Vara rece (47)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

În dimineaţa când kúndú şi-a făcut apariţia la Fischa, însoţit de un detaşament impresionant de călăreţi („De sagittis Hungarorum libera nos, Domine!”), după ce i s-a predat darul de şase căruţe încărcate cu aur, cadou care să-l determine să nu se mai apropie de ţinuturile acelea cel puţin timp de trei ani, clădirea special ridicată pentru servirea ospăţului de prietenie se afla gata de a-şi primi oaspeţii. Pentru că s-a ştiut, datorită muncii iscoadelor, cât de mare va fi delegaţia maghiară, în jurul hexagonului din lut ars şi din lemn mascat s-au ridicat şase corturi mari, unde, de asemenea, a fost pregătită servirea bucatelor. În ultima clipă, au mai fost făcute câteva retuşuri, iar, din cauza unui vânt neplanificat, un cort a fost gata să se prăbuşească. După o ultimă inspecţie, după cum a fost de aşteptat, cei vinovaţi pentru nereguli s-au văzut aspru pedepsiţi. Apoi, oaspeţii au fost poftiţi la petrecere, cei mai importanţi în clădire, ceilalţi în cele şase corturi. Mirosurile îmbietoare au confirmat ceea ce au văzut şi trimişii şi iscoadele ungurilor. Aşa că întreaga suită a lui kúndú şi-a exprimat dorinţa să se treacă pe cât de repede posibil la ciolhan, sugerând să se scurteze cât mai mult ultimele momente protocolare. Aşa că, în acelaşi timp, invitaţii au fost conduşi, după rang, fiecare la locul său.

Numai că uşile grele din fier meşteşugit împodobit s-au închis cu zgomot în urma şefilor prinşi ca într-o capcană. În vreme ce oamenii de rând au fost măcelăriţi în corturi, din fereastra din vârful construcţiei au fost aruncate în interior torţe arzând. Kurszán şi tovarăşii săi au ars de vii, ei neavând nici măcar posibilitatea de a muri luptând, singurii localnici rămaşi în clădire fiind nişte servitori şi mici seniori locali neînarmaţi şi pierind împreună cu ungurii. (Pentru că sinistrul a fost organizat chiar când ar fi trebuit să fie rostite cuvântările solemne, soarele a pătruns şi el, pe nesimţite, prin fumul din sala arzând, nefăcând decât să sporească la culme grozăvia.)

De Al Cincizeci şi şaselea, cel atât de vinovat că nu şi-a dus la bun sfârşit îndatoririle la care singur s-a angajat şi care-şi aştepta pedeapsa severă, a uitat toată lumea. Încă în aceeaşi zi, el a putut pleca nestingherit… să-i încurce şi pe alţii.

Poate că bunul cititor îşi mai aduce aminte de acel Colludwig, Cel de Al Cincizeci şi treilea, bătrânul colecţionar. Ajuns la o vârstă înaintată, acela nu şi-a înţeles fiul, aşa că urmaşul său s-a îndepărtat definitiv de el. Pe nepot, funcţionarul din vocaţie, nu l-a cunoscut niciodată. Însă a apucat să mai trăiască şi pe vremea strănepotului şi abia pe fiul aceluia a reuşit să şi-l apropie. Apropiere dificilă şi nu lipsită de suferinţe. Al Cincizeci şi patrulea a început drumul de îndepărtare, Al Cincizeci şi cincilea l-a desăvârşit şi – când calea părea fără de revenire – Al Cincizeci şi şaselea a încercat întoarcerea. Deşi, după cum vom vedea, abia Al Cincizeci şi şaptelea va reînnoda legătura. Complicate sunt, câteodată, relaţiile dintre părinţi şi copii! În lungul şir, scribul a întâlnit nu puţine exemple de iubire şi sacrificiu, însă şi la fel de multe trădări greu imaginabile între rude de acelaşi sânge. Şi, de fiecare dată, contemporanii s-au mirat şi au constatat că, pe vremea lor, n-ar fi fost posibile asemenea conflicte. Deşi mai frecventă decât buna înţelegere, ruptura dintre generaţii n-a fost, totuşi, niciodată, acceptată de către moralişti. (Modul bestial în care se lichidau mai marii lumii făcea parte din altă categorie etică şi orice paralele cu relaţiile de sânge intre oamenii de rând era exclusă.)

În biografia nepotului, în biografia lui Operosus, marele maestru al alcătuirii, stivuirii, stocării şi destocării¹ documentelor, nu se face nici o referire la urmaşul călugărului şef de cancelarie pontificală. Scribul a crezut că nu poate introduce un accident atât de nesemnificativ în viaţa unui asemenea personaj, într-o viaţă ce i s-a părut exemplară din multe şi variate puncte de vedere. Deşi, desigur, nu scribul este cel chemat să emită aprecieri…²

Izgonit de la Auxerre pentru un delict misterios, într-un fel, ereditar, Operosus a coborât – tot ca şi tatăl său – spre Roma. În drum, a slujit drept copist în cancelariile mai multor mici seniori. Nu îmbrăcase încă haina monahală şi nu era încă decât un tânăr doritor de a se găsi pe sine însuşi. La un moment-dat, stabilit în Lombardia, trăsese la o gazdă cu două fete. Una dintre ele avea să-i poarte în pântece copilul. Când s-a văzut trimis să înlocuiască nişte secretari mult mai importanţi – morţi într-o molimă – pleacă plin de părere de rău, însă convins că trebuie să-şi folosească şansa. Dealtfel, nici nu bănui atunci că nu se va mai întoarce niciodată lângă iubita sa, chiar dacă nu ştia că aceasta era însărcinată. Veşnica poveste: „soarta a vrut altfel, iar el nu i s-a putut opune.”

La rândul ei, mama Celui de Al Cincizeci şi şaselea va număra zilele şi lunile, aşteptând să i se întoarcă alesul. După ce va naşte, va face demersuri să afle ce s-a întâmplat cu tânărul funcţionar şi, cu toate riscurile, va întreprinde chiar şi o călătorie la Roma, spre a-l găsi. Îl va vedea într-adevăr, dar îmbrăcat călugăr şi alături de nişte personaje mult prea importante. El n-o va observa şi ea, bucurându-se pentru reuşita lui, nu-l va mai deranja, mulţumindu-se cu copilul care a luat locul tatălui. (Şi ce semn mai înalt de dragoste se poate imagina? Mama Celui de Al Cincizeci şi şaselea a renunţat la apropierea de iubitul ei, doar pentru a-l proteja, pentru a-i permite, în lipsa ei, o carieră strălucită. Rar un asemenea devotament şi un asemenea spirit de sacrificiu în numele dragostei, care este, de obicei, atât de posesivă! Iată o adevărată eroină! Iată un devotament prea rar cântat de marii poeţi! O singură nelămurire şi-a permis femeia aceia neştiutoare şi bună: cum se împacă sfinţenia călugărului cu veşnicia creştinismului, dacă monahul renunţă să procreeze? Întrebare care va mai reveni şi în mintea altor numeroşi oameni, bărbaţi şi femei din şirul Celor O Sută şi de aiurea, întrebare ce şi-o va pune atât de dramatic Unamuno, când va vedea în ea „ceea ce este mai cumplit în agonia creştinismului”.)

Copilul va creşte în casa bunicilor săi materni şi va semăna tot mai mult cu tatăl tatălui, Al Cincizeci şi patrulea, Omul Mort, chiar dacă nimeni nu va avea ocazia de a putea sesiza cât de desăvârşită era acea asemănare. Băiatul nu-şi va întâlni nici el bunicul patern, în schimb, va reuşi să-şi vadă părintele. La rugămintea mamei, nu-i va spune cine este, însă nici el nu va dori să se apropie prea mult de bărbatul sever şi peste măsură de harnic şi de cumpătat. Prin spiritul său de disciplină, Operosus mai degrabă a reuşit să-l sperie.

De la Omul Mort, ca şi de la Operosus, Al Cincizeci şi şaselea a mai moştenit ceva: talentul pentru desen. Un talent atât de evident încât a reuşit, de foarte mic, să-i uimească pe toţi cei din jur cu performanţele sale. O glorie timpurie l-a făcut celebru în ţinut şi oamenii, mai ales femeile tinere, veneau să le deseneze. Neavând culori şi ustensile, copilul folosea cărbune brut, însă reuşea să surprindă cu totul remarcabil chipurile. Atât de remarcabil încât, uneori, făcea ca un anumit model să pară frumos ca soarele, iar altă dată, exact acelaşi personaj îşi arăta faţa cea mai respingătoare cu putinţă. Şi, de fiecare dată, modelul semăna izbitor cu desenul. Până şi oameni care se cunoşteau de multă vreme erau uimiţi cum de n-au observat până atunci cât de frumoasă ori cât de urâtă era respectiva cunoştinţă. Faima copilului s-a transmis repede şi comenzile s-au înmulţit şi ele. “Copilul ăsta ne învaţă să vedem realitatea” se spunea.

Câteodată lucrările stârneau furia modelelor, însă nimeni nu putea protesta pe faţă întrucât asemănarea era atât de fidelă încât ar fi fost nepotrivit să-ţi arăţi nemulţumirea. În schimb, pe ascuns, acele desene erau distruse – de preferinţă încă înainte de a fi văzute de martori, altfel imaginea acea respingătoare ar fi luat locul percepţiei de până atunci a chipului obişnuit al celui ce a pozat. Şi s-a mai întâmplat ca acelaşi client să revină şi să plătească un alt portret şi să se pomenească înfăţişat chiar mult mai atrăgător decât se ştia el în realitate. Depindea aceasta de toanele micuţului? Depindea de starea în care se afla însăşi cel ce comanda lucrarea? În orice caz, nu depindea de răsplata oferită pictorului. (Băiatul a înţeles repede că desenul este un joc şi că jocul reprezintă singurul model: în funcţie de cum te încadrezi în joc, vezi şi realitatea înconjurătoare şi în funcţie de aceasta, te vezi chiar şi pe tine însuţi. Da, numai că din pricina asta, nu se mai repeta că “Acest copil ne-a învăţat să vedem realitatea”, ci “Acest copil minte în mod desăvârşit!”.)

Odată, băiatul a fost solicitat chiar de către micul nobil al ţinutului să-i deseneze fiica. Portretul acela trebuia să fie dus la mai multe adrese pentru ca peţitorii prezumtivi să-şi facă o imagine despre fata pe care o puteau alege. Doar că tocmai desenul cu pricina s-a nimerit să devină cea mai urâtă reprezentare a unui chip pe care l-a făcut vreodată netrebnicul copil. Ticăloşia era cu atât mai mare cu cât sluţenia nu se dezvelea privirii decât după o vreme. Nici măcar tatăl nefericitei fete nu şi-a dat de la început seama ce hidoşenie i-a pătruns în casă. Ba, mai mult, iniţial, bietul om a fost chiar plăcut impresionat de asemănarea operei cu originalul şi a lăsat lucrarea să-şi urmeze itinerarul. Biata fată nu s-a mai măritat niciodată. La vârsta de douăzeci şi opt de ani, fecioară, şi-a pus singură capăt zilelor. Până ce a fost desenată de fiul lui Operosus, n-a fost considerată nici mai frumoasă şi nici mai urâtă decât alte tinere.

Probabil că asemenea întâmplări profund neplăcute a mai iscat Al Cincizeci şi şaselea şi altora şi, drept urmare, multă lume a avut toate motivele să-l blesteme. Câteodată, blestemele au prins, iar băiatul a trecut şi el prin momente grele. Scribul nu ştie dacă Al Cincizeci şi şaselea a moştenit de la Omul Mort şi capacitatea de a-şi reveni dintr-o stare de profundă inconştienţă, nici dacă a suferit şi el de epilepsie, însă fapt este că, în copilărie, băiatul a fost deosebit de bolnăvicios, încât, de foarte mute ori, părea că se va prăpădi. Însă a găsit, de fiecare dată, drumul înapoi către viaţă, spre uimirea celor din jur şi spre marea bucurie a mamei. Al Cincizeci şi şaselea ne-a rămas cunoscut sub numele de Recidivus, fiindcă – asemenea unor plante care se ofilesc şi par că au murit, dar lasă în urma lor mereu măcar câte o sămânţă din care îşi revin iarăşi la viaţă -, şi acel prunc ieşit din comun se înzdrăvenea din cele mai profunde suferinţe. (Plus că în fiinţa lui a renăscut atât de uimitor de fidel şi bunicul său…)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.