În vreme ce, în Libia, situaţia se poate schimba de la o oră la alta, iar ştirile sunt confuze şi contradictorii când vine vorba de zonele deţinute de forţele opoziţiei şi de cele controlate de fidelii lui Kadhafi, pe plan internaţional se vorbeşte tot mai mult despre o intervenţie militară externă. Din această ultimă perspectivă, luni, preşedintele american Barack Obama spunea că apreciază drept „inacceptabile violenţele la care a fost supusă populaţia libiană” şi adăuga că „nu este exclusă o intervenţie militară terestră”. Este adevărat, şeful Casei Albe preciza că o atare „eventualitate nu se află în capul listei de opţiuni”. Nuanţa este importantă, ştiut fiind că, deja, Rusia, Franţa şi, mai mult ca sigur, şi China nu împărtăşesc o atare idee. Oricum, simplul fapt că marina şi aviaţia americană din zonă s-au repoziţionat, dă serios de gândit în ce priveşte ipoteza unei intervenţii militare a SUA sau a NATO, ori sub o altă umbrelă împotriva regimului Kadhafi. Deocamdată, vorbind despre şansele ei, să reţinem că, la Washington, nu se pot uita aşa uşor implicaţiile nefaste ale acţiunilor armate americane în Irak (din 2003) şi în Somalia (din 1992).
Cu toate acestea, la ora actuală, în cancelariile arabe circulă un scenariu referitor la o intervenţie care să protejeze Estul libian în faţa asaltului forţelor lui Kadhafi, vorbindu-se despre faptul că SUA ar fi trimis armament rebelilor din Est via Arabia Saudită, ţară cu care Kadhafi nu s-a aflat niciodată în relaţii bune. Raţiunea unei asemenea opţiuni o explică unui site un fost ministru algerian al petrolului: „Dacă preţul barilului de petrol depăşeşte 150 de dolari, Statele Unite vor interveni pentru a proteja provinciile (libiene – n.n.) din Est, unde se află majoritatea câmpurilor petroliere”. Din informaţiile lui, schema unei atare intervenţii datează de la începutul anilor ’90. „Acest lucru se va face în numele protejării populaţiei răsculate, dar şi al asigurării securităţii energetice mondiale”, spunea el.
Ajunşi în acest punct, să notăm că Libia este al doilea producător de petrol brut din Africa, după Nigeria, dar înaintea Algeriei, şi are cele mai mari rezerve de ţiţei de pe acest continent: 46,4 miliarde barili (evaluare din 2011). De reţinut că este vorba de petrol de calitate; ieftin la produs şi aproape de centrele de consum din Occident, dat fiind că 85% din ceea ce exportă Libia este destinat ţărilor vest-europene. De asemenea, şi rezervele de gaze naturale sunt mari: 1.548 miliarde mc, dar ele sunt puţin exploatate. Libia are şi cinci rafinării ce pot procesa în total 320.00 barili pe zi. În fine, zăcămintele de hidrocarburi sunt concentrate în Bazinul Syrta, adică în Estul libian! În vremuri normale, Libia produce între 1,6 şi 2 milioane de barili pe zi. Statisticile date publicităţii de agenţiile specializate arată că, la ora actuală, două treimi din această producţie nu ajung pe piaţă întrucât muncitorii străini au părăsit zonele de exploatare. Or, dacă situaţia de azi va dura, iar alte state arabe producătoare de petrol – Algeria, Arabia Saudită, Bahrein, chiar Irak – ar putea cunoaşte şi ele tulburări politice, este clar că preţul aurului negru va creşte mult de tot.
Ca urmare, se spune că, de mai multe zile, SUA vor să găsească repede un interlocutor la faţa locului care să fie purtător de cuvânt al celor ce doresc să lanseze un apel la ajutor din partea celor răsculaţi. Crearea unui „guvern libian provizoriu” la Benghazi, al doilea oraş al ţării (711.820 locuitori), mare port situat în EST, a fost salutată de Washington. În plus, s-a mai aflat că tot SUA se gândesc la posibilitatea ca familia regală libiană să fie readusă în actualitate. Amintim că Mohamed al-Senussi, strănepot al regelui Idriss, răsturnat de Kadhafi la 1 septembrie 1969, se consideră moştenitor al tronului.
Pe de altă parte, încrâncenarea cu care Kadhafi se luptă să rămână la Tripoli – şi anunţă că o va face până la capăt şi cu orice preţ – creează o sumbră perspectivă, care, în mod firesc, îngrijorează foarte mulţi libieni din ţară şi din afara ei. Este vorba de eventualitatea împărţirii ţării în două zone care s-au opus dintotdeauna: Tripolitania – la vest, şi Cyrenaica, la est. Unii arabişti reputaţi cred că nimic nu exclude acest scenariu în cazul unei rezistenţe mai mari decât se crede din partea lui Kadhafi şi a forţelor fidele lui. În plus, cei amintiţi arată că unii dintre libieni reamintesc că ideea unei atare împărţiri datează încă din anii ’30, perioadă în care Il Duce – Benito Mussolini – încerca să controleze această ţară, determinând unele triburi să se încaiere între ele. Alţii amintesc că ideea divizării Libiei a plutit în aer şi în anii ’50, când Franţa, ce încă avea ambiţii de mare putere colonială, spera să-şi păstreze o mare influenţă într-o ţară învecinată Algeriei, care, atunci, era o colonie a sa.
Dacă această idee ar deveni realitate, n-ar fi deloc o noutate pe continentul african. Amintim că, recent, în urma unui referendum, partea sudică a Sudanului s-a despărţit de restul acestei ţări. De asemenea, în 1993, şi Eritreea (fostă colonie italiană şi britanică, anexată de Etiopia în 1952) s-a separat de Etiopia în urma unui lung şi crâncen război, iar, mai nou, se vorbeşte şi despre o împărţire a statului vest-african Cote d’Ivoire, în care, după alegerile prezidenţiale, există doi şefi de stat. Este vorba de Alassane Ouattara, declarat învingător de Comisia Electorală Independentă şi recunoscut de o parte a comunităţii internaţionale, şi Laurent Gbagbo, declarat câştigător de Consiliul Constituţional. Acum, ei au trecut la confruntări armate pentru putere, ce ar putea duce la divizarea ţării. De asemenea, în timpul actualelor manifestaţii antiprezidenţiale din Yemen s-au auzit voci care cereau cu vehemenţă depărţirea părţii sudice de cea nordică, situaţie existentă până în 1990, când Republica Democratică Populară a Yemenului (Yemenul de Sud) s-a unit cu Republica Arabă Yemen (Yemenul de Nord).
Revenind la problema libiană, la cele de mai sus, unii politologi adaugă un motiv pe care-l consideră „incorect”, dar, cred ei, nu poate fi ignorat. Este vorba de sentimentul naţional libian, apreciat de ei drept „foarte fragil”. Dintr-o atare perspectivă, ei spun că, în cei peste 41 de ani de „domnie”, Kadhafi a avut o grijă specială să nu supraliciteze un naţionalism care ar fi contrastat cu ambiţiile lui panarabe şi panafricane. Spre deosebire de algerieni, egipteni sau sirieni, libienii au probleme în a se regăsi în jurul ideii unei naţiuni de sine stătătoare, coerente şi puternice. În acest sens s-a argumentat că nici intervenţia armată libiană în Ciad, când s-a anexat Banda Aouzou, sau în alte părţi ale continentului, şi nici competiţiile sportive organizate la Tripoli n-au fost tratate de localnici ca un prilej al afirmării unui autentic şi înflăcărat patriotism de genul celui întâlnit la Tunis, Cairo, Bagdad, Damasc sau Alger.
Desigur, aşa cum arătam şi în cazul ideii privind o intervenţie armată anti-Kadhafi, şi problema unei posibile „spargeri” a Libiei face parte din unele scenarii negre evocate în aceste zile. De aceea şi cred că nu este neapărată nevoie ca ele să devină realitate, ştiut fiind ce s-a întâmplat în cazurile precedente.
