Se trage dintr-o familie de boieri gorjeni. În anii ’70 a fost ofiţer de informaţii “D” coordonator pe America de Nord la UM 0920/V2 (UM 0201, după 1978), Departamentul de Informaţii Externe al Securităţii. A lucrat acoperit la New York, ca “cercetător” la Institutul de Studiu al Conjuncturii Economice Mondiale cu numele conspirativ “Anton Traian”. A beneficiat şi de acoperire diplomatică, reprezentând statul român peste hotare. A avut pe mână dosarele de cadre ale multor demnitarii post-decembrişti, aflaţi la început de carieră în deceniul şapte. Este vorba despre “externiştii” care au preluat România după căderea regimului comunist: Meleşcanu, Baltazar, Goriţă, Liviu Turcu, Nicolae Ropotean, Lazăr Comănescu, Bogdan Marinescu. A avut colegi celebri: generalii DIE/CIE/SIE Ilinoiu, Irinoiu, ministrul Gheorghe Tinca, filosoful Cărtărescu. A supervizat şi derulat misiuni externe secrete despre care nici astăzi nu vrea să vorbească. După fuga lui Ion Mihai Pacepa, a fost tras pe linie moarta în MAE, apoi a lucrat în mai multe firme de comerţ exterior (Chimimport) şi în bănci. Are o memorie impresionantăşi o biografia pe măsură, strâns legată de lumea financiar-bancară. A fost martorul decăderii şi renaşterii sistemului bancar românesc post-decembrist. A lucrat în Ministerul Finanţelor, a fost director de direcţie în cadrul BankCoop, la banca Albina, banca Agricolă. A avut funcţia de consilier bancar la Bancorex în timpul preşedinţiei lui Dan Pascariu, lucrând cot la cot cu Rodica Vlad – şefa Serviciului operaţiuni bancare şi cu Augusta Horotan – soţia spionului Horotan de la New Yok. Andrew Arthur Littawer, unul dintre consilierii americani trimişi de Departamentul Trezoreriei al USA (bănuit de DIE că ar fi ofiţer CIA încă din 1973 pe când lucra la firma BestFriend) la Bancorex, spune despre el că era trimis de Securitate să-l supravegheze. Când a început să vorbească despre vremurile de glorie ale comunismului, a fost călcat în picioare. Înjurat, bătut de foşti procurori şi poliţişti, internat în spital pentru intimidare, “bancherul Emil” nu s-a lăsat. În 2012, la vârsta de 63 de ani, a terminat a treia facultate la Universitatea Constantin Brâncuşi din Târgu Jiu. Vorbeşte mult, alambicat, aparent fără rost. După câteva fraze îţi dai seama că toate se leagă, că nimic nu este întâmplător. Este vorba despre Emilian Traian Andreescu, fost ofiţer acoperit DIE în anii ’70 la ONU. Mărturia sa despre “banca Patria” este o telenovelă financiar- bancară, derulată după 1990 cu distribuţie pestriţă: securişti, bancheri, jurnalişti, miniştri, preşedinţi, generali, americani, impostori ş.a.m.d.
Ajutor tovărăşesc de la chinezi
“Situaţia a fost următoarea: în 1996 (iulie), eram consilierul preşedintelui Bancorex. Eram consilier încă de pe timpul lui Dan Pascariu. Erau grave probleme cu balanţa de plăţi externe. Nu mai era valută. Nenorocire.Tovarăşii chinezi, datorită relaţiei personale dintre Ion Iliescu şi prim-ministrul chinez (fuseseră la Moscova împreună), au decis să ne ajute. Au făcut un gest frumos. L-au invitat pe tovarăşu’ Iliescu în China – ca preşedinte al României – dar unul dintre principalele documente ce urmau să fie semnate se referea la un depozit bancar de o sută de milioane de dolari pe care tovarăşii chinezi urmau să le depună la Banca Română de Comerţ Exterior Bancorex. De ce? Să ne ajute, nu să ne împrumute. Depozit. A fost un gest extraordinar. Au făcut, chipurile, un depozit la Bancorex de 100 de milioane de dolari, la care noi să plătim o dobândă mult sub costurile unui credit. A fost o formă de sprijin frăţesc al Republicii Populare Chineze faţă de poporul prieten român. Frumos. Datorită acestui fapt, delegaţia a plecat cu avionul. Preşedintele Bancorex era Temeşan. Nu contează. Cu avionul ăla a plecat, din câte îmi amintesc, şi tovarăşul Hayssam. Preşedintele (n.r. Iliescu) a luat şi oameni de afaceri. Era şi Hayssam pe acolo. şi ziarişti, cum se iau în avioane d-astea…
Nici măcar Legea Contabilităţii nu o apărau
Bun. Datorită poziţiei mele de consilier, din punct de vedere al protocolului, îl însoţeam pe preşedintele băncii la aeroport. Cu aceiaşi ocazie a venit şi guvernul. La Apărare era Gheorghe Tinca, fostul meu coleg din Ministerul de Externe – Direcţia Organisme Internaţionale, ONU şi aşa mai departe…. Mă vede tovarăşu’ ministru al Apărării şi zice: “Băi Milică, tu mai eşti bancher?”. Stilul lui… “Băi Georgică, da.” Noi ne ştiam din externe cu tovarăşu’ Meleşcanu, cu toţi ăştia… şi cu tovarăşu’ Ion Diaconu.
Deci, Tinca, la aeroport, m-a întrebat în stilul său haios, dacă eu l-aş putea consilia să facă o bancă. În ce sens? Cei de la Direcţia Financiară a Armatei, în mod obiectiv, erau nişte d-ăştia cu şcoală de 3 ani de logistică militară la Sibiu. ţineau o contabilitate simplă, nici măcar contabilitate dublă. I-a prins Curtea de Conturi că nici măcar Legea Contabilităţii nu o apărau. Aceea moştenită de la comunişti. Nu era niciun control. Se putea fura ca la balamuc. Înţelegi? La momentul ăla, Direcţia Financiară a Armatei, după sistemul comunist, ţinea o evidenţă primară de gestiune, dar nu în partidă dublă, ca să poţi face controlul contabiliceşte. Aveau contabili şefi, care erau de fapt nişte militari. Direcţia Financiară a Armatei era comandată de generalul Corhăneanu. Omul de muncă era un moldovean de la Piatra Neamţ, foarte activ, foarte jovial, colonelul Ouatu. El conducea de facto finanţele. Sub ei erau nişte locotenenţi colonei, veniţi cu Revoluţia, dintre care unul Dimulescu. Dimulescu se pare, a făcut parte din ofiţerii trimişi de Militaru să facă zob arhivele cadrelor militare din SIE. E o concluzie… Eu fac nişte presupuneri. Nişte legături de logică.
Discuţii la Ministerul Apărării
Dar revenim. Toate structurile militarizate aveau salarii foarte mici faţă de societăţile comerciale şi faţă de bănci. Chiar şi generalii aveau salarii de mizerie. Mult sub nivelul, funcţiei, răspunderii. Efectiv, chiar şi marii comandanţi de unităţi şi de corp de armată aveau salarii de rahat. Asta se leagă ulterior, cu faptul că Bancorexul la iniţiativa lui Tărăcilă, a guvernului PSD, a încercat să-i ajute prin credite. În sensul de a găsi o soluţie, având în vedere că bugetul era secătuit. Cioflină (n.r. generalul-locotenent Dumitru Cioflină fost secretar de stat şi şef al Marelui Stat Major al Armatei Române) era de acord cu Tinca, că trebuie găsită o soluţie pentru militarii care cârteau. Nu cârteau ei. Nevestele lor de acasă, fiicele. Că erau prea săraci, n-aveau bani, n-aveau aia, n-aveau aia. Soldele mici în MApN. Dar alături de MApN era întregul sistem de apărare naţională! Adică SIE, SRI şi Ministerul de Interne…
Şi Tinca spune: “Hai cu mine la minister, că am maşină”. “Băi neică, eu am maşina mea”. Aveam maşina de consilier de la bancă. “Vino după mine atunci!”, spuse Tinca. şi am mers. Ne-am dus în minister cu domnul ministru. Eu eram deja pe post când am intrat pe poartă. Acolo eram deja consilierul ministrului cu numele, fără să iau niciun ban. Intrăm în biroul ăla făcut de Ilie Ceauşescu. Uriaş, mare, superb. Gândiseră ei când au făcut clădirea, chinezeşte, aşa, să impună. Acolo trebuia să stea Ilie Ceauşescu. După aia venea antecamera, după aia, în partea opusă, sala de consiliu. Mai avea, mă rog, camera de odihnă. Pe culoar era şeful statului major. Asta era aripa de protocol a ministerului. Etajul întâi, aia unde sunt toţi domnitorii. “M-a mai ajutat unul de la voi”, spune Tinca “Păi cine?” “Păi Enea”. Colegul meu de grupă din facultate.
“Bancherul Enea”, repetent şi terchea-berchea
Din câte am înţeles, îl contactaseră pe un fost coleg de al meu de la Comerţ Exterior, care lucra în Bancorex. Enea Cornel. Fost, însurat Protopopescu…. După aia mare mason. Pe scurt, Enea a fost coleg cu mine, dar era mai bătrân pentru că rămăsese repetent. Eu am fost promoţia ’72. Ioan Mircea Paşcu terminase în 1971 contabilitatea, coleg cu Enea. Enea rămăsese repetent prin anul doi. A fost un tip… toată viaţa lui, ca mulţi alţii, a promovat pe muieri. Când era în facultate era însurat cu Protopopescu, fiică a unuia din CC. A divorţat la un moment dat, când a terminat facultatea şi s-a însurat cu cine? Cu sora soţiei lui Napoleon Fodor care a trădat la New York. Şeful agenţiei. Când eu eram la New York, Enea administra averea lui Fodor. Un scârbos. Dar întâmplarea făcea că Enea era pe cai mari în România. Că o fi fost şi el ofiţer… şi el a luat-o rău în ’78 când a trădat Fodor şi a rămas în America. A luat-o în barbă total. A lăsat-o şi p-asta, a doua muiere. Vagabond d-ăsta. Fusese azvârlit ca toată lumea bună, generaţia mea, şef de aprovizionare la Întreprinderea Textila Dacia, că de la Românoexport l-a dat tot în industria chimică. Cum pe mine m-a dat la Chimimport, m-a dat la Fabrica de Medicamente, pe el îl dăduse la Textila Dacia în Bucureştii Noi. Eu l-am găsit în 1996 în Bancorex, şef de serviciu. şi el era coleg de bancă cu Doina Epure, soţia tovarăşului Epure, consul în Japonia. Generalul ceist SIE. Stă pe la Izvorul Rece. Pe Spătarului. Iniţial, Tinca a apelat la Enea, dar nu era bancher, era un şef de serviciu care se ocupa cu investiţii. Enea era cu Dănilă. El a făcut prima listă cu evreul ăla cu confecţiile… Era în fosta clădire a Ministerului Industriilor de pe Calea Victoriei. Cu ăla, cu Seroussi, evreul care a luat toate confecţiile din România. El avea biroul în clădirea de pe Calea Victoriei. Avea magazine în toată ţara, s-a extins, a cumpărat fabricile şi el le-a falimentat. Cu ajutorul lui Enea. El se ocupa de societăţi mixte pe care le făcea Bancorexul cu privaţi, investiţii d-astea financiare. Nu era bancher… În facultate, a fost un terchea-berchea!“
– va urma –
