Cultura moare, dar nu se predă. Defunctul post TVR Cultural a dispărut de ceva vreme din peisajul media autohton – asupra deciziei de închidere planează, în sine, încă multe dubii, însă nu acesta este scopul textului de faţă.
Una dintre emisiunile acestui post, “Înapoi la argument”, prezentată de Horia-Roman Patapievici, are parte de o neaşteptată resuscitare. Şi asta, prin intermediul Naşul TV. Printr-o încercare, poate, de a creşte audienţele postului, emisiunea dlui Patapievici este difuzată sub formă de înregistrări, ce au un nivel foarte scăzut al sunetului şi imaginii, ale unor dezbateri realizate, nu demult, într-un cadru cât mai cultural cu putinţă, şi anume noul sediu al librăriei Humanitas din centrul Bucureştilor.
Din seria celor 7 evenimente sub numele “Înapoi la argument”, ultimul a fost difuzat duminică seară la Naşul TV, având invitaţi precum Andrei Cornea şi Gabriel Liiceanu. Dincolo de neclaritatea imaginii şi sunetul slab, nu poţi să nu remarci câteva aspecte disonante ce apar de fiecare dată când, prin intermediul mirajului micului ecran, mai degrabă supus superficialului, ţi se livrează culturalizare la kilogramul de pixeli.
În primul rând, este vorba despre temă. Şi, mai exact, despre adecvarea acesteia la intervalul orar şi la posibilul public ţintă.
Cum vă sună “O istorie a nefiinţei în cultura greacă” (n.r. “nefiinţiei” pe burtiera emisiunii scris greşit) pentru o duminică seara? Reconfortant şi relaxant din punct de vedere intelectual, nu? Nu-i aşa că Parmenide, nebunul lui Aristotel, este chiar opţiunea perfectă ca interlocutor TV, iar dacă vine însoţit de Epicur, atunci seara de final de săptămână nu devine chiar de pomină?
Dar năravul e vechi. Marea problemă a pontifilor intelectualităţii publice de la noi, privită, cel puţin, din perspectiva “trecerii sticlei”, adică exact a prizei directe cu acel public interesat de frumuseţea intelectuală a unor dezbateri, prelegeri, informaţii, este că, apărând aşa, descalifică însăşi ideea de produs media cultural.
Acel public, de care toate elitele intelectuale se dau de ceasul morţii că nu mai are cine şi cum să îi fixeze repere culturale, segmentul 25-50, adică oamenii ocupaţi, care chiar construiesc România, plătitorii de taxe şi impozite, managerii şi antreprenorii, chiar şi cei din sferele culturale, nu are cum şi, mai important, nu mai are de ce să considere produs de quality-media astfel de “reflectări de simpozioane, lansări de carte etc.”, puse greşit în opera televizionistică.
Într-o epocă în care maniera National Geographic de a hrăni minţile ocupate şi dornice de deconectarea pe care, cumva, TV-ul o aduce (este, oare, întâmplător faptul că grila acestui post de cunoaştere fixează, cu obstinaţie, premierele, exact duminicile seara?!), a continua un tip de prezentare a unor teme superspecializate, cu pretenţia de “dar facem cultură la TV, păcat că o refuză publicul ş.a.m.d.”, este un nonsens. Chiar şi draga noastră „Telenciclopedie”, care a plantat seminţele minţii, sâmbătă de sâmbătă, vreme de mai bine de 40 de ani, a ţinut pasul cu timpurile.
În al doilea rând, este vorba despre oamenii care sunt ancoraţi în acest tip de paradigmă culturală. Acei cam prea publici intelectuali publici ai noştri, enumeraţi chiar în debutul acestui text.
Dl Liiceanu, umanist, cum îi spune însuşi numele editurii pe care o păstoreşte, şi gazda atâtor evenimente de tipul celui de mai sus, a avut o etapă TV, alături de dl Pleşu, în care dialogul savuros găsea căi să se împletească cu abordarea filosofică digerabilă. Tot duminică seara. Dar atât şi pentru scurtă vreme.
Dl Patapievici, în inerţia ecosistemului de frăţie intelectuală “noi între noi”, nu realizează faptul că acest tip de prelegeri nu numai că plictisesc prin lipsa acelei temperaturi conversaţionale care să te impiedice să schimbi postul, ci chiar pe cei interesaţi de subiect îi pierde pe drum, dogmatizând şi ridicând o ştachetă către nicăieri.
Şi, dacă aceste lucruri, esenţiale pentru a capta un public TV, nu interesează, atunci pentru cine şi de ce există acest tip de producţie media?
