Partidul Justiţiei şi Dezvoltării al premierului Recep Tayyip Erdogan a obţinut o victorie zdrobitoare la alegerile de duminică din Turcia, asigurându-şi a treia legislatură consecutivă. AKP nu a obţinut totuşi majoritatea calificată (367) pe care o spera, pentru a putea modifica, fără referendum, Constituţia moştenită de la militari, după puciul din 1980.
Aderarea la UE, process inceput de Turcia cu patru decenii in urma, nu a mai fost o tema de campanie, politicieni considerand ca acum UE are nevoie mai mare de Turcia, economia si pozitia sa geostrategica, decat viceversa.
„Astăzi, încă o dată democraţia, voinţa naţională au câştigat. Au câştigat şi Gaza, Palestina şi Ierusalimul”, a declarat Erdogan, însoţit de soţia sa, Emine care purta vălul islamic. Este detaliul care releva polarizarea societăţii şi politicii turce şi explică aprehensiunile occidentale în faţa acestei victorii.
Nouă dintre deputaţii aleşi se află acum în închisoare. Trei dintre ei, aleşi pe listele naţionaliştilor şi ale Partidului Popular Republican, principala forţă de opoziţie, au fost implicaţi în presupuse comploturi pentru o lovitură de stat. Ceilalţi şase sunt reprezentanţi ai kurzilor.
Capitalism şi Islam
Turcia este cel mai bun exemplu al capitalismului islamic, o ţară care a cunoscut boom-ul economic sub conducerea unui partid liberal sub acest aspect, însă foarte conservator în planul religiei, învăţământului şi cutumelor.
În 2002, la venirea la putere a premierului Erdogan, PIB-ul pe cap de locuitor în Turcia condusă de partidele seculare era de 3000 de dolari. Acum este de 10.000 de dolari. Nicio ţară europeană nu a traversat criza economică atât de bine. The Economist boteza Turcia drept China Europei. Nu au existat falimente bancare, finanţele publice funcţionează bine, şomajul a scăzut de la vârful de 15% la 10%, iar dinamica economică din Istanbul, Ankara sau Gazyantep şi Bursa nu poate fi întâlnită nici in marile orase germane, scrie Der Spiegel. Datoria publică a capitalismului islamic al Turciei este de 40%, în timp ce capitalismul ortodox al Greciei a ajuns la 140%.
Pe fondul acestei creşteri economice se pot reduce şi temerile unor autori germani, speriaţi că şi-ar putea creşte nepoţii într-o Germanie plină de moschei. Migraţia turcilor către Germania, o regulă în ultimele decenii, a încetat. Unii dintre urmaşii muncitorilor sezonieri ai anilor 60-70 vin în Turcia, mulţumiţi de condiţiile de aici, iar natalitatea a ajuns la 2,1 copii pentru o femeie, asemănător cu situaţia din Canada sau SUA. Turcia este a 17-a economie a lumii.
Sfîşiată între Orient şi Occident
Miza majoră a alegerilor, modificarea constituţiei din 1982, redactată sub regimul unei hunte militare, nu a fost percepută ca atare de populaţie, preocupată mai mult de obţinerea beneficiilor creşterii economice. Ca şi în ţările învecinate, asemenea dezbateri rămân la nivelul elitelor. Miza este transformarea ţării într-o republică prezidenţială, cu un şef de stat ales prin vot direct. Modificarea legii fundamentale este îmbrăţişată de majoritatea forţelor politice, pentru că ea urmează să ofere mai multe drepturi cetăţenilor, inclusiv kurzilor, ai caror deputaţi trebuie acum să candideze ca independenţi, un partid fiind interzis prin lege.
Avântul economic a fost însoţit însă tendinţele autoritare şi conservatoare, întărite de AKP. Premierul Erdogan va accepta femei în guvern, însă se opune dreptului la carieră al femeilor-în ţară nu există grădiniţe. Au fost închişi studenti pentru „apartenenţă la un grup terrorist” pentru că au protestat în timpul unui discurs al premierului. Cu 57 de jurnalişti aflaţi în închisoare, Turcia este pe locul 138 din 178 în topul libertăţii presei al Worls Press Freedom. Se adaugă adevărata psihoză a interceptărilor convorbirilor magistraţilor, jurnaliştilor şi politicienilor din opoziţie.
Desigur, şi opozitia seculară contribuie la această situaţie. Gruparea Ergenekon, formată din ofiţeri, jurnalişti şi oameni de afaceri a fost acuzată de complot pentru răsturnarea guvernului. Zeci de generali au fost arestaţi în ultimii doi ani, într-o ţară obişnuită cu loviturile de stat militare. Mai grav este însă că, potrivit analiştilor turci, Ergenekon nu este doar o grupare, ci o stare de spirit a unei bune părţi a populaţiei.
Pe plan extern, Turcia este suspendată între Orient şi Occident, promovând aşa-numita doctrină a neo-otomanismului. Şeful dimplomaţiei, Ahmet Davutoglu, declara că a fost de 60 de ori în Siria în timpul scurtului său mandat, a semnat un acord strategic cu un duşman declarat al SUA, iar armatele celor două state desfăşoară exerciţii comune. Turcia a investit enorm în Libia lui Muamar Gaddafi. Turcia s-a apropiat mult şi deteocraţia iraniană, luând apărarea programului nuclear civil al Teheranului. Cât despre relaţia cu Israelul, aceasta s-a deteriorat după luarea cu asalt al vaselor turceşti cu ajutoare pentru palestinienii din Gaza, în 2010. „Când vine vorba să ucideţi, ştiţi foarte bine s-o faceţi”, a transmis Israelului premierul Erdogan.
Pe de altă parte, Turcia, cu a doua armată ca mărime din NATO, a rămas un partener de încredere al SUA în Afganistan, iar retorica dură la adresa Israelului nu a avut decât urmări electorale, pozitive pentru premierul Erdogan. Mai mult, reuniunea din 2009 a grupului Bilderberg a avut loc la Istanbul.
