Între multele lucruri rămase pe răbojul celor neînfăptuite se află şi dialogul televizat cu Mitropolitul Bartolomeu. În urmă cu doi ani, împreună cu Emil Hurezeanu, am plănuit un dialog cu „Înaltul”, cum i se spunea la Cluj ca o prescurtare de la Înalt Prea Sfinţitul. Ar fi trebuit să se difuzeze înaintea Sfintelor Paşti şi ar fi reprezentat modesta noastră contribuţie la înţelegerea unei personalităţi culturale şi bisericeşti a României. În felul său, Bartolomeu Anania, deşi era Mitropolitul Albei, Crişanei şi Maramureşului, nu aparţinea strict spaţiului ardelean. Prin toată opera sa şi prin toată viaţa şi activitatea religioasă ţinea de România, nu de o regiune a ei. Pentru a pregăti emisiunea, eu şi Emil Hurezeanu am făcut o deplasare la Cluj. Înaltul ne-a propus ca discuţia să aibă loc în timpul unui prânz la Mitropolie. Drept care, în 28 ianuarie 2008, după cum scrie pe Biblia primită cu dedicaţie, împreună cu Florin Danciu, care ne-a însoţit din partea „Foii Transilvane”, am descins în clădirea sobră şi oarecum încruntată din Piaţa Avram Iancu. Semăna cu Înaltul. Simplă, fără zorzoane, fără exces de istorie scoasă ostentativ pe pereţi, aproape aspră, Mitropolia avea ceva din austeritatea personalităţii aflate în fruntea ei.
Ne-a primit în biroul său, unde ne-am strâns mâinile şi am încercat să legăm o discuţie. Repede, repede, Înaltul a dat fuga la două subiecte. La binefacere şi la literatură. Ne-am mutat repede într-un salon cu o singură masă, ne-am spus rugăciunea şi am devenit martorii unei lungi confesiuni. Gândul său învârtea cu uşurinţă peste trei sferturi de secol de figuri literare. Şi din când în când revenea la fundaţie. Abia o înfiinţase (şi îi poartă numele) şi care reprezenta dorinţa omului şi a mitropolitului de a se pune în slujba semenilor. Câţiva clujeni se hotărâseră să-l slujească în acest gând de bine şi de fiecare dată când înşira lucrurile pe care le-ar putea face vedeam cum o lumină îi scaldă faţa. Dar una aparte, oarecum copilărească, de băiat de la ţară, fericit că a descoperit un joc în care să se exprime pe deplin. Şi ca o întărire a acestei lumini, se bucura să ne spună că ar putea strânge nişte bani din drepturi de autor, din singurul bun pe care l-a agonisit în viaţă (o garsonieră) şi că fundaţia ar putea continua câteva dintre gândurile sale. Apoi Înaltul fugea la literatură. Mărturisesc că amintirile sale mi s-au părut cel mai adesea literare şi istorice şi mai puţin religioase. Voia şi să-l câştige pe Emil Hurezeanu (ca să fiu corect, chiar i-a făcut un compliment pentru poezia sa). În timpul unui prânz simplu, aproape ţărănesc, asemeni celor pe care le iau ţăranii la muncile câmpului, a rememorat tot felul de istorii despre scriitori români, clasici sau mărunţi, vii sau trecuţi între cei drepţi. Înaltul n-a vrut în nici un fel să discute politică. De câteva ori i-am strecurat câte un cârlig, dar de fiecare dată a trecut pe lângă, de parcă n-ar fi existat. În schimb, rememorarea istoriei şi a momentelor cu personalităţi literare funcţiona cu rigoarea unor adnotări de cronicar. Cu dată, anotimp, vârstă, context social, istoric, cu descriere de loc, ceva în soiul unei picturi clasice întocmite numai cu ajutorul cuvintelor.
Au trecut două ceasuri şi jumătate, în care noi n-am zis prea multe. Avuseserăm parte de un regal de memorie al unuia care, asemenea Regelui Mihai, acoperise cu destulă seninătate o mare parte din istoria României.
A rămas să vorbim la telefon pentru a stabili data la care să ne întoarcem pentru înregistrări. Ale vieţii valuri au făcut ca a doua întâlnire, cea care urma să devină şi mărturie, să nu mai aibă loc niciodată.
