Brâncuşi. Limbajele materiei
Cu subtitlul „Simbolism hylesic. Studiu de hermeneutică a sculpturii abstracte”, volumul doctorului în antropologie şi istorie Matei Stîrcea-Crăciun propune un alt tip de abordare a creaţiei lui Constantin Brâncuşi, neabordat până cum. Lăsând pe planul al doilea analiza estetică a sculpturilor, autorul întreprinde o analiză a substanţei interioare a operei, aşa cum poate fi ea detectată, eventual, în succesiunea motivelor simbolice mai mult sau mai puţin ancestrale, filtrate prin personalitatea modernă a artisului, şi generatoare a unor piese al căror înţeles depăşeşte stricta materialitate a fiecărei lucrări.
Autorul avertizează asupra caracterului contemplativ al demersului brâncuşian, rezultat al meditaţiei, departe de acela al eruditului.
Matei Stîrcea-Crăciun abordează fiecare operă în parte, încercând să-i determine motivaţia intrinsecă, s-o plaseze într-un context complex în care mitologie, filosofie, literatură, simbolism (inclusiv în sensul conceptului de symbolism hylesic, simbolism al materiilor, pe care îl propune) oferă tot atâtea unghiuri de vedere la a căror confluenţă se naşte sculptura.
Bazată pe o bibliografie impresionantă, în care miturile primordiale, creştinismul, critica plastică, ezoterismul, darwinismul chiar sunt chemate să contribuie la decriptarea obiectului numit sculptură, această carte se apleacă asupra fiecărei opere, circumscriindu-i geneza, relaţia cu lumea contemporană autorului, cu mentalităţile culturale ale epocii, stabilind, de multe ori, filiaţii cu alţi artişti, ca Gauguin, Rodin, dar şi Eminescu, şi încercând o hartă a imaginarului brâncuşian.
Analizând, spre exemplu, din această perspectivă, „Cuminţenia pământului”, autorul afirmă, pornind de la ideea filiaţiei ei, din „Eva bretonă” a lui Gauguin: „… Brâncuşi sfarmă nasul sculpturii parcă anume pentru a-i construi o altă identitate. Căci, odată mutilată, sculptura evadează inexorabil din domeniul prezentului – fiind el prezentul exotic râvnit de Gauguin – pentru a coborî indefinit, înspre un timp arhaic”. Este semnul, consideră autorul, dimensiunii mitice a operei. „Iată-l aşadar pe sculptor, continuă el, meditând la tema clasică a alungării perechii primordiale din Eden. Asemeni unui jude nerăbdător să soluţioneze dosarul unui proces, Brâncuşi cântăreşte meticulous situaţia Evei, «inculpată» de a fi încălcat porunca lui Dumnezeu. Totuşi, pe măsură ce înaintează în lucru, începe să se înduioşeze de soarta vinovatului, de cruzimea pedepsei hotărâte de demiurg, şi escamotează finalul dramatic al condamnării, rostind sentinţa pe ton bonom, ca de părinte ce mustră o odraslă neastâmpărată”. Conjugând aceste consideraţii cu cele prilejuite de numele sculpturii, Matei Stîrcea-Crăciun îşi continuă demonstraţia, bazată de aplicarea metodelor amintite şi adăugând o bună parte de intuiţie. Situaţia se reia pentru fiecare creaţie.
Volumul este prevăzut cu şase scheme hermeneutice traduse din limba franceză, într-o „Addenda metodologică” substanţială.
Matei Stîrcea-Crăciun, doctor în antropologie şi istorie, membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă şi cercetător ştiinţific la Institutul de Antropologie „Francisc Rainer” al Academiei Române, oferă în această „Addenda” şi un ghid al hermeneuticii, făcând şi o pledoarie pentru instituţionalizarea antropologiei simbolice în cercetarea artei moderne.
Scris într-un limbaj clar, cu o frază frumoasă, volumul, apărut la Editura „Anima”, se adresează atât cititorilor avizaţi, dar şi iubitorilor de artă şi de Brâncuşi, dornici să descopere un alt fel de înţelegere a operei artistului.
Eu, Autorul
Ce este un autor? Iată o întrebare la care, cel puţin la prima vedere, toată lumea ştie răspunsul. Că lucrurile sunt mult mai complicate puteţi afla din acest volum semnat de Raluca Dună, care are subtitlul „Reprezentări auctoriale în literatură şi pictură. Din Antichitate până în Renaştere”, publicat de Editura „Tracus Art”. Cartea, la origine teza de doctorat a autoarei, prezintă cel puţin două caracteristici care o recomandă drept o raritate în literatura românească de specialitate. Este o cercetare interdisciplinară, incluzând şi literatura şi artele plastice, şi este, ca metodă şi prin diversitatea aspectelor abordate, atât în spaţiu, cât şi în timp, o lucrare comparatistă. Cu multe noutăţi pentru cititorul nespecialist, atât în zona literaturii, cât şi în aceea a picturii, această încercare de circumscriere a „eu-lui auctorial”, pe care autoarea o explică în partea introductivă, cuprinde o istorie a perceperii scriitorului sau artistului atât prin prisma conceptelor diferitelor epoci, cât şi prin conştiinţa de sine a creatorului. De la literatura autobiografică şi de la autoportret, trecând prin anonimatul multor artişti în Evul Mediu şi ajungând la modernitatea Renaşterii, Raluca Dună oferă o analiză cuprinzătoare, bazată mai ales pe autoportret, vizual sau literar, cu toate modalităţile lui de realizare. Evidenţierea acestora, de la autoportretul propriu-zis din jurnale sau din pictură, la cel alegoric sau la cel criptic, ca în cazul lui Bosch, de exemplu, în care nu numai portretul prezumtiv al pictorului, dar şi modul de structurare a scenelor creionează, de fapt, eul creatorului, prilejuieşte o lectură extrem de interesantă.
„Ceea ce mi se pare întru totul remarcabil, scrie Adriana Babeţi, este nu doar repertorierea, descrierea şi interpretarea momentelor exemplare ale traseului temei autoportretistice în istoria artei, respectiv a literaturii, ci şi modul constant în care autoarea relaţionează cele două câmpuri, precum şi plasarea acestora într-un amplu context cultural, social, ideologic, politic, religios. Astfel, elementele de continuitate, dar mai ales de discontinuitate creator-inovativă între Antichitatea occidentală, etapele Evului Mediu şi Renaştere devin relevante atât în pictură, cât şi în literatură”.
De la recursul la oglindă al artiştilor Renaşterii şi mai ales ai Manierismului la portretul-efigie, de la singurătatea geniului la meditaţia asupra umilinţei din „Vanitas”, conştiinţa de sine a autorului se retrage sau se exacerbează, este declarată sau implicită.
Raluca Dună duce cititorul din lumea Sfântului Augustin în cea a lui Rembrandt, trecând prin literatura epistolară a lui Abélard, prin opera, pictată şi scrisă, a lui Vasari. Se opreşte la Leonardo da Vinci, la autoportretele în care Dürer şi Pontormo urmăreau nu numai propria figură, dar şi măiestria artei, la „Eseurile lui Montaigne”, pentru a ajunge la numărul impresionant de autoportrete ale lui Rembrandt. O scriitură alertă recomandă volumul nu numai specialiştilor, dar oricărui îndrăgostit de literatură şi de artă în general.
Dicţionar de Jazz
Peste 1.000 de pagini cu date biografice ale celor mai importanţi jazzmani din lume, analize muzicale şi aprecieri valorice ale criticilor recunoscuţi ai genului, însumează a doua ediţie, revizuită şi adăugită, a acestui dicţionar realizat de Adrian Andrieş, lansat recent de Editura „Tracus Art”.
„Jazzul evoluează veşnic, nu e o artă care stă pe loc. În fiecare an se schimbă”, afirma autorul într-un interviu, subliniind necesitatea unui asemenea tip de lucrare.
Trecerea în revistă a personalităţilor jazzului oferă o mare bogăţie de date despre stiul şi despre activitatea fiecărui jazzist, dar şi a trupelor cu care a cântat, despre stilurile abordate şi, în multe cazuri, o discografie selectivă.
Dincolo de funcţia sa de instrument de lucru, specifică oricărui dicţionar, lucrarea lui Adrian Andrieş retrasează, implicit, o istorie a jazzului, oferind o înţelegere a acestui fenomen în continuă mişcare, care, plecând din America, a făcut înconjurul lumii. Aşa cum apreciază însuşi autorul, jazzul „este o formă de a gândi, o formă de a trăi, o formă de a te mişca, de a percepe…”, care cere o „dragoste perpetuă”. Fascinant, putând fi citit ca un roman despre jazz şi „eroii” săi, dicţionarul acoperă o zonă extrem de necesară în literatura muzicală de la noi.
