Pe 23 aprilie, România marchează Ziua Forțelor Terestre Române, în aceeași zi cu sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, considerat patronul spiritual al acestei categorii de forțe armate. Este, oficial, o zi a respectului, a uniformei, a drapelului, a memoriei și a datoriei. Dar tocmai de aceea ar trebui să fie și o zi a adevărului. Pentru că între solemnitatea ceremoniilor și realitatea din unități există, de prea mult timp, o distanță pe care politicienii o acoperă cu discursuri, fotografii și coroane de flori.
În fiecare an, vedem aceeași regie publică, și anume demnitari lângă militari, mâini strânse, cuvinte mari despre sacrificiu, onoare și patriotism. Armata devine, pentru încă o zi, fundalul perfect al unei imagini politice curate. Uniforma oferă credibilitate celor care nu au construit-o și nu au purtat-o, dar o folosesc. Drapelul oferă solemnitate celor care au tratat apărarea mai mult ca pe o temă de comunicare decât ca pe o responsabilitate strategică. Iar militarii, disciplinați prin natura profesiei, stau drepți și ascultă promisiuni pe care le-au mai auzit.
Adevăratul respect pentru Forțele Terestre nu se măsoară în discursuri de 23 aprilie. Se măsoară în felul în care statul își tratează oamenii în celelalte 364 de zile ale anului. Se măsoară în salarii, în condiții de instruire, în predictibilitatea carierei, în locuințe de serviciu, în echipamente moderne, în acces la tratament medical și psihologic, în grija pentru familii și în felul în care sunt reintegrați militarii care au trecut prin teatre de operații. Respectul nu este o poză cu un ministru lângă un militar. Respectul este o politică publică.
România a ajuns în NATO nu doar prin diplomație, nu doar prin negocieri și dosare politice, ci și prin credibilitatea construită de militarii ei în teren. Țara noastră a devenit membră NATO la 29 martie 2004, iar această aderare a fost pregătită și prin participarea la misiuni externe, acolo unde România a arătat că nu cere doar protecție, ci este dispusă să împartă riscuri. România a devenit membră a Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007, iar aderarea la UE a fost, desigur, rezultatul unui proces politic, juridic și economic mult mai larg. Dar imaginea unei Românii predictibile, aliate, implicate și capabile să contribuie la securitatea occidentală a contat în felul în care statul român a fost privit în acei ani.
În Afganistan, peste 32.000 de militari români au participat la operații, iar 27 dintre ei și-au pierdut viața în acel teatru de operații. În Irak, aproape 10.000 de militari români au executat misiuni între 2003 și 2009, potrivit datelor MApN. Aceste cifre nu sunt simple statistici. În spatele lor sunt oameni care au plecat de acasă, au trăit luni întregi în risc, au văzut moartea de aproape, au luptat alături de aliați și au adus României o credibilitate pe care niciun discurs politic nu o putea fabrica. Ei au fost, în multe momente, ambasadorii reali ai României. Nu în săli de conferință, ci pe drumuri minate, în baze izolate din deșertul irakian ori munții Afganistanului, în patrule și în misiuni în care greșeala putea costa viața.
Și totuși, după întoarcere, prea mulți dintre acești oameni au descoperit că statul știe să-i invoce, dar nu știe să-i însoțească. Știe să le rostească numele la ceremonii, dar nu întotdeauna știe să le rezolve problemele. Știe să vorbească despre eroi, dar se bâlbâie când vine vorba despre veteranul care are nevoie de consiliere psihologică, de sprijin medical, de protecție socială, de o carieră după misiune sau de ajutor pentru familie. România a pierdut 30 de militari în misiunile din teatrele de operații între 1996 și 2021, iar peste 200 au fost răniți, mulși dintre ei foarte grav. Dar rana unei misiuni nu este întotdeauna vizibilă. Uneori nu apare în fotografii, nu se vede la paradă și nu se vindecă printr-o medalie.
Aceasta este ipocrizia cea mare în România. Politicienii din toate partidele se folosesc de imaginea armatei pentru a transmite forță, dar au tratat prea mult timp resursa umană ca pe o anexă a sistemului. Au vorbit despre tehnică militară, despre achiziții, despre procente din PIB pentru apărare, despre rachete, transportoare și avioane, dar au uitat că nicio armată nu poate fi mai puternică decât oamenii care o compun. Poți cumpăra echipamente scumpe, dar nu poți cumpăra peste noapte loialitate, experiență, încredere și moral. Acestea se construiesc în ani. Și se pierd mult mai repede decât se câștigă.
Criza de personal din Armata Română nu este o surpriză, ci rezultatul unei neglijențe acumulate. Datele făcute publice în 2024 indicau un deficit de personal de peste o treime din efective, cu un grad de ocupare de doar 57% în rândul ofițerilor. Chiar dacă în 2024 au intrat mai mulți oameni în sistem decât au plecat, MApN încă avea nevoie de cel puțin 10.000 de oameni în plus pentru a-și atinge țintele declarate. Aceasta nu este doar o problemă administrativă. Este o vulnerabilitate de securitate națională.
Tinerii nu refuză armata pentru că nu mai iubesc România. O refuză, de multe ori, pentru că văd o instituție respectată simbolic, dar insuficient protejată concret. Văd salarii care nu concurează cu piața muncii, văd incertitudine legislativă, văd militari care trebuie să se lupte în instanță pentru drepturi financiare, văd veterani care nu sunt ascultați ori respectațo, dar văd și o clasă politică hâdă, care descoperă armata doar în campanii, crize și ceremonii. Patriotismul poate convinge un om să servească. Dar nu-i poate plăti chiria, nu-i poate crește copiii și nu-i poate trata trauma.
Ziua Forțelor Terestre ar trebui să fie, de aceea, mai puțin despre festivism și mai mult despre obligație. Obligația statului de a face din cariera militară o alegere demnă, nu o formă de sacrificiu economic. Obligația Parlamentului de a trata apărarea nu ca pe o temă de poză, ci ca pe un proiect național. Obligația Guvernului de a lega investițiile în tehnică de investițiile în oameni. Obligația președintelui, a miniștrilor și a partidelor de a nu mai folosi armata ca decor moral într-o politică lipsită de morală.
România are nevoie de un pact real pentru resursa umană din apărare. Nu de încă o campanie cu afișe motivaționale, ci de salarii competitive, trasee de carieră clare, locuințe, pregătire modernă, respect pentru subofițeri și soldați profesioniști, programe serioase pentru rezervă, sprijin pentru familiile militarilor și un sistem funcțional pentru veteranii din teatrele de operații. Veteranul nu trebuie transformat în simbol o dată pe an și uitat apoi în birocrație. El trebuie tratat ca dovada vie că România și-a câștigat locul la masa aliaților și prin curajul unor oameni concreți.
Forțele Terestre sunt coloana de rezistență a armatei. Ele sunt imaginea cea mai apropiată de ideea de apărare a teritoriului, de contact direct cu terenul, cu populația, cu riscul. Într-o regiune în care războiul nu mai este o ipoteză îndepărtată, ci o realitate la granițele Europei, România nu-și mai permite să mimeze respectul pentru militari. O țară care vrea să fie apărată trebuie, mai întâi, să aibă grijă de cei care o apără.
De Ziua Forțelor Terestre Române, politicienii au vorbit din nou despre onoare. Dar onoarea nu este în microfon. Onoarea este în decizie. Este în buget. Este în lege. Este în felul în care un veteran este primit la ghișeu. Este în felul în care un tânăr se uită la armată și vede nu doar risc, ci demnitate. Până când acest lucru nu se va întâmpla, fiecare ceremonie va avea o umbră sumbră, și anume că România își iubește armata în discursuri, dar încă nu o respectă suficient în fapte și măsuri.
Curajul unei națiuni poartă haina militară – spune un proverb. Poate la alte națiuni, nu la națiunea noastră. La noi este tăcerea mieilor. Militarii au acceptat să se urce politrucii cu bocancii pe gâtul lor. Îi vezi și îi auzi la televizor , sunt nelipsiți . Se pricep la orice.De ce nu mobilizați un batalion de politruci, să fie trimiși la Prut , să țină arma în mână câteva luni , să păzească frontiera împotriva dronelor , să vadă cum este sa fii militar. Să rabde de foame, de frig, de căldură , de sete , de stres și oboseala .