În prim-plan, diplomaţia culturală şi dialogul intercultural

Fostul Preşedinte al României Emil Constantinescu, care conduce acum nu numai “Fundaţia Română pentru Democraţie”, dar şi “Academia de Diplomaţie Culturală” din Berlin, a încercat să relanseze în atenţia opiniei publice o zonă geografică altădată fascinantă, sudul şi mai ales estul Mării Mediterane, în particular, Levantul. La Bucureşti, s-a desfăşurat, recent, Simpozionul Internaţional „Levant, Legănul Diplomaţiei Culturale: Redescoperind Mediterana”, atrăgând personalităţi marcante din domeniul politicii, diplomaţiei, culturii, din întreaga lume.

Conferinţa care s-a desfăşurat pe parcursul a trei zile a cuprins sesiuni de comunicări şi dezbateri în plen şi în paneluri privind tradiţiile, prezentul şi perspectivele diplomaţiei culturale în Balcani, Orientul Mijlociu şi nordul Africii, precum şi reconsiderarea rolului Mediteranei în secolul XXI. Tocmai în acest an în care Comisia Europeană a declarat “Anul Cetăţeanului”, acesta fiind acum afectat într-o mare măsură de situaţia economică.

De la începuturile sale, Levantul a devenit un adevărat nod gordian de contradicţii, nod niciodată dezlegat, nici retezat de sabia vreunui cutezător. Interesul crescând pentru istoria şi cultura Imperiului Bizantin, acea punte de legătură dintre Antichitate şi lumea medievală europeană, s-a concretizat prin numeroase lucrări purtând girul unor personalităţi de recunoscută reputaţie ştiinţifică universală, ca Nicoale Iorga, Charles Diehl, Gabriel Millet, André Grabar, O.M. Dalton, Louis de Brehier, Viktor Lazarev, Charles Delvoye, Hans-Georg Beck, care au meritul de a fi pus în evidenţă importanţa Bizanţului ca vatră de cultură de generoasă fertilitate, rolul său în păstrarea şi transmiterea marilor valori. Arta Imperiului Bizantin a beneficiat de tripla moştenire, romană, elenistică şi orientală, încorporând de-a lungul secolelor variate influenţe care au contribuit la continua sa îmbogăţire şi diversificare. Tradiţia romană s-a impus prin rigoarea compoziţională, ca şi prin tehnica savantă a construcţiilor, tradiţiei elenistice îi este proprie cultivarea studiilor privind cultura şi arta greacă, dar şi eleganţa şi rafinamentul. Orientul a participat la constituirea fondului genetic cu gustul său pentru fast şi grandios, cu voluptatea culorii şi a ornamentului. “Împrumutând de la despoţiile orientale ideea de sacralitate a naturii puterii, basileii bizantini au reunit într-un singur tot ceremonialul de curte cu cel religios şi astfel ideea de ierarhie s-a impus cu toate exigenţele de rigoare în diversele forme de manifestare ale artei, iar iconografia a dobândit valoarea unui autentic manifest politic”, scria istoricul de artă Charles Delvoye.

Lumea globalizată poate găsi o sursă de inspiraţie în vechea lume a Levantului şi aceasta nu numai pentru că Levantul a fost de peste un mileniu leagănul diplomaţiei culturale, dar şi pentru că imperiile Roman, Bizantin şi Otoman au creat, fiecare într-un fel propriu, un spaţiu extins de schimburi şi de dialog cultural. Balcanii şi zona de sud-est a Europei au fost timp îndelungat în contact cu zona Africii de Nord şi a Orientului Apropiat, iar oamenii din această zonă au o experienţă vastă în dialogul intercultural.

Zona de est a Mediteranei a fascinat Occidentul european în Renaştere, în perioada Romantismului până la modernitate şi admiraţia pentru Levant a unor mari scriitori, artişti, muzicieni a dat naştere unor viziuni prodigioase şi unor opere literare, artistice şi muzicale impresionante.

A venit vremea să fie ascultaţi savanţii

Înaintea Dinner-ului de la Palatul Elisabeta, oferit de Alteţele Lor Regale, Principesa Margareta şi Principele Radu

Legăturile culturale dintre ţările din Balcani, Orientul Mijlociu şi Nordul Africii au continuat în a doua jumătate a secolului XX, chiar şi în perioada Războiului Rece şi a regimurilor de dictatură, prin formarea unor elite intelectuale şi prin schimburi culturale reciproce. “Reluarea acestor legături ar fi o bună ocazie ca diversitatea tradiţiilor noastre împărtăşite să se opună tendinţelor de uniformizare ale globalizării, propunând un mod de viaţă mai apropiat de aspiraţiile fiinţei umane. Toate aceste considerente m-au determinat să mă gândesc la oportunitatea unei conferinţe internaţionale care să îşi propună să pună bazele unor proiecte comune între cercetătorii în ştiinţele umane, diplomaţi, scriitori, artişti, arhitecţi, capabile să edifice un spaţiu de cunoaştere şi înţelegere prin cooperare”, mărturisea Prof. Dr. Emil Constantinescu, adăugând: “A venit vremea să fie ascultaţi savanţii pentru că ei au viziune. A revenit timpul să reconstituim Levantul, leagănul marilor civilizaţii”.

Profesorul Emil Constantinescu sublinia faptul că lumea de astăzi are nevoie de lideri care să schimbe sistemul. “Vremea presiunilor economice a trecut şi anul trecut s-a întâmplat un şoc: Primăvara Arabă a arătat că spaţiul democraţiei este spaţiul păcii. Şi este momentul ca Levantul să-şi găsească demnitatea. Mediul academic este singurul care caută adevărul prin argumente. Pierd respect şi influenţă politicienii pentru că nu au viziune, însă rămâne această zonă a mediului academic. Einstein spunea că nu te adresezi să-ţi rezolve o criză celor care au provocat-o. Lumea de azi are nevoie de lideri adevăraţi. Factorii de decizie au eşuat atât în criza politică, cât şi în cea economică. Ceea ce propun eu sunt soluţii care să plece din interiorul Levantului. Să nu mai aştepte ca Occidentul să-i prezinte soluţii, pentru că, aşa cum s-a văzut în această perioadă post-dictaturi în ţările arabe, problema nu este democraţia, ci modelul. Este nevoie de un model nou care să plece de la ceea ce ne uneşte. Până acum, în Levant, ştim ceea ce ne desparte. Or, aceasta se referă la o istorie a statelor naţionale, care are un veac şi jumătate. Ce înseamnă un veac şi jumătate faţă de cinci milenii de cultură? Există multe lucruri care leagă cetăţenii acestor ţări. De aceea eu nu m-am adresat factorilor de decizie, ci mediului academic. Este important de înţeles că acum trebuie să te adresezi conştiinţei cetăţenilor, pentru că nu mai poţi uni oamenii cu forţa într-o lume nouă. Dar poţi să-i atragi prin ceva nou, important. Am invitat şi foşti şefi de state cu background academic: foşti profesori universitari, care la un moment dat au fost factori de decizie, cum s-a întâmplat în Estul Europei. Dar ceea ce mi-am dorit a fost să nu lipsească rolul pe care trebuie să-l joace România. Din momentul în care a devenit formaţiune statală, România a avut un rol de punte între Orient şi Occident. Iar în acest moment, în care am devenit membri ai Uniunii Europene şi ai NATO, nu mai avem acest rol. În ultimii ani, România a dispărut din politica externă, tocmai în momentul în care prin politica de vecinătate avea sarcina să construiască în această zonă. Şi cred că nu mai poate să reînceapă indirect, printr-o politică guvernamentală, trebuie create aceste premize în care lumea academică se uneşte pentru că discursul academic este fundamental diferit faţă de cel politic. El este construit pentru ceva, în timp ce discursul politic este construit împotriva a ceva. Mediul academic este singurul independent. Politicenii depind de vot. Oamenii de afaceri depind de profit. Media depinde de publicitate. Mediul academic este singurul care caută numai adevărul, prin argumente. Acesta este şi motivul pentru care Academia Mondială de Ştiinţă şi Artă este cel mai înalt forum ştiinţific din lume, care a fost iniţiat de către Einstein, Oppenheimer, care are laureaţi Nobel, prestigioşi oameni de ştiinţă preocupaţi de ce se întâmplă în societate şi care acum sunt tot mai mult respectaţi. După mine, politicienii de azi sunt lipsiţi de viziune, iar media pierde sistemul sincerităţii şi adevărului”.

Mişcările revoluţionare din 2011 în nordul Africii şi în Orientul Mijlociu au atras atenţia întregii lumi asupra Mediteranei, redescoperind acest vechi leagăn al civilizaţiei universale. Extinderea spaţiului democratic va genera şi un alt tip de relaţii între state şi naţiuni, bazat pe dialog şi înţelegere a celuilalt, aducând în prim plan diplomaţia culturală şi dialogul intercultural pentru a înlocui vechiul tip de relaţii bazat numai pe forţa militară şi presiuni economice.

Nume prestigioase din întreaga lume – profesori, academicieni, oameni de ştiinţă, scriitori, tineri specialişti, împreună cu demnitari, actuali şi foşti şefi de stat, miniştri, politicieni, diplomaţi, militanţi pentru drepturile omului, muzicieni, artişti, experţi şi reprezentanţi ai sectorului privat – au conferenţiat despre tradiţiile şi perspectivele aşa-numitei zone a Levantului, demonstrând importanţa acestei regiuni cu semnificaţie geografică şi culturală, care are o moştenire bogată de cooperare, negociere a păcii şi creativitate interculturală. Este nevoie de o nouă abordare care să recunoască istoria din spatele conflictelor actuale şi să-şi asume dimensiunea mediteraneană a comunităţii europene şi euro-atlantice. Pe de altă parte, având în vedere diversitatea de identităţi culturale şi semnificaţia culturală şi istorică a regiunii, diplomaţia culturală trebuie luată în considerare ca o forţă care poate produce o schimbare. În “Declaraţia comună”, actorii acestui simpozion au îndemnat toate statele şi popoarele din acestă regiune să-şi respecte trecutul propriu şi să-şi construiască cu responsabilitate un viitor comun.

Ivo Slaus, preşedintele “Academiei Mondiale de Artă şi Ştiinţă”, sublinia situaţia deteriorată din Orientul Mijlociu şi eşuarea conferinţei din 2012 de la Helsinki. “Părerea mea este că ar trebui să mergem la rădăcinile a ceea ce înseamnă Levantul, adică leagănul civilizaţiilor, adică să punem împreună dezvoltarea şi pacea. Să ne amintim că Europa a avut în secolul trecut două războaie mondiale şi după aceea a urmat o dezvoltare importantă. Să încercăm să aplicăm un model similar. Să începem cu Levantul, să mergem apoi spre Mediterana. Şi oricum trebuie să privim Levantul în accepţiunea mai largă. Academia Mondială, care are peste 600 de membri în întreaga lume, în acest «An al Cetăţeanului», este preocupată de această zonă din sud-estul Europei. Nu-mi place, pe această hartă, culoarea ţării dumneavoastră şi cea a Bulgariei, care nu este cea albastră a Mediteranei, pentru că eu cred că ele fac parte din această zonă. Zonă extinsă, ce gravitează în jurul a ceea ce a făcut Grecia acum două milenii. Academia Mondială a hotărât să abordeze toate problemele, de la relaţiile economice, politice la cele sociale şi ne-am hotărât să punem accentul pe cea mai importantă dintre ele, fiinţa umană. Este un domeniu în care zona mediteraneană, prin contrast cu zona europeană este foarte bogată. Există un paradox. Europa este ca o ţară bogată, dar săracă în rata natalităţii”.

Mark Donfried, directorul “Institului de Diplomaţie Culturală” din Berlin, sublinia că “toate frământările ţărilor din zonă trebuie rezolvate în colaborare. Cea mai urgentă prioritate este, deci, colaborarea. Dipomaţia culturală înseamnă o colaborare mai rapidă. Prin ea, într-un timp mai îndelungat, câştigăm şi simpatia oamenilor. Dacă ne uităm la ţările Levantului acum, ar trebui să ascultăm mai mult decât să vorbim. Să ne cunoaştem culturile unul celuilalt. Nu trebuie să cădem de acord, nici măcar să ne placem, ci să avem încredere unii în alţii. După Primăvara Arabă, vedem puterea poporului, a reţelelor de socializare. Cred că cetăţenii au un rol foarte important. Există o situaţie pe care nu o aveam până de curând. Oamenii din acestă regiune pot comunica unii cu alţii şi astfel au mai multă putere. Diplomaţia culturală poate asigura o cale pentru înţelegerea între oameni. Genocidul, atrocităţile, încălzirea climatică sunt probleme ce trebuie dezbătute azi. Gândiţi-vă la resursele uriaşe investite în securitate. Gândiţi-vă ce rol ar putea avea diplomaţia culturală, dacă banii s-ar duce către educaţie. Mai mulţi oameni de ştiinţă spun că am avea o şansă dacă am face acum ceva pentru rezolvarea încălzirii globale”.

Despre lumea Levantului

Personalităţi marcante în prezidiul simpozionului. La tribună, prof. Emil Constantinescu

Memoriile ne vorbesc despre lumea Bizanţului, de la Marea Mediterană până la Marea Caspică, care este lumea Levantului care a fost şi obiectul conferinţei de acum.

Remus Pricopie, ministrul Educaţiei Naţionale, s-a referit la Levant, care a exercitat o fascinaţie deosebită, fiind leagănul civilizaţiilor, aici născându-se Creştinismul, Iudaismul şi Islamul, iar cultura a valorificat din plin spiritul levantin.

Ministrul Culturii, Daniel Barbu, a insistat, în docta sa alocuţiune, jucându-se cu metaforele, pe dimensiunea istorică, dar şi de actualitate a Levantului subliniind că acesta este mai puţin o regiune şi mai mult o problemă. După opinia sa, Levantul este o civilizaţie care ne aparţine, dar nu este a noastră. Este străină, dar face parte din identitatea noastră.

Titus Corlăţean, ministrul Afacerilor Externe, sublinia tema provocatoare a acestui simpozion, vorbind despre intelectualii acestei zone, de la Dosoftei la Dimitrie Cantemir sau Antim Ivireanul. Un excelent spaţiu de întâlnire, dar şi o placă turnantă pentru această zonă în care diplomaţia culturală are rădăcini profunde, plecând de la rolul pe care Levantul îl poate juca în coabitarea cu mai multe culturi, promovând un set de valori comune. România poate fi un mediator. Acest tip de relaţii, care oferă o şansă păcii în lumea globalizată, îşi poate găsi o sursă de inspiraţie în vechea lume a Levantului.

Acad. Nicolae Şerban Tanaşoca a început prin a circumscrie accepţia termenului Levant, evidenţiind zona geografică şi totalitatea populaţiilor intrate sub această denumire, cu referiri la o serioasă bibliografie de specialitate. Domnia sa a punctat şi o diferenţă între accepţiunea de levantin, aşa cum este ea folosită în Occident, acoperind categoriile de occidentali catolici stabiliţi în Imperiul Otoman, şi cea de fanarioţi, aplicată grecilor de religie ortodoxă, cu care ţara noastră are o legătură strânsă. În prima categorie, un loc principal îl ocupă Franţa cu aşa-numitul Levant francez, care a asigurat un echilibru şi un dialog cu Europa occidentală.

Cea de a doua categorie reprezenta elita ortodoxă din Constantinopol. Fanarioţii s-au impus prin profesiunile liberale pe care le practicau şi prin demnităţile la care au ajuns începând din secolul al XVII-lea. Pentru că erau educaţi la cele mai bune şcoli din Italia, Franţa sau Austria, în medicină şi filosofie mai ales, şi pentru că posedau limbile clasice şi multe limbi străine contemporane lor, fanarioţii au început treptat să-i înlocuiască pe funcţionarii occidentali ai Imperiului Otoman în funcţiile înalte, printre care şi cea de Mare Dragoman. Ajunşi domnitori în Principatele Române, s-ar putea spune că fanarioţii i-au levantinizat pe români.

În secolul al XX-lea, Nicolae Iorga declanşează reconsiderarea Levantului în România, în magistralul volum “Bizanţ după Bizanţ”, care se impune cu prestigiu ca o realitate istorică şi cultural-artistică favorizată de existenţa generoaselor focare de cultură şi artă din Ţările Române. Arta românească nu a fost câtuşi de puţin un fapt periferic, nici un epigon al artei bizantine. Timp de peste 1.000 de ani Bizanţul a salvat o bună parte din moştenirea greco-romană pe care a transmis-o pe de o parte popoarelor slave şi arabilor, iar pe de alta, Europei occidentale.

Petru Lucinschi, Ionel Haiduc, Mark Donfried, Emil Constantinescu, Crin Antonescu, Ivo Slaus, Andrei Marga, Gheorghe Duca

În replică la disertaţia acad. Tanaşoca, Bianca Valota Cavallotti, profesor emerit la Universitatea de Studii din Milano, preşedinta de onoare a Comisiei Internaţionale de Studii Istorice Slave şi nepoată a lui Nicolae Iorga, a ţinut să accentueze rolul italienilor în contactul cu fanarioţii, în Epoca Luminilor.

Academicianul Răzvan Theodorescu a susţinut o adevărată lecţie de istorie, cultură şi identitate, vorbind despre frumuseţea Levantului, care nu are hotare fixe. Academicianul a descris acest spaţiu ca fiind o permanentă seducţie a Occidentului, precizând că Levantului i se datorează multiculturalismul şi multietnicitatea şi afirmând: “Levantul este o parte din noi”.

Profesor Emerit Zoe Petre, Universitatea din Bucureşti, şi-a intitulat disertaţia “Levant înainte de Levant”:“Aşa cum se ştie, cuvântul Levant, ca nume pentru Mediterana de Est, a fost inventat în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea de marinarii şi negustorii veneţieni, şi desemna toate teritoriile de la est de Veneţia ca «orientale». Care sunt – dacă sunt – precedentele istorice ale acestei imagini veneţiene asupra spaţiului maritim deschis către estul Serenissimei Republici? Şi, chiar mai important, care sunt, dacă există, elementele intrinsece de convergenţă, dacă nu de unitate în sensul larg al cuvântului, care permit nu numai marinarilor şi negustorilor vechilor italieni în primul rând, dar şi englezi, spanioli şi francezi apoi – ba chiar savanţilor de astăzi să dea un singur nume unei multitudini de limbi, culturi şi credinţe?

Marea este evident un item, dar am putea să luăm în consideraţie şi ipoteza braudeliană a unei regiuni a Mediteranei, extinse cu plantaţii de măslini şi vii. (…) Aici, în vechiul ţinut al Geţilor, ne aflăm într-o zonă de tranziţie, foarte cunoscută pentru cultura şi mai ales consumul vinului, dar niciodată a măslinului. Cât de mare era atunci interdependenţa economică între populaţia mediteraneană (de coastă sau de interior) în această perioadă? Moses Finley afirmă în «Ancient Economy» că această economie nu era integrată nici măcar în timpul Imperiului Roman. Este în acelaşi timp adevărat şi neadevărat, în sensul că un important grad de «interdependenţă» nu respingea o slabă şi limitată «integrare economică».

Ne putem întreba chiar ce dimensiune avea atunci fie şi o unitate culturală a estului mediteranean. Mulţi savanţi găsesc o dovadă a acestei unităţi culturale într-o presupusă preocupare mediteraneană – la scară largă şi de-a lungul mileniilor – pentru «onoare»; alţii argumentează că nici măcar stăpânirea romană n-a produs o adevărată unitate culturală, nici măcar de felul bi-cultural greco-roman.

Oricum, încă din zorii Epocii Bronzului, civilizaţia europeană depindea de comerţul cu Levantul – avant la lettre – fie că era înfloritor în perioadele de activitate, fie că era în declin când marea devenea nesigură. În primele secole ale următorului mileniu, Grecii şi Fenicienii au fondat cetăţile-state din nordul Africii, în Sardinia, Sicilia şi Corsica, în Iberia şi în sudul coastelor Italiei, ca şi în sudul Traciei, pe ţărmurile Mării Negre şi pe coasta iliră. Vechile manuale de navigaţie descriau punctele de legătură ale spaţiului mediteranean în termenii navigaţiei. «Marea întunecată ca vinul» era din ce în ce mai des traversată atât de oameni cât şi de idei. Meşteşugari şi soldaţi, peregrini şi piraţi, poeţi şi profeţi, filosofi şi exilaţi, pentru a nu mai menţiona marinarii şi negustorii, călătoreau pe mare între ţinuturile mediteraneene. În «Phaedo» al lui Platon, Socrate spune: «de la Phasis la Coloanele lui Hercule, trăim în jurul mării ca furnicile şi broaştele în jurul mlaştinii».

Cum îşi foloseu ei cultura comună pentru a media între ei şi pentru a-şi construi identităţi distincte? Şi ce gândea marinarul analfabet, sau ţăranul care ar fi putut sau nu să devină cetăţean unei nou înfiinţate colonii feniciene sau greceşti din nordul Africii, de exemplu; sau eroul braudelian al comerţului de coastă? Priveau ei Mediterana ca o legătură potenţială sau ca o barieră?

Nu avem un răspuns şi pentru a-l descoperi trebuie să folosim atât sursele şi metodele convenţionale, cât şi pe cele neconvenţionale. Vechi texte ale Orientului Apropiat trebuie să fie reexaminate continuu dacă nu dorim ca răspunsurile noastre să fie mai ales greceşti. Trebuie să ne descentrăm perspectiva şi să luăm în seamă fluiditatea şi strânsele conexiuni ale regiunii. Şi nu trebuie să privim numai documentele şi scrierile istorice, ci şi vechea tradiţie în întregul ei”.

Prof. Emil Constantinescu, alături de Crin Antonescu, Preşedintele Senatului

Prof. Mohamed Ahmed Mohamed Abdelhady, Universitatea din Cairo, a vorbit despre rolulmoştenirii culturale în ultimele decenii. “Milioane de turişti călătoresc în siturile şi edificiile culturale pentru a cunoaşte mai multe despre istoria naţiunilor vechi şi despre realizările lor menite să facă viaţa mai uşoară, mai frumoasă şi mai productivă. Actuala intervenţie clarifică importanţa moştenirii culturale ca vehicol activ al colaborării între naţiunile din întreaga lume care fac tot ce este posibil pentru a-şi păstra moştenirea.

Pe de altă parte, câteva exemple de edificii istorice au fost menţionate în această cercetare care au fost restaurate de specialiştii egipteni şi europeni pentru a ilustra rolul activ al moştenirii culturale în strângerea relaţiilor culturale şi diplomatice între Egipt şi ţările europene prin misiunea lor de a lucra în Egipt, fie în domeniul săpăturilor, restaurării sau conservării”.

Prof. Eyal Ginio, de la Universitatea din Ierusalim, s-a referit la forma comunităţii levantine: percepţia otomană a prezenţei europene în Salonicul secolului al XVIII-lea

“Această prelegere are drept scop explorarea diferitelor percepţii otomane asupra coloniei franceze de negustori şi navigatori stabilită în Salonic spre sfârşitul secolului al XVII-lea şi înţelegerea otomană a activităţilor ei comerciale. Sursa mea principală este «sicil», setul de reglementări ale Muslimului din Salonicul secolului al XVIII-lea. Scopul meu a fost să explorez generalizările recurente, stereotipurile şi aserţiunile apărute în general în scrierile administative şi judiciare în secolul al XVIII-lea, pentru a discuta diferitele reprezentări otomane privindu-i pe francezi şi prezenţa lor. Doresc să prezint diferitele locuri comune de întâlnire între francezi şi otomani din punctul de vedere otoman, şi nu, aşa cum se face de obicei, prin prisma Occidentalului. «Sicil», voi dovedi, relevă trei tipuri majore: negustorul-pirat, căpitanul-pirat şi misionarul. Ambiguitatea degajată de aceste percepţii contradictorii reflectă dependenţa crescândă a autorităţilor otomane de serviciile oferite de francezi faţă de neîncrederea cu care prezenţa franceză era văzută în Salonicul otoman”.

Vicerectorul Universităţii Bucureşti, Prof. Liviu Papadima, s-a axat pe“Levantul şi dilemele identitare”,afirmând căepica veche este fără îndoială o formă poetică strâns legată de nevoile şi aspiraţiile comunităţilor culturale de a da formă propriilor identităţi, în termenii unor întemeietori şi evenimente fondatoare cu valori şi un stil specific de viaţă. “Ne putem gândi la atât de cunoscutele poeme epice ale lui Homer sau la «Eneida» lui Virgiliu.Culturii române nu-i lipseşte aplecarea spre epic. Dar istoria genului în limba română îşi are particularităţile sale. Mulţi poeţi au făcut tot ce au putut, cu mai mult sau mai puţin succes, pentru a transfera standardele poetice cerute de epica veche la topica locală, începând cu jumătatea secolului al XIX-lea, când genul era deja perimat în cultura Europei occidentale. Ultimul poem epic românesc a fost publicat în 1925!

Chiar mai spectaculoase sunt punctele de pornire şi de final – cel puţin până în prezent – ale acestei tradiţii locale. Epica românească a fost inaugurată cu un poem eroi-comic extrem de atipic, «Ţiganiada», scris în jur de 1800 şi publicat cu aproape un secol mai târziu. Şi, la mai mult de jumătate de secol după ultimele încercări de a resuscita acest gen, o nouă capodoperă a ieşit la lumină: «Levantul» lui Mircea Cărtărescu, publicat în 1990.

Mircea Dumitru, rectorul Universităţii Bucureşti, Prof. Emil Constantinescu alături de Mark Donfried, Directorul Institutului de Diplomaţie Culturală din Berlin

«Ţiganiada» lui Ion Budai Deleanu descrie povestea ilară a unei comunităţi de ţigani prinşi fără voie într-o întâmplare eroică în timpul războaielor cu turcii duse de Vlad Ţepeş. Dar şi o alegorie declarată la adresa românilor înşişi. «Levantul» lui Cărtărescu este o saga a unui personaj din secolul al XIX-lea, implicat în vârtejul luptelor pentru independenţa naţională şi, de asemenea, o saga a unui poet scrisă de el însuşi. Incluzând Bucureştiul, locul de baştină al autorului, în geografia simbolică a Levantului, Cărtărescu ne aminteşte de ambivalenţa reprezentării Orientului în cultura românească modernă, văzută ca fascinaţie – ca în poemul despre condiţia poetului al lui Alexandru Macedonski, «Noapte de decembrie», sau în «Mistreţul cu colţi de argint» al lui Ştefan Augustin Doinaş – şi dispreţuită ca în faimosul eseu defăimător al lui N. Davidescu din 1935 despre cel mai preţuit dramaturg român, «Caragiale cel din urmă fanariot sau inaderenţa lui la spiritualitatea românească»”.

Adrian Silvan Ionescu, Directorul Institutului de Istoria Artei, analiza “Cultura în timpul domniilor fanariote”: “Principatele Române, situate geografic la Porţile Orientului, s-au aflat mult timp sub influenţa culturii şi civilizaţiei orientale. În cea de a doua decadă a secolului al XVIII-lea, urcarea pe tronurile celor două Principate, Moldova şi Valahia, a unor conducători de religie ortodoxă, dar de origine greacă, veniţi din carierul Fanar din Constantinopol a condus la păstrarea contactului cu Orientul şi la adoptarea aproape fără rezerve a unui întreg repetoriu de forme şi obiceiuri. Aceasta s-a întâmplat mai ales în mediul urban, unde levantinii şi-au stabilit cartierul general, pentru că numai ecourile acestei mode, filtrate prin afinităţile aperceptive ale contrabandiştilor, a atins satele şi a fost în general respinsă de comunitatea tadiţionalistă locală.

Conducătorii fanarioţi erau, cu foarte puţine excepţii, rafinaţi intelectuali, vorbind mai multe limbi străine, limbi clasice, cu cunoştinţe de filosofie şi logică, posesori ai unor mari biblioteci, cu un gust ireproşabil. Sosind în Principate, au adus cu ei pasiunea pentru lectură şi pentru frumos. Mulţi dintre ei au fost ctitori de biserici şi au creat o Curte elegantă, în care pompa aulică de origine constantinopolitană i-a impresionat pe mulţi dintre oaspeţii lor veniţi din nu atât de întunecatul Occident. Chiar dacă, potrivit stilului de viaţă otoman, mobila era redusă la o sofa care încercuia camera, palatele lor nu duceau lipsă de mobilă occidentală pe care o foloseau în timpul vizitelor oficiale ale unor ambasadori sau vizitatori din alte ţări. Mesele erau servite după moda romană. Oaspeţii fiind întinşi pe sofa mâncând cu degetele. Dar familia prinţului şi marii boieri aveau tacâmuri de argint şi veselă de porţelan pe care le foloseau pentru a-şi trata oaspeţii de seamă, stând pe scaune în capul mesei aranjate cu stil, ca la cele mai multe strălucite Curţi europene. Ultimii ani ai secolului al XVIII-lea au obişnuit clasa boierească cu artele vizuale, pictură şi grafică, tehnici impuse de ocupaţiile străine temporare, cum ar fi cea rusească sau cea austriacă. Veşmintele elitei sociale, extrem de scumpe şi luxoase, erau marcate de opulenţa Istanbulului: mătase, blănuri rare, piele fină, bijuterii preţioase impresionau pe cei care îi întâlneau pe stradă şi care au avut grijă să le menţioneze în memoriile lor de călătorie.

În pofida opresării claselor de jos, secolul fanariot a avut un rol foarte important în rafinarea moravurilor şi în şlefuirea gustului înaltei societăţi locale, lăsând în urmă o moştenire culturală care a constituit baza realizării unui background local în timpul renaşterii naţionale din secolul al XIX-lea”.

Tasin Gemil, Directorul Institutului de Studii Turce şi Central-asiatice, s-a oprit la “Simbioza Culturală Otomană”, afirmând că fiind un organism politic extins pe trei continente şi cu o existenţă de aproape o jumătate de mileniu, Imperiul Otoman a strâns între hotarele sale o formidabilă diversitate culturală şi etnică. Cea mai mare parte a Muslimului şi părţi consistente ale Creştinismului şi Iudaismului au coexistat timp de secole. Până la intervenţia masivă a puterilor europene, timp de aproape 400 de ani, în Imperiul Otoman nu au existat nici conflicte religioase, nici războaie interetnice de durată. Credem că explicaţia stă nu atât în înţelepciunea regimului politic, care nu era mai strict decât cel standard al acelor timpuri, cât în facilitarea coabitării şi apropierii acestor culturi atât de diferite.

Statul otoman, legat la început de tradiţia central-asiatică, caracterizată printr-o înaltă toleranţă ideologică şi etnică, a adoptat forma moderată a Islamului, Hanefismul, care era compatibil cu tradiţia nomadă. Otomanii au dovedit, de asemenea, o receptivitate deosebită pentru influenţele greco-creştine, preluând din secolul al 14-lea nu numai instituţii bizantine şi elemente ale statului, dar şi comunităţile anatoliene şi balcanice cu întreaga lor bogăţie spirituală.

Apoi, după 1453, conducerea statului otoman s-a bazat pe normele creştin ortodoxe de origine slavă, la care mulţi s-au şi convertit la vârsta adultă. Mai mult, sultanii otomani s-au autoproclmat moştenitori ai împăraţilor bizantini şi au devenit protectori ai bisericii orientale.

Este foarte important să avem în vedere faptul că identitatea otomană şi mai târziu cea turcă au la bază o pletoră de elemente. Istoricii declară, şi nu fără motiv, că poporul turc este mai curând unul de cuceriţi şi nu de cuceritori. Levantul este de fapt o percepţie culturală. Simbioza culturală otomană constituie substanţa a ceea ce înseamnă Levant.

Prof. Kopi Kycyku, din Albania, a evidenţiat“Indulgenţa turcă tradiţională”, începută cu sprijinul fără rezerve pe care Mustafa Kemal Atatürk, făuritorul Turciei moderne l-a acordat oamenilor de ştiinţă, fără deosebire de religie, rasă sau naţionalitate. De exemplu, el a creat toate oportunităţile, inclusiv fondarea unor institute de cercetare, pentru savanţii de origine evreiască veniţi din Germania în timpul persecuţiei regimului lui Hitler.

“În pofida faptului că de cele mai multe ori repezentanţii creştinismului refuză să admită că, de exemplu, Imperiul Otoman era tolerant cel puţin în privinţa unor aspecte ale vieţii culturale şi spirituale. Deşi Islamul a fost întotdeauna religia oficială a Imperiului, bisericile, sinagogile şi pagodele s-au ridicat lângă moschei. Toate naţiunile Imperiului aveau dreptul să-şi practice liber credinţele religioase. Prin simplul fapt că erau cetăţeni ai Imperiului, persoane de diferite naţionalităţi puteau atinge poziţii importante în stat. Dintre români, au fost Mari Dragomani Alexandru Mavrocordat Exaporitul, Nicolae Alexandru Mavrocordat, Gheorghe Ghica, Alexandru Ghica, Ioan Teodor Calimachi, Matei Grigore Ghica, Contantin Moruzi, Nicolae Şuţu, Alexandru Mihail Şuţu.”

La închiderea Simpozionului Levantul

Akkan Suver, Preşedintele Fundaţiei “Marmara Group”, s-a întrebat “Ce este Estul?”, afirmând: “Ne vom referi la Levant ca la Orientul însuşi. Pot Levantul sau Estul să fie limitate la o expresie geografică? Nu. De aceea există păreri diferite în identificarea Levanului, a graniţei între Est şi Vest.

Potrivit zvonurilor, prima evaluare de acest gen a fost făcută de Herodot. Unii afirmă că Spania este Orient, indiferent de cât de la vest este situată, pentru că este considerată pe jumătate Africa, jumătate Asia. Potrivit altora, graniţa începe în estul Adriaticii, iar pentru alţii Vest înseamnă coasta mediteraneană, Smirna şi Alexandretta (Iskenderun) sunt europene ca şi Marsilia şi Atena. Cuvintele Est (Levant) şi Vest exprimă nu numai locaţii, ci şi direcţii, făcând descrierea geografică încă mai dificilă. Levantul este religios, dar nu filosofic. Levantul afirmă întotdeauna lucruri care nu pot fi dovedite. Potrivit unei păreri larg răspândite, Orientul este fatalist.

Cei care apără Orientul au o altă versiune. După părerea lor, tot ce există în lume îşi are originea în Asia. Toţi zeii şi profeţii, toate religiile şi credinţele, ideea de frumuseţe şi perfecţiune s-au născut în Orient, adică în Levant. A fi levantin nu înseamnă a fi european sau asiatic sau să devii european, ci să fii un membru al Civilizaţiei, pur şi simplu. Este posibil să te naşti în Levant şi să rămâi în Asia sau să devii european. Ceea ce contează este să fii în stare să nu risipeşti evoluţia civilizaţiei înseşi”.

Prof. Constantin Telegat, Preşedintele Asociaţiei “Est-Francophone”, a circumscris noţiunea de “Orientalism francez”.

“Termenul Orientalism s-a născut în secolul al 19-lea în Franţa şi se referea la culturile din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, aşa cum erau văzute de scriitori şi artişti, cei mai mulţi specializaţi în subiecte orientale. În timpul Antichităţii şi Evului Mediu, în ciuda conflictului cu Islamul, început din secolul al VII-lea, Europa a trăit visul unei deziluzii legate de unitatea pierdută dintre Occident şi Orient. Căderea Constantinopolului a pus capăt acestei unităţi imaginare. Stilurile turcesc şi maur au prelungit-o o veme în zona culturală. Diferenţa între culturi dacă nu chiar antagonismul lor a devenit evidentă în secolul al XVIII-lea. În mod paradoxal, în acelaşi timp, interesul pentru ţărie din jurul Mediteranei, s-a accentuat”.

Deosebit de incitante au fost şi intervenţiile Preşedintelui Adunării Generale UNESCO, Katalin Bogyay, a Preşedintelui Senatului, Crin Antonescu, a lui Gheorghe Duca, Preşedintele Academiei de Ştiinţe din Moldova, a Preşedintelui Academiei Române, Ion Haiduc, a prof. Martin Hauser, de la Universitatea din Fribourg, Elveţia, a profesorului Augustin Ioan de la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu”, a fostului Preşedinte al Moldovei Petru Lucinschi, a Preşedintelui Institutului Cultural Român, Andrei Marga, a lui Michael Metzeltin, de Universitatea din Viena, a profesorului Vlad Nistor de la Institutul de Studii Diplomatice, a lui Michalis Attalides, rectorul Universităţii din Nicosia…

Dialogul cultural, un modus vivendi în lumea globalizată

În finalul simpozionului, Prof. Emil Constantinescu a concluzionat: “Joi, 14 iunie, anul 1325 după Cristos, a doua zi a Rajab 725 după Hejjira, un tânăr de 21 de ani, Abu Abdullah Muhammad Ibn Battuta, părăsea Tangerul. 30 de ani mai târziu, după ce străbătuse nu mai puţin de 75.000 de mile, s-a întors în Fez, Maroc şi a scris o carte, «Faimoasele călătorii ale lui Ibn Battuta». Memoriile lui ne vorbesc despre o lume care se întindea de la Marea Mediterană până la Marea Neagră şi Marea Caspică. Este lumea Levantului de care ne-am amintit în această conferinţă. După 700 de ani, ştim oare mai multe despre această lume? Călătorim cu avioane asemănătoare, aterizăm în aeroporturi asemănătoare, poposim în hoteluri asemănătoare, mâncăm în aceleaşi fast food-uri, privim televizoarele cu plasmă care ne transmit aceleaşi ştiri. Ştim oare mai multe acum despre această lume? Unii despre alţii sau despre noi înşine?

O «mare conversaţie a omenirii» trebuie acum încurajată pentru ca grupuri cât mai largi de oameni obişnuiţi să dezvolte un flux mai liber de idei şi cunoştinţe în întreaga lume.

Prevenirea conflictelor şi gestionarea situaţiilor postconflict cer o viziune comprehensivă şi echilibrată care să aibă în vedere interesele diferitelor comunităţi etnice şi religioase, îndatoririle statelor şi drepturile fireşti ale cetăţenilor lor, interesele conjuncturale şi de perspectivă ale actorilor regionali. Ea nu poate fi elaborată fără concursul reprezentanţilor capabili să exprime pluralitatea de voci, întrebări şi aspiraţii a miliarde de oameni.

Neînţelegerea motivaţiilor «celuilalt» a dus în istorie la multe decizii greşite de politică externă care au declanşat conflicte sau războaie. Iată de ce obiectivul «valorilor comune» mi se pare astăzi atât de important în noua structură a relaţiilor internaţionale.

Marile mişcări populare pentru libertate, democraţie şi drepturile omului, în curs de desfăşurare în Nordul Africii şi Orientul Mijlociu, vor schimba nu numai faţa acelor ţări, dar în viitorul apropiat şi faţa întregii lumi. Este vorba de posibilitatea instaurării unui sistem de securitate şi de garantare a păcii bazat în mai mare măsură pe ceea ce numim «soft power».

Politica internaţională, ca şi diplomaţia clasică, a fost construită pe raporturi de putere şi de forţă şi multă vreme va continua să fie aşa. Conceptul «soft power» este departe de a fi funcţional. Diplomaţia culturală este abia la început. Aş vrea să fiu bine înţeles. Nu pledez pentru înlocuirea diplomaţiei clasice cu cea culturală. Ar însemna să susţin o utopie periculoasă. Pledez însă pentru asocierea lor.

Cred însă că putem spera la mai mult. (…) În urmă cu douăzeci de ani, în estul Europei oamenii au fost gata să lupte şi să moară pentru libertate şi democraţie. Într-un mileniu nou, să redescoperim credinţa. Nu pentru a o folosi ca într-o lungă istorie a omenirii împotriva altora, ci pentru a înţelege menirea noastră pe pământ. Pacea este numele lui Dumnezeu fie că suntem creştini, musulmani, evrei sau credincioşi ai religiilor asiatice. Numai aroganţa omului l-a făcut să uite mesajul Domnului, indiferent de numele pe care i-l dăm în limba sau credinţa noastră.

Dacă în spaţiul Levantului se va realiza un proiect politic vizionar adaptat marilor provocări ale prezentului, el va contribui la o nouă identitate a acestei zone a concernului european şi mondial. Declaraţia adoptată la Forumul Bucureşti poate fi un prim pas.

Poate că după ce proiectul unui «comunism cu faţă umană» a eşuat definitiv, este momentul ca noile democraţii să creeze proiectul unui «capitalism cu faţă umană». Astfel, noile revoluţii ale secolului XXI pot fi nu numai ale libertăţii, ci şi ale demnităţii umane”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.