Visând cu ochii deschiși

N-am stat cu ochii larg închiși în ultimii 30 de ani. N-am stat în visări nici în anii ҆70-҆90. Atunci, în acei ani, românii aveau puține libertăți, dar se bucurau de un pic de demnitate națională.

Bucuria aceasta a înflorit după Unirea din 1918 și a dat o epocă în care viața noastră culturală a început să prindă cheag. Nu aveam mândrii de țară industrializată, analfabetismul era mare, urbanizarea era precară, iar corupția politică își bătea în liniște coasa.

Apoi ni s-a luat libertatea, dar am rezolvat problema analfabetismului, ne-am urbanizat și am creat o industrie națională. Nu puteam considera că toate acestea n-ar fi o modernizare mai amplă decât aceea care i-a urmat anului 1918. Cultura, da, era în suferință. Primatul spiritualului, întru care sperase Mircea Eliade, a fost înlocuit de primatul unui sociologism primitiv, mai întâi, apoi de exigențele unui naționalism obtuz.

După 1990, am restaurat libertatea, am pierdut industrializarea și, din punct de vedere cultural, ne-am prăbușit într-un sincronism și fără forme, și fără fond. Individualități remarcabile s-au mai ivit, dar climatul receptării lor era, din păcate, tot mai subcultural. Așa a rămas până în prezent.

De unde s-a împuțit peștele? De la cap, desigur. N-am știut să tranzităm spre democrație decât zburând cu o singură aripă: pluralismul politic. Aripa pluralismului cultural era atrofiată și nu am știut cum să o vindecăm. N-am fost capabili să producem think tank-urile necesare unei schimbări atât de drastice.

Visez, acum, cu ochii deschiși că ar mai exista printre noi câteva minți care ar putea înțelege că avem nevoie și de pluralism cultural organizat în fel de fel de think tank-uri: unele focusate pe identitatea noastră națională, altele focusate pe noile forme fără fond, unele focusate pe retardarea noastră industrială, altele focusate pe potențialul nostru de dezvoltare etc.

De unde bani pentru aceste cercetări dacă nu de la miliardarii noștri? Peste o sută de ani, da, s-ar putea să vină o finanțare suficientă din partea lor. Urgențele ne dor însă în prezent.

Visez cu ochii deschiși că în 2024 are să apară un prezidențiabil care ar fi capabil să deschidă ochii larg închiși ai națiunii asupra acestor evoluții și asupra acestor urgențe. Un prezidențiabil capabil să înțeleagă că prăbușirea climatului cultural din țară este capul împuțit al peștelui. Un viitor președinte al țării capabil să transforme instituția prezidențială într-o rețea de think tank-uri finanțate mixt, privat-buget, subordonate unei viziuni.

Aceste think tank-uri n-ar trebui să devină un bazin pentru recrutări politice de calitate, ci creierul prizei noastre la realitățile profunde ale țării și inima creativității din soluțiile ce ne-ar putea readuce într-o stare culturală mai demnă și într-o vitalitate națională fără paralizii.

Dacă de la cap s-a împuțit peștele, numai de la cap poate fi curățat.