Titlul eseului este produsul unui alambic istoric cu o vechime apreciabilă la noi. În urmă cu trei sute de ani, „băiatul de gaşcă”, care primea darul, avea poziţii sociale variate în funcţie de context: pentru boierii norocoşi, era padişahul de la Poartă care-l introducea la sultan; pentru meşteşugar sau liber-profesionistul din târg, era pârgarul sau judeţul oraşului, care strângea impozitele; pentru ţăranul valah, era moşierul sau vechilul acestuia, căruia i se cumpăra bunăvoinţa prin variate moduri, deoarece şi acesta din urmă cumpăra bunăvoinţa domnitorului. Şi tot aşa, iată-ne la 1830, în iubita noastră Valahie, unde un ofiţer autriac, pe nume Stefan Dietrich, descria o masă umană tristă şi îngrijorată. De ce credeţi? Pentru că nici cu bani nu găsea dreptate la boieri sau la divanul domnesc. Şi asta pentru că ipochimenii nu se coborau să ia şpagă de la sărăntoci, de cele mai multe ori exista un intermediar, care ridica costul mitei.
În ultimii 20 ani se petrec scene de-a dreptul groteşti; vorba unui prieten, trebuie să „psihiatrizezi momentul şpăgii” pentru a vedea ce bine te simţi când descoperi ce băiat de gaşcă e acela care te rezolvă pe măsura darului.
De pildă, iată o întâmplare dintr-un liceu bucureştean, aflat în sectorul 2, cu prilejul unei inspecţii „frontale” la catedra de limba română, în urma unor reclamaţii că nu se făceau orele de limba şi literatura română. Într-o bună zi a sosit inspectorul în şcoală, cu o falcă în cer şi una în pământ. Directorul şi colegii de catedră şi-au pus într-un separeu întrebarea: „Ce să-i luăm ăstuia?”. Şi au luat. La numai trei ore de la şedinţa cu reclamaţii, o uşă s-a deschis cu greu, făcându-şi loc un cap cu chelie pronunţată. Mâinile erau agăţate de vreo zece sacoşe. Trecând prin dreptul cancelariei, inspectorului i-a scăpat afirmaţia: „Nicăieri nu am văzut specialişti atât de bine pregătiţi”, după ce-i beştelise în urmă cu trei ore. Un profesor mai curajos i-a replicat: „Dar nici dvs. nu v-aţi lăsat uşor. Se vede că aveţi serioase cunoştinţe de literatura română!”. Inspectorul replică: „Da, da. La pedagogie mai aveţi probleme, dar la ştiinţă nu vă întrece nimeni în sector!”. Coruptu’ a fost băiat de gaşcă. A primit. A rezolvat. Incoruptibilul devine o problemă. Darul neprimit creează disconfort. De aceea, istoria valahă l-a evacuat pe incoruptibil dintre actorii săi preferaţi. Oriunde mergi să rezolvi o problemă, doreşti să respiri la final uşurat, stropind printre dinţi câteva cuvinte: „Ce băiat de gaşcă! A primit, a rezolvat! Dacă dădeam de unul care nu primea şi nici nu rezolva?”. Sau mai rău: să primească şi să nu rezolve.
Tipologia bacherului „vănător de mistreţi” la 1900
De-a lungul istoriei, acest gen de sclavi cu obraz gros şi minte puţină s-a manifestat fie la comandă ideologică, fie sub necesităţi pecuniare.
Deşi sunt două categorii, din punct de vedere moral sunt aceeaşi specie. Dacă sub un regim totalitar partidul sau conducătorul suprem îţi indica o temă, „scriptor servus” o înfăţişa cu plăcere, aducând elogii şi justificând cele mai odioase crime de la Nero la Pol Pot.
În epoca capitalismului sălbatic – cum este acum la noi -, ca urmare a necesităţilor pecuniare „scriptor servus” înjură cum îi dictează patronul.
Comicul situaţiei este irezistibil. Când „scriptor servus” îşi schimbă patronul şi publicaţia! Cei lăudaţi cu o săptămână înainte devin astăzi adversari ireconciliabili. De ce? Să se fi produs o mutaţie de conştiinţă atât de bruscă? Nicidecum. Singura schimbare spectaculoasă se reflectă pe statul de plată. În peisajul presei actuale se regăsesc zeci de astfel de cazuri. Unde din promotor liberal devii promotor PDL; din adept al premierului devii adept al preşedintelui şi invers.
Tipologia prefectului la 1900
Cazul Ion Cristoiu este de subliniat: cu ani în urmă blestema ziarul „Evenimentul Zilei”, afirmând că nu va mai reveni niciodată în redacţia ziarului iar acm, iată, revine unde a scuipat. Obrazul gros, lipsa de moralitate civică a formatorilor de opinie distrug sentimentul civic al societăţii româneşti.
Atunci, dragi colegi, cum rămâne cu independenţa presei? Cum rămâne cu verticalitatea presei noastre? Şi mai ales cu judecata posterităţii?
Disoluţia morală este certificată chiar de cei care ar trebui să fie gardienii libertăţii, lucidităţii şi bunului-simţ.
Un membru al tinerei generaţii de la începutul anilor ’50 se întreba „critic şi autocritic: ce facem cu lichelele, cu proştii şi cu nepricepuţii cărora, printr-un miracol ceresc, le-am creat condiţii cu totul excepţionale de a face carieră şi a înlocui dictatura celor cinstiţi, inteligenţi şi pricepuţi? Ce măsuri de Deparatizare, Deratizare, Dezinfectare, ce măsuri D.D.D. are pregătite generaţia voastră ca să nu greşească cumva acest fatal start istoric?” (I.D. Sîrbu). Lichelele, proştii, nepricepuţii, şarlatanii, baronii locali etc. sunt integraţi de Ştefan Zeletin într-o imaginară „ţară a măgarilor”, unde „măgarii nu iartă niciodată unuia dintr-ai lor faptul de a se fi ridicat deasupra mediei”. Or, tocmai aceasta este drama colectivă pe care o trăieşte o pătură socială minoritară de oameni simpli sau de carte, în lumea „măgărească” de la noi.
Tipologia intelectualului contra cost la 1900
Generaţia lui Zeletin a descoperit chiar şi un antidot lumii „măgăreşti”, un antidot care se fundamenta pe convingerea că „obligaţia de a face faţă pentru semeni este o îndatorire a noastră faţă de noi înşine, prin care ne constituim oameni”, şi nu măgari. (Mircea Vulcănescu)
Intelectualii contra cost s-au relevat cel mai bine după 1947, deşi lingăi au existat şi în regimurile precedente. Comuniştii au dorit să atragă nume sonore din cultură, nume care se aflau iniţial în tabăra adversă precum Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu etc.
Tehnica de racolare era simplă şi eficientă: biciul sau zăhărelul. În interbelic, dacă erai jigodie, luai bani, dar nu era obligatoriu. După 1947, dacă nu colaborai, aveai două variante: marginalizarea şi puşcăria.
Majoritatea intelectualilor contra cost au fost la început protestatari, dar văzând că protestul nu le aducea nici un avantaj, natural au trecut în barca vechilor adversari. Odată făcut pactul cu diavolul, s-a constatat o realitate descrisă şi de Virgil Ierunca: scriitori şi poeţi de mare talent în interbelic au publicat maculatură literară primind recompense nesperate nici într-un regim anterior: vile, maşină la scară cu şofer, funcţii sociale remarcabile, poziţii academice (după ce Academia Română a fost desfiinţată în 1948 şi refăcută după calapodul „contra cost”). Este interesant apoi să se verifice drepturile de autor încasate în anii ’50 de aceşti intelectuali, raportate la salariul unui muncitor calificat; cât încasau pe articole omagiale sau volume tematice. Sume foarte mari au primit Arghezi pe volumul „1907″ şi Mihail Sadoveanu pe romanul „Mitrea Cocor”. Dacă unii dintre aceşti intelectuali contra cost au fost fără îndoială scriitori talentaţi, odată cu compromisul, talentul s-a moleşit, fabricând producţii de serie cu versificaţie ridicolă şi proză de un poporanism vulgar. Paradoxal este că nici un muncitor nu parcurgea acest tip de literatură, care era o obligaţie faţă de partid şi de stat. În acelaşi timp se stingeau în puşcării sau într-o mizerie cruntă intelectuali net superiori, care refuzaseră compromisul contra cost.
Poporul român şi privirea lui disperată într-o imagine de la 1907
Dincolo de acest aspect rareori subliniat şi astăzi în presă, a mai existat un fenomen la fel de criminal: marginalizarea tinerilor scriitori şi promovarea în continuarea anilor ’50 a altor personaje compromise în funcţii de conducere. Filosofia acestor interşantajabili se reduce la următoarele expresii: „Ciocu’ mic! Spui de mine, spun de tine!”.
Dacă în societatea democratică tema nu se poate impune, intelectualul contra cost vine în întâmpinarea posibililor sponsori, producând aceleaşi comentarii submediocre precum în epoca stalinistă. Scriitorul care înalţă elogii unui partid aflat la putere se aşteaptă şi chiar primeşte recompensa: fie subvenţii de la stat pentru cărţile sale, vreun post călduţ de ambasador sau consul, fie o funcţie ca pe vremuri în conducerea instituţiilor publice. Aceşti intelectuali lingăi se adaptează rapid, servind toate taberele politice. Din nefericire, oamenii politici, care se cred europeni, ar trebui să-i rejecteze, nu să-i cultive. Din nefericire, nu numai că-i cultivă, dar îi şi recompensează regeşte.
P.S. Mai bine mergi la pierdere cu un deştept decât să mergi la câştig cu un prost, deoarece câştigul lângă un prost este de scurtă durată şi de cele mai multe ori reprezintă o diminuare a conştiinţei profesionale.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.