile luate de primenire şi întinerire (sau poate tocmai din această cauză), furniza mai puţine informaţii, în timp ce problematica operativă devenea tot mai amplă şi complexă.

Oamenii îşi dăduseră seama că Securitatea Statului, împreună cu alte organisme pe care se baza ori prin care se exercita puterea, era o instituţie la dispoziţia familiei conducătoare (…).

Limitarea accentuată a drepturilor şi libertăţilor persoanei printr-o multitudine de legi, decrete şi alte acte cu caracter normativ, reprimarea într-o formă sau alta a oricărei critici la adresa puterii şi mai ales a dictatorului, îngrădirea sau chiar interzicerea contactelor cu străinii şi străinătatea etc au făcut ca pe fondul unor grave şi îndelungate lipsuri deordin material, ale alimentelor, ale căldurii, ale curentului electric, ale apărării sănătăţii şi altele, starea de nemulţumire a oamenilor la adresa regimului şi a lui Ceauşescu să se amplifice tot mai mult şi să se extindă vizibil şi asupra securităţii.

Decada „Postelnicu” – deturnarea misiunilor de apărare a securității statului
Toate acestea s-au accentuat în perioada când în funcţia de şef al Securităţiia fost Postelnicu Tudor. Pentru Securitatea Statului, numirea lui Postelnicu ca şef al acestei instituţii a fost de cea mai rea inspiraţie cu putinţă. Sau poate, în mod special a fost căutat cineva care să întruchipeze o multitudine de trăsături dintre cele mai rele şi care timp de zece ani să dea o orientare dură şi un curs negativ întregii munci.

Iulian Vlad


Dintru început, prin măsurile pe care le-a luat, Postelnicu a pus la dispoziţia familiei conducătoare întreaga Securitate (…).
De asemenea, s-a folosit şi el de această instituţie pentru a-şi asigura ascensiunea cât mai mult cu putinţă. Urmărind punerea în aplicare cu orice chip a indicaţiilor şi orientărilor pe care le primea a făcut ca Departamentul Securităţii Statului să fie tot mai aservit , iar munca de securitate să se îndepărteze de la unele din sarcinile ei esenţiale (contraspionajul, culegerea de informaţii pentru asigurarea securităţii externe a statului, antiterorismul etc.).
Aşa s-a ajuns ca într-o serie de documente cu caracter normativ, ca şi în analize şi bilanţuri să se statueze ca sarcină prioritară a Securităţii Statului asigurarea protecţiei de securitate a lui Ceauşescu şi a familiei sale, cerându-se ca întreaga activitate să se subordoneze acestui scop. De aici, tot ce era împotriva dictatorului devenea un fapt de pericol la adresa securităţii statului şi intra în preocupările unităţilor de securitate. Aşa se explică, de altfel, extinderea şi angajarea Securităţii într-o tot mai mare măsură pe linia aşa-zisă a comentariilor, a scrisorilor anonime şi, în general,a înscrisurilor de orice fel cu caracter numit ostil, a legăturilor cu posturile de radio şi cu alte mijloace de propagandă din străinătate, precum şi a contactelor cu străinii, culminând în această problemă cu atribuţiile ce i-au fost fixate prin Decretul nr. 408/1984, un act normativ absurd, jignitor şi ruşinos.

Multe prejudicii i s-au adus muncii de securitate, prestigiului instituţiei şi chiar bunului renume al ţării de către aşa-zisa activitate de aport valutar pe care o realizau cu prioritate unităţile externe U. M.0544 şi U. M.0195, precum şi U. M.0650 din Securitatea internă.
În afară de faptul că sumele respective de cele mai multe ori reprezentau o câtime din preţul de vânzare a mărfurilor şi pe care statul oricum le-ar fi încasat în condiţiile unor negocieri corecte, ofiţerii de securitate trebuiausă intre în tot felul de combinaţii cu străinii, nu de puţine ori compromiţătoare, iar controlul activităţii lor şi al valutei nu era sigur.
Tot atât de rău era şi faptul că unităţile respective fuseseră într-o bunămăsură deturnate de la misiunile pentru care au fost create şi care erau utile ţării. Cu toate încercările pe care le-am făcut de a scoate din preocupările Securităţii această sarcină sau măcar de a o reduce substanţial, nu am reuşit. Dimpotrivă, Postelnicu a ridicat-o la rangul de atribuţie prioritară pentruîndeplinirea căreia trebuia să-şi aducă contribuţia întregul aparat.

Unitatea de securitate I.C.E. „Dunărea” Erou al Muncii Socialiste

În aceste condiţii a luat fiinţă şi I. C. E. „Dunărea” considerată ca fiind una dintre cele mai importante „creaţii” ale fostului şef al Departamentului, ţinând-o în subordine şi ca ministru de Interne. În afară de faptul că toată lumea ştia căeste o unitate de securitate, ba încă a Centrului de Informaţii Externe, ceeace era inadmisibil îl constituia modul cum îşi selecta din economia naţională mărfurile pentru export, precum şi faptul că aparatul securităţii şi chiar al întregului Minister de Interne lucra într-un fel sau altul pentru „Dunărea”, inclusiv prin acţiuni de influenţă şi presiune care se făceau atât la întreprinderile producătoare cât şi la ministerele tutelare.

De menţionat că lucrătorii acestei aşa-zise întreprinderi de comerţ exterior, fiind ofiţeri de informaţii, erau remuneraţi ca atare şi nu ca salariaţiiîntreprinderilor similare după alt barem şi în funcţie de realizarea planului. Aşa a ajuns I. C. E. „Dunărea” erou al muncii socialiste, iar în jurul Securităţii aprecierile negative şi atmosfera proastă să se extindă.

Postelnicu a adoptat metodele de relaționare politică bazate pe șantaj și amenințare
Deservicii i-au adus Securităţii şi relaţiile incorecte, chiar rele pe care Postelnicu le-a avut cu majoritatea membrilor şi membrilor supleanţi ai C. P.Ex., cu mulţi dintre miniştri şi alţi conducători de instituţii centrale şi chiar cu o parte din foştii săi colegi, prim-secretari de judeţe.

Fiind sigur de protecţia ce o avea, dând frâu liber multiplelor sale trăsături negative de caracter şi urmărind, probabil, şi alte scopuri, multora din cei la care m-am referit, ca să-i facă să le fie teamă de el şi într-un fel chiar să-i subordoneze, le-a dat să înţeleagă în diverse moduri că are anumite „date”despre ei, că la „conducere” se cunosc unele „lucruri” etc., sfârşind „acolo unde insinuările nu aveau efect, cu ameninţarea directă”. Evident că a profitat din plin şi de lipsa de personalitate şi poziţie aacestora, determinată de teama oportunistă că îşi pierd privilegiile căpătate.Regretabil este că unii dintre cei de mai sus au văzut în PostelnicuSecuritatea în totalitatea ei şi au apreciat-o ca atare.

Mistificările de la Comisia de Cadre a Comitetului Central
Tot în perioada la care mă refer, Securitatea a fost angajată foarte mult în aşa-numitele avize pe linie de cadre ce se cereau pentru persoanele care urmau să încadreze funcţii din diverse nomenclaturi. Din superficialitate inadmisibilă, incompetenţă în aprecierea datelor şi faptelor, ori datorită unei interpretări rigide şi dogmatice a unor date etc, s-au făcut multe greşeli înlegătură cu aceste avize. Dar s-au săvârşit şi abuzuri. Aşa, de exemplu, în „celebra” Comisie de Cadre prezidată de Elena Ceaușescu, un rol foarte important l-a avut în toţi aceşti ani Postelnicu, care „adapta” avizele potrivit comenzilor primite sau în conformitate cu interesele ce le urmărea. Se înţelege că cei afectaţi de aceste avize, mai devreme sau mai târziu, aflând de unde li se trage, nu puteau săaibă decât resentimente faţă de Securitate şi în cele mai multe cazuri în modjustificat.

Aproape toţi şefii de unităţi centrale şi alţi ofiţeri ştiau ce metamorfoză cunoşteau diversele materiale care îi erau prezentate cu propunerea de a fi înaintate. Cele mai multe dintre acestea erau importante pentru cunoaştereasituaţiei reale din diverse domenii economice şi sociale. În funcţie de interesul anume ce-l urmărea, de gradul de apropiere, de simpatie ori de antipatie ce-l avea faţă de conducătorul ministerului, întreprinderii sau instituţiei respective etc., materialul devenea de nerecunoscut din cauza eliminărilor din text sau completărilor ce i se aduceau cu lucruri absolut imaginare ori mistificate.

Când, după ce am fost numit în funcţia de şef al Departamentului, s-au returnat la mine (probabil din greşală) mai multe asemenea materiale trimise anterior de Postelnicu, am rămas stupefiat văzând ce a putut să scrie şi cât de grav a deturnat sensul informaţiilor.

M-am referit în cele de mai sus doar la câtevadin sarcinile şi activităţile Securităţii care, atât prin conţinut cât şi prin modul cum a fost orientată şi ordonată aducerea lor la îndeplinire, au determinat nemulţumiri sau reacţii negative.

Mai mult chiar, Securitatea fiind prezentă peste tot unde era prezent şi Ceaușescu, nemulţumirea şi ura ce s-au acumulat la adresa lui, nu puteau să nu se răsfrângă şi asupra Securităţii.

Am acceptat funcția de șef al Securității cu crezul că nu mă voi împotrivi vreodată voinţei poporului

În aceste condiţii şi împrejurări, a trebuit să preiau funcţia de şef al Departamentului Securităţii Statului, pe care n-am dorit-o şi n-am urmărit s-o obţin.
Situaţia politică internă devenea tot mai încordată, iar relaţiile României cu străinătatea se deteriorau pe zi ce trecea. În acest context politic, dictatura se accentua şi, pe cale de consecință, situaţia operativă de securitate devenea totmai complexă şi mai critică. Era evident că în asemenea condiţii organele de securitate vor avea să se confrunte cu probleme deosebite, de natură să le opună aspiraţiilor şi acţiunilor ce ar fi vizat stabilitatea regimului.
Aceasta era de fapt problema problemelor care mă frământa şi mă preocupa pentru că niciodată n-am putut să concep că mă pot împotrivi voinţei poporului.

Pe de altă parte, Securitatea, ca instituţie, punea o serie de probleme dintre cele mai deosebite din cauza orientărilor de muncă ce le avusese timp deaproape zece ani şi care nu mai putea să fie aplicate datorită extremismului şi lipsei de discernământ ce le generau, a bazei operative extinse la absurd, a pierderii prin măsurile arbitrare luate a unui important fond de cadre capabile şi bine pregătite şi numirea în locul lor a altora slabe sau compromise, promovate pe baza relaţiilor personale sau a atitudinii servile.

Totodată, ştiam că nefiind agreată de Postelnicu numirea mea în această funcţie (ulterior am avut confirmarea, aflând că el susţinuse alte propuneri) era de prevăzut că se vor crea inevitabil mari probleme şi pentru muncă şi pentru mine.
Evident că eu sub nici o formă nu puteam să continui cu orientările obtuze,arbitrare şi abuzive date de el activităţii, cu stilul de muncă dur şi arogant ce l-a practicat, cu lipsa de conlucrare cu factorii de conducere din ministere şi unităţi economice şi social-culturale, cu prezentarea inexactă a realităţilor din diverse domenii şi, mai cu seamă, a stării de spirit negative şi tot mai accentuate a populaţiei, determinată de nemulţumirile cauzate deî ngrădirea sau chiar suprimarea de fapt a unor drepturi, de nenumărate lipsuride ordin material, de controlul tot mai strict politic şi poliţienesc ce se exercita asupra cetăţenilor ţării etc.

Din aceste motive şi altele de ordin personal nu doream să fiu numit în funcţia respectivă. De altfel, când am fost chemat şi mi s-a adus la cunoştinţă numirea, raportând că am probleme acute cu sănătatea mi s-a răspuns scurt şicategoric că „fiind militar trebuie să ştii că ordinele se execută”.

Pe parcursul activităţii, în câteva împrejurări când am fost sever atenţionat pentru neluarea unor măsuri „ferme”, mi s-a spus că: „după cum se vede nu ai degând să te pui serios pe treabă”. (…)

Aprecierile unor șefi de state străine au contat la promovarea mea în funcție

Am stat de multe ori şi m-am gândit de ce am fost preferat înaintea altora pentru această funcţie, mai cu seamă că s-au înşelat atât asupra unor aptitudini„specifice” cu care era necesar să fiu dotat (…) .

Cred că au influenţat aprecierile laudative ce mi-au fost aduse de unii şefi de state cu prilejul vizitelor ce le-am efectuat în străinătate şi de a căror pregătire m-am ocupat timp de peste 11 ani (după generalii Doicaru şi Pacepa).

În pregătirea acelor vizite – pe linie de securitate dar şi cu contribuţia pe linie politică, economică şi diplomatică – m-am străduit ca sarcinile şi misiunile ce le-am avut să fie cât mai bine duse la îndeplinire, gândind că fac un lucru bun şi util pentru ţară . În acest fel, am fost remarcat de unii şefi importanţi de state la care avusesem onoarea să mă prezint înainte de începerea vizitelor oficiale şi care, ulterior, au comunicat impresiile lor. În câteva împrejurări astfel de aprecieri s-au făcut fiind şi eu de faţă. Privind retrospectiv lucrurile, cred că aceasta ar putea fi explicaţia întrucât nimic din activitatea mea trecută n-ar fi fost de natură să mă recomande pentru această funcţie. Din cei 37 de ani cât am lucrat în Ministerul de Interne (1952-1989), timp de 25 de ani (1952-1977) am muncit exclusiv în domeniul învăţământului, de lasimplu ofiţer direcţional, urcând treaptă cu treaptă – şef de birou, şef desecţie, şef de serviciu, locţiitor şef de direcţie – până la funcţia de şef alDirecţiei învăţământ, ulterior cadre şi învăţământ. Timp de trei ani am îndeplinit şi funcţia de comandant al Şcolii militare deofiţeri activi a Ministerului de Interne. Ca urmare a formaţiei mele de bază (învăţător), a pregătirii de specialitate (jurist) şi a activităţii de peste douădecenii şi jumătate în munca de învăţământ, a firii mele, precum şi a lipsei (…) experienţei practice în munca operativă, activitatea la conducerea Departamentului nu a fost aşa cum o cereau atribuțiile funcţiile respective, adică a unui om de acţiune. M-am remarcat, aceasta este realitatea, mai mult în plan teoretic, al pregătirii şi realizării convocărilor de învăţământ şi instruire, al elaborării analizelor (…)

Pe de altă parte, datorită felului de a fi dar şi a experienţei de viaţă, a celor văzute, auzite, dar mai ales citite, am căutat să fiu cât mai atent în tot ceea ce fac, să manifest moderaţie şi prudenţă, dar mai cu seamă să nu-mi pierd calităţile şi sentimentele omeneşti.

Foarte important şi în acelaşi timp poate apărea de necrezut dar acesta este adevărul, că după ce am fost numit şefal Departamentului, cunoscând multe lucruri pe care anterior nu le ştiam sau nici nu le bănuiam, văzând cum se luau hotărârile şi cum se conducea ţara (…) mi-am spus că eu nu sunt făcut pentru (…) obligaţiile funcţiei.

România trebuia să iasă din situația grea în care se afla
Recunosc că o mare influenţă a avut asupra mea şi faptul că, aşa cum am spus, mergând în numeroase ţări am cunoscut lumea, putând face comparaţii şi desprinde multe concluzii. Fiind numit în funcţia de şef al Departamentului şi dându-mi seama pe fiecare zi ce trecea care este mersul evenimentelor, mi-am întărit convingerea că lucrurile nu mai pot continua mult timp astfel şi că ţara trebuie să iasă din situaţia grea în care se găsea.

Am început activitatea prin a înainta masiv informaţii şi date despre stări de fapt şi probleme pe care consideram că ( Președintele României ) nu le cunoaşte. Pe atunci mai aveam impresia că unele lucruri nu i se raportează şi, deci, nu le ştie pentru a lua măsuri. Parţial era adevărat dar şi, ulterior, când le-a cunoscut exact, rezultatul a fostacelaşi, adică nul. Până în octombrie – noiembrie 1987 în general, nu s-a raportat prin materiale scrise şi în mod documentat despre starea de spirit,pentru că fostul şef al Departamentului nu a voit să iasă cu asemenea materiale.

S-a încercat împiedicarea mea de a-l informa corect pe președinte

În analize ale Consiliului de Conducere sau ale Biroului Executiv ori chiar înconvocări cu şefii de unităţi am fost nu o dată criticat de Postelnicu referitor la modul cum pun problemele din acest punct de vedere, apreciindu-se simplist că „asta e poziţia de indelectual care nu are încredere în tăria partidului şi în capacitatea lui de a rezolva toate problemele”.

Chiar după ce am fost numit şef al Departamentului a încercat în mai multerânduri să mă împiedice să raportez asemenea informaţii. De altfel, în câteva împrejurări când ne găseam împreună la Ceauşescu şi prezentându-i astfel de probleme, Postelnicu, fără măcar să ştie despre ce este vorba m-a contrazis,spunând că lucrurile nu stau chiar aşa.
Probabil că din cauză că anterior nu li se dăduseră astfel de informaţii şi pentru că în general nu le plăcea şi nu acceptau să li se vorbească despre nemulţumiri sau stări de lucruri negative determinate de hotărâri politice oride dispoziţii personale a făcut ca în mai multe rânduri să înregistrez ecouri negative şi chiar să mi se spună că sunt alarmist şi nu analizez politic şi destul de profund lucrurile.

Cu toate acestea am continuat să prezint sistematic tot mai multe informaţii despre astfel de probleme. Stările proaste de lucruri din mai toate domeniile şi nemulţumirile poporului erau sesizate şi cunoscute la mai multe nivele ale ierarhiei de partid şi de stat, dar nimeni n-a întreprins niciodată nimic serios pentru schimbarea situaţiei.

Dacă n-au avut curajul pentru acţiuni mai hotărâte, majoritatea celor care seaflau în fruntea acestor eşaloane n-au dovedit nici corectitudinea necesară de a înfăţişa realitatea aşa cum era în domeniile de care răspundeau şi a susţine că adevărul era acela. Pentru că ştiau că place şi se practică minciuna, s-au bălăcit tot timpul în minciună, în oportunism şi în servilism. Ca să nu poată spune că n-au fost informaţi şi nu cunosc situaţia, s-au trimis concomitent şi celor din conducerea guvernului foarte multe rapoarte şi note cu informaţii şi date referioare la problemele cele mai deosebite din economie şi din alte sectoare de activitate.

Astfel, în ultimii doi ani s-au înaintat sute de informaţii despre situaţia deosebită din industria minieră, din sistemul energiei electrice, din industria petrochimică, din industria sidelurgică, din construcţiile de maşini şi din celelalte ramuri industriale şi domenii de activitate. S-a informat documentat despre lipsa unor materii prime, materiale şi componente indispensabile industriei şi care nu se puteau produce în ţară, despre stocurile imense de autocamioane, tractoare şi alte maşini care nu aveau desfacere la export şi erau expuse degradării, aşteptând de ani de zile sub cerul liber să fie vândute. S-au trimis mai multe rapoarte documentate cu situaţia falimentară aÎntreprinderii „Olcit” şi a altor întreprinderi sau societăţi mixte. S-a prezentat, de asemenea, bine argumentată şi documentată starea exactă de lucruri de la Centrala atomo-elecrică de la Cernavodă, informându-se despre greutăţile reale şi despre imposibilitatea inclusiv tehnică, de a fi pusă înfuncţiune la termenele arbitrar fixate.

Au fost furnizate aceste informaţii de către Securitate în timp ce cadre de cea mai mare răspundere din conducerea guvernului sau a ministerelor de resort dădeau (…) asigurări că totul se poate face şi că se pot devansa şi termenele, făcând chiar propuneri în acest sens.

În ciuda opoziţiei ministrului de Interne, Postelnicu, de a nu se raporta niciun fel de informaţii cu privire la realitatea producţiei agricole, spunând că „ştie conducerea mai bine care este situaţia” şi că „rolul organelor desecuritate şi de miliţie este acela de a asigura măsuri să nu se fure din produsele agricole” am trimis totuşi numeroase informări. La fel cu privire la stările grave de lucruri din zootehnie, unde în afara minciunilor sfruntate cu privire la efective, mureau pe capete animalele şi păsările pentru că nu aveau ce să mănânce.

De asemenea, am dat informări cu privire la situaţia deplorabilă din industria alimentară, inclusiv cu privire la folosirea unor procedee tehnologice, materii prime şi ingrediente cu consecinţe nocive, chiar grave pentru sănătatea populaţiei.

Am trimis numeroase informărişi rapoarte cu privire la lipsa cronică de pe piaţă a produselor alimentare şidespre situaţiile mincinoase ce erau prezentate de Ministerul Comerţului interior şi ministerele producătoare.
Prin mai multe rapoarte şi note s-au prezentat stările de lucruri deosebite ce existau în domeniul sănătăţii şi, mai cu seamă privind lipsa medicamentelor , precum şi a căldurii şi alimentelor în spitale.

Am dat, de asemenea, mai multe informări despre neprimirea drepturilor în natură sau în bani de către ţăranii cooperatori şi despre starea de nemulţumire creată în rândurile acestora şi a unei însemnate părţi a populaţiei, în general, în legătură cu aberantul plan de sistematizare a localităţilor rurale.

Numeroase informări am prezentat şi în legătură cu nemulţumirile foarte repetate ale muncitorilor privind neplata salariilor la sfârşit de lună sau a reţinerilor masive, fără vina acestora, fiind prevenite în acest fel situaţii grave.

Realitățile grave era raportate numai de Departamentul Securității Statului

Consider că nu greşesc dacă afirm că în ultimii ani despre multe din problemele cele mai grave care existau în economie şi în alte sectoare de cea mai mare importanţă, numai Securitatea a fost cea care a informat, prezentând lucrurile aşa cum erau în realitate pe baza datelor de care dispunea.

Mulţi, chiar foarte mulţi conducători de întreprinderi şi, ceea ce ar părea de necrezut, dar aceasta este realitatea, majoritatea miniştrilor mulţumeau, chipurile, Securităţii pentru că a informat despre una sau alta din stările de lucruri respective în loc ca ei să fi prezentat situaţia aşa cum era şi să ficerut rezolvarea problemelor ce le depăşeau competenţele. Dar era mai comod pentru ei să informeze Securitatea!

De ce membrii C. P. Ex., secretarii CC, conducerea guvernului, care cunoşteau situaţia din economie, starea de lucruri inadmisibilă în ce priveşte aprovizionarea populaţiei cu alimente şi alte mărfuri de larg consum de primă necesitate, problemele grave devenite cronice cu căldura şi energia electrică, precum şi stările de nemulţumire de masă din aceste cauze şi din numeroase altele, n-au manifestat nici cea mai mică împotrivire? Poate că unii dintre aceşti foşti demnitari de partid şi de stat nutreau şi ei speranţa că Ceauşescu va pleca de bună voie de la putere sau va fi răsturnat. Numai că lucrul acesta trebuia să-l determine sau să-l înfăptuiască alţii pentru că şi atunci când au avut o asemenea ocazie, aşa cum a fost cea din şedinţa C. P. Ex. din 17 decembrie 1989, n-au făcut-o, ci dimpotrivă. Acum unii dintre ei încearcă să motiveze că ar fi adoptat o atare poziţie de teama Securităţii, făcând prin aceasta încă o dată dovada laşităţii şi a incorectitudinii.

La şedinţa respectivă Securitatea era pusă în cauză pentru că nu trăsese în manifestanţii de la Timişoara, iar ei nu numai că n-au susţinut această poziţie justă, ci s-au raliat fără nici o rezervă lui Ceauşescu şi au aprobat hotărârea lui. Tot în numele adevărului declar cu întreaga responsabilitate că în cei doi ani cât am fost şeful Departamentului nici un membru sau membru supleant al C.P. Ex. ori al guvernului nu a fost urmărit în nici un fel şi prin nici un mijloc de către Securitate şi nu s-a dat despre niciunul dintre ei nici măcar o singură informaţie. Concomitent cu informările susţinute, care prezentau veridic situaţia din mai toate sectoarele importante şi văzând că în ciuda cunoaşterii realităţii nu se iau nici un fel de măsuri de natură să schimbe pefond starea lucrurilor, am hotărât să fac tot ce-mi va sta în putinţă ca activitatea Securităţii şi mai cu seamă măsurile luate de ea să nu agraveze mai mult viaţa oamenilor.

Despre o asemenea orientare, ce presupunea, de fapt, slăbirea muncii şi deviereade la ordinele şi dispoziţiile primite, care cereau constant creşterea combativităţii şi fermităţii, nu puteam să vorbesc deschis întregului aparat şi nici să rezulte explicit din documentele de organizare şi conducere curentă a muncii. Dar chiar programele anuale de măsuri erau mai mult formale, trebuind să fie elaborate pentru că aşa se stabilise regula de ani de zile şi se cereasă fie înaintate, o dată cu rapoartele pentru bilanţurile anuale, secretarului Comitetului Central care răspundea de Armată, Interne, Procuratură şi Justiţie. (…)

(…) Ca urmare, am extins cum n-a fost niciodată în trecut, gama măsurilor preventive (…) Am cerutsă se reducă drastic numărul persoanelor cercetate în stare de reţinere, iar arestările să se facă numai în cazurile grave de spionaj-trădare sau deflagrant, când nu mai era posibilă altă soluţie. Aceasta a fost de exemplu situaţia în cazul Mihai Petre Băcanu. Totuşi, pentru a nu fi condamnat la o pedeapsă foarte aspră, aşa cum prevedea legea pentru infracţiunea respectivă, a fost trimis în judecată pentru o faptă de drept comun pe care o săvârşise şi a primit o pedeapsă mică. În acest fel a fostposibil ca toate celelalte cinci persoane din grup să nu mai fie trimise înjustiţie, ci să fie puse în libertate, aplicându-li-se sancţiuni administrative de către forul tutelar(…). Menţionez că deşi nu aveam vreo obligaţie, am vorbit cu primii secretari ai judeţelor respective, rugându-i să li se facă încadrarea pe funcţii corespunzătoare pregătirii şi pentru a li se asigura locuinţe. Pe propria-mi răspundere am hotărât nearestarea şi netrimiterea în judecată într-o serie decazuri deosebite şi unde legea nu dădea posibilitatea alternativei, a alegerii unei alte soluţii.

De exemplu, în cazul lui Ion Puiu, deşi îi erau bine cunoscute activitatea ce o desfăşura şi legăturile ce le avea, inclusiv cu unii diplomaţi – cadre deinformaţii de la două ambasade din Bucureşti, precum şi cu o organizaţie din exterior de la care a primit suma de 1.200.000 lei, nu a fost trimis în judecată ci, după cercetări a fost pus în libertate.

Corneliu Coposu şi mulţi alţii, pentru activităţi asemănătoare, nici măcar nu au fost cercetaţi.

Mărturisesc că am avut oroare atunci când se punea problema trimiterii în judecată şi condamnării la închisoare a unui om. De aceea am făcut tot posibilul să nu se ajungă aici. În multe cazuri de fapte cu caracter penal sau susceptibile de răspundere penală s-au propus factorilor de răspundere în drept să aplice măsuri administrative ori politico-disciplinare , numai pentru a nu fi trimise în judecată persoanele respective. Aceasta în ciuda faptului că, în cei doi ani cât am fost şeful Departamentului, niciodată Ceauşescu nu a spus că din motive politice, inclusiv de ordin extern,să nu se trimită în judecată pentru fapte contra securității statului. Dimpotrivă, a cerut permanent aplicarea legii cu exigenţă şi fermitate.
Cu toate acestea, şi contrar ordinelor exprese ce le-am primit, nu am luat măsura trimiterii în judecată a Doinei Cornea, a lui Gabriel Andreescu (…) şi a altora.

Şi în ce-i priveşte pe cei şase semnatari ai scrisorii cunoscute, cu toate că acest caz după ce s-a declanşat era îndeaproape urmărit de cei doi dictatori, nu am executat mai multe dispoziţii primite şi mai ales aceea de a fi cercetaţi în stare de reţinere, dispoziție dată a doua zi după difuzarea scrisorii.

Iată pe scurt cum s-a derulat acest caz. Dându-mi tot mai mult seama de mersul ireversibil al lucrurilor, fiind în sinea mea convins că altă soluţie pentru salvarea ţării nu poate fi (…) şi în acest caz, ca şi în multe altele, am lăsat ca evenimentele să-şi urmeze cursul. Deşi existau cu mult înainte informaţii certe că se pregăteşte o asemenea acţiune, se cunoşteau chiar părţi sau variante ale textului, faptul că urmeazăsă fie trimisă în străinătate pentru a fi difuzată la poturile de radio etc.,n-a fost întreprinsă nici o măsură care să împiedice acţiunea. De asemenea, nici n-am informat că se pregăteşte o asemenea scrisoare şi este iminentă trimiterea ei.

Ştiind cam pe ce canale se putea scoate scrisoarea din ţară , n-au fost întreprinse toate măsurile posibile pentru a împiedica expedierea eiîn străinătate. Autorului de fapt al scrisorii şi iniţiator al acţiunii nu i-aumai fost blocate toate legăturile ce le avea cu unii diplomaţi străini, aşa cum era ordin să se facă. Chiar şi despre difuzarea la posturile străine de radio n-am raportat, ci am fost chemat şi întrebat ce ştim.

Faptul că s-a difuzat scrisoarea respectivă în străinătate a provocat la adresa Securităţii o reacţie violentă(…). Totodată, s-a ordonat să fie luate măsuri drastice, respectiv arestarea a cinci dintre semnatari ( exclusiv Constantin Pârvulescu) şi cercetarea lor în această stare.

Din considerentele pe care le-am arătat mai înainte, dar şi din motive sentimentale, omeneşti, ştiind că aproape în totalitatea lor aceste persoane au reprezentat ceva în această ţară şi păstrând pentru unii dintre ei consideraţia cuvenită, am tergiversat aplicarea ordinului de reţinere, invocând mai multe motive mai ales legate de starea de sănătate a persoanelor respective, spunând că suferă de afecţiuni care îi fac responsabili sau care pot avea urmări imprevizibile.
Ca urmare, cercetarea s-a făcut în stare de libertate, cu atenţie şi condescendenţă, fiind aduşi la anchetă şi transportaţi la domiciliu cu autoturismul.

În acest timp, Ceaușesccu a dat dispoziţie preşedintelui Colegiului Central de partid şi primarului Capitalei să se ia măsura mutării persoanelor respective în provincie (mai puţin a lui Constantin Pârvulescu şi GrigoreRăceanu). Ulterior, a revenit cerând ca mutarea s-o facă la periferia Bucureştiului, pe motiv că nu mai pot locui în cartierul prezidenţial sau în proximitatea lui. Fiind prezentate lui Ceauşescu scrisorile ce-i fuseseră adresate de Gh.Apostol, Al. Bârlădeanu, Corneliu Mănescu şi Grigore Răceanu, s-a spus că situaţia lor şi a celorlalţi va fi analizată la CC al PCR după Congres, însă nu s-a mai făcut.

La cele menţionate anterior, mai adaug că în perioada celor doi ani cât am fost în funcţia de şef al Departamentului (…), revăzând baza operativă şi dând o altă orientare unor probleme de muncă, am scos din preocupările Securităţii un număr foarte mare de persoane.

Am întărit considerabil măsurile pe linie de contraspionaj, fiind un domeniu decea mai mare importanţă pentru securitatea statului. Datele şi informaţiile obţinute au confirmat justeţea măsurii adoptate.

De asemenea, am mărit cerinţele, exigenţa şi controlul asupra activităţii specifice a Centrului de Informaţii Externe care, de mai mulţi ani, ca urmare, pe de o parte, a mai multor trădări ce au destabilizat munca pe zone întregi, iar pe de altă parte şi mai ales datorită orientării profund greşite date, anterior, activităţii, angrenând unităţile respective aproape exclusiv în acţiuni aşa-zis economice a fost grav afectată funcţia lor de bază, aceea de a culege informaţii pentru apărarea statului şi promovarea intereselor politice, economice şi de altă natură. (…)

(In luna decembrie 1989) … în legătură cu informaţiile care existau privind o serie de acţiuni ale studenţilor de la Institutul Politehnic, de la Academia de Studii Economice, de la Institutul Medico-Farmaceutic şi altele, din Bucureşti, nu s-a făcut nimic pe linie de securitate. A fost încunoştiinţat doar ministrul Învăţământului că un număr mare de studenţi de la cămine nu au plecat în vacanţă.

În trecut, în condiţii operative infinit mai simple, la căminele studenţeşti se luau, atât de Securitate cât şi de Miliţie, măsuri complexe, angrenându-se şi conducerile institutelor de învăţământ superior respective, cadrele didactice, organizaţiile politice etc.

În mod similar s-a procedat şi cu informaţiile care priveau plecarea spre Bucureşti a unor studenţi de la alte centre universitare sau situaţia de pe platformele industriale din marile întreprinderi şi dintr-o serie de instituţii din Capitală şi din provincie. (…) Prin aceasta s-au facilitat, în nod indirect, (..) acțiunile maselor populare (…)

În acelaşi timp, toate unităţile informativ-operative şi cele ale trupelor de securitate au executat întocmai ordinele ce le-am dat, atât înainte cât şi imediat după fuga lui Ceaușescu, de a nu se trage în manifestanţi şi de a se pune la dispoziţia lor. Ulterior, auzind apelul ce le-am adresat şi executând dispoziţiile ce le-am dat, unităţile de securitate s-au pus în serviciul ( poporului) şi au acţionat alături de armată.”

Recomanda