În 1987, jurnalista italiană Leopoldina Pallotta della Torre obţinea, după mai multe încercări, un interviu cu celebra scriitoare Marguerite Duras, în vârstă atunci de 73 de ani. Au urmat numeroase întâlniri, cu povestiri despre tinereţea scriitoarei, despre literatură şi cinema, despre teatru, despre luna mai 1968 în Paris, despre iubiri şi pasiuni…
Interviul s-a transformat într-o carte, “La Passione sospesa”, publicată în 1989, extrem de greu de găsit astăzi. La 25 de ani de la acest interviu, cartea a apărut recent în limba franceză, graţie traducătorului şi editorului René de Ceccatty.
O lume întreagă şi protagoniştii ei din zona literaturii, cinema-ului sau politicii, cum ar fi Sollers, Camus, Robbe-Grillet, Morante, Godard, Ozu, Chaplin, Depardieu sau Francois Mitterrand, defilează sub ochii cititorului. Relaţiile cu familia ei, procedeele literare, activitatea în rândurile Partidului Comunist din Franţa, homosexualitatea, criticile şi laudele, nimic nu este omis de acest volum pasionant chiar pentru cei oripilaţi de această personalitate dincolo de orice norme.
Născută în 1914 la Gia Dinh, numele de atunci al Saigonului, scriitoarea şi cineasta Marguerite Duras, pe numele real Donnadieu, personalitate incomodă şi nu o dată contestată, a creat o operă diversă, înnoind genul romanesc şi răsturnând multe dintre convenţiile teatrale şi cinematografice ale celei de a doua jumătăţi a secolului al XX-lea. A devenit cunoscută în urma publicării unui roman de inspiraţie autobiografică, “Un barrage contre le Pacifique”, care a inclus-o în Noul Val al romanului francez. “Stăvilar la Pacific”, apărut şi în limba română la Editura Humanitas), a fost ecranizat apoi de Rene Clement, Anthony Perkins şi Silvana Mangano în rolurile principale. Indochina anilor ’20, un spaţiu al culorilor violente. Două oraşe: al albilor, strălucitor şi fantomatic, şi al „celorlalţi”, sărăcăcios, crud şi senzual. O familie care se luptă pentru supravieţuire cu trei duşmani neîndurători: apele oceanului atotputernic, coloniştii mercantili şi propriii demoni. Dragostea a devenit monedă de schimb iar viaţa omenească o marfă oarecare.
Marguerite Duras şi Francois Mitterrand
Destructurarea frazelor, alegerea personajelor, temele legate de aşteptare, dragoste, senzualitate feminină sau alcool au demonstrat o voce particulară de la un tom la altul: “Le Marin de Gibraltar” (1952), “Les Petits Chevaux de Tarquinia” (1953), “Moderato Cantabile” (1958), “Le Ravissement de Lol V. Stein” (1964), “Le Vice-Consul” (1966) sau “Yann Andréa Steiner” (1992), dedicat ultimului ei partener, scriitorul Yann Andréa, care a devenit şi executorul ei literar.
Imensul succes la public i l-a adus “Amantul”, distins în 1984 cu Premiul Goncourt. O ficţiune cu elemente autobiografice, despre experienţe sexuale ale adolescenţei sale în Indochina anilor ’30, roman pe care îl va rescrie în 1991, sub titlul “Amantul din China de Nord”.
A semnat şi texte pentru scenă, adesea adaptări ale romanelor sale, ca “Le Square”, publicată în 1955 şi montată doi ani mai târziu. Iar “Les yeux bleus cheveux noirs”, publicat în 1986, este o adaptare teatrală a romanului “La Maladie de la mort”, din 1982.
În 1959, a scris scenariul pentru filmul lui Alain Resnais, “Hiroshima mon amour”, dramatica poveste de dragoste interzisă având-o ca interpretă principală pe Emmanuelle Riva, actriţa protagonistă nu de mult într-o altă istorie, dramatică şi ea, dar din alte motive, pelicula “Amour” al lui Michael Haneke, care va fi lansată la sfârşitul acestei săptămâni şi la Bucureşti. Scenariul peliculei “Hiroshima mon amour”, care o plasează iarăşi în Noul Val, al cinema-ului de această dată, a devenit carte în 1960.
Marguerite Duras a realizat ea însăşi filme ca “India Song, în 1975, sau “Camionul”, în 1977, cu Gérard Depardieu.
“La 11 ani, trăiam în Indochina, la o temperatură de 30 de grade la umbră în fiecare zi. Scriam poeme… Scriu pentru a mă umili, pentru a mă masacra şi apoi pentru a-mi acorda importanţă… Nu reuşesc să mă eliberez de mine însămi decât în două cazuri: prin ideea de sinucidere şi prin cea a scrisului”, mărturisea, în discuţiile cu Leopoldina Pallotta della Torre, cea care, vorbind despre Dumnezeu, considera: “Mă îndoiesc că este posibil să nu crezi deloc. Ar fi ca şi cum ai îndepărta orice sens, orice eternitate a marilor pasiuni din viaţa noastră. Totul ar deveni scop în sine şi lipsit de consecinţe”.
Coperta variantei franţuzeşti a volumului La passsione sospesa
La întrebarea “Care este sarcina literaturii”, răspunsul lui Marguerite Duras conţine un dublu autoportret: al celei intervievate şi al creatorului autentic: “Să reprezinte ceea ce este interzis. Să spună ceea ce nu se spune în mod normal. Literatura trebuie să fie scandaloasă: toate activităţile spiritului, astăzi, trebuie să fie legate de risc, de aventură. Poetul este în sine acest risc, cineva care, spre deosebire de noi, nu se apără de viaţă. Priviţi la Rimbaud, la Verlaine… Dar Verlaine nu vine decât mai târziu. Cel mai mare rămâne Baudelaire: i-au fost de ajuns 20 de poeme pentru a atinge eternitatea”.
Este această idee şi un fel de pledoarie pro domo din partea celei pentru care pasiunea este axa întregii creaţii, resortul ultim, necesar de care personajele scrierilor ei au nevoie pentru a depăşi neputinţa şi imobilismul.
De altfel, caracterizând relaţiile sale cu mediul literar al timpului, cu autorii Noului Roman, ca Nathalie Sarraute, Alain Robbe-Grillet, Claude Ollier, Claude Simon, Marguerite Duras mărturiseşte: “Toţi sunt prea intelectuali pentru mine… Nathalie Sarraute este o prietenă foarte dragă: desigur, am crezut întotdeauna că eseurile ei despre Dostoievski, de exemplu, erau superioare romanelor sale, întotdeauna prea cerebrale… Robbe-Grillet este la al treilea tom al sagăi sale familiale. Dar se mai vorbeşte de cărţile sale în Italia? De acord, este un om strălucit, un entuziast… Îmi amintesc că odată, puţin confuz, cum o face el de obicei, fără răutate de altfel, m-a acuzat că mă repet, ca şi cum a insista asupra anumitor subiecte, de la o carte la alta, ar însemna neapărat că eşti lipsit de imaginaţie. Orice text nou pe care îl scriu îl înlocuieşte pe cel vechi, îl amplifică, îl modifică”.
Marguerite Duras este bine cunoscută cititorilor din România. Numai după 2000, s-au tradus mai multe volume ale ei, de la “Stăvilar la Pacific” la “Amanta engleză”, a cărei eroină criminală trăieşte într-o lume în care existenţa înseamnă alienare, un loc fără uşi, prin care vântul trece şi duce totul, sau la “Moderato cantabile”, descrisă de un critic ca o “Doamna Bovary rescrisă de Bela Bartok”.
