Prin Munţii Apuseni mai circulă povestea proprietarului de mină auriferă ajuns la Viena. A intrat într-un magazin de lux şi a cerut o pereche de cizme Birgger. Vânzătorul l-a privit cu dispreţ şi i-a spus că n-are. Şi atunci moţul a scos o cârpă mototolită şi a pus ghemotocul pe tejghea. În mijlocul pânzei strălucea un bulgăre mărişor de aur.
– Te duci unde vrei tu şi-mi aduci trei perechi cu tureac înalt, pălărie neagră, o duzină de ciorapi de lână fină şi un chimir galben din piele de vacă.
Să-i fi văzut cum fugeau să-i facă voia moţocanului plecat la Viena să spargă aurul adunat în câteva luni.
Cam aşa s-au purtat şi românii scăpaţi la bani după 1990. Ţanţoşi, închipuiţi, aroganţi, ca să arate de departe cine sunt ei. Diferenţa dintre moţul plecat la Viena şi ciocoii de astăzi este una destul de importantă. Moţul cu bulgărele de aur era cineva la cârciuma din Roşia sau la cea din Abrud, cel mult se mai fălea şi într-un magazin din Viena. Dar nu hotăra soarta României. Deasupra lui erau alte puteri, erau boierii, industriaşii, politicienii, generalii de carieră şi regele.
Cine mai este deasupra ciocoilor de lume nouă porniţi la spart bani la Monte Carlo, Cannes, St. Moritz şi Londra? Eventual alţi ciocoi mai puternici. Dar tot ciocoi, născuţi şi ei din vânzări spectaculoase de fabrici, terenuri, vapoare sau cai verzi. Unii dintre aceşti oameni erau cârciumari, ospătari sau se ascundeau pe gang când apăreau miliţienii. Se temeau să nu-i prindă în timp ce schimbau valută. Unii vindeau ţigări de contrabandă făcând pe intermediarul între tirişti şi şopiste, alţii erau ghizi sau fotbalişti de mâna a doua, vaporeni sau vameşi, un fel de rahaţi mai răsăriţi care se credeau privilegiaţi ai sorţii, zicând mereu o lozincă de doi neuroni: „Dom’le, eu n-am treabă! Mă descurc!”.
Şi de îndată ce a căzut comunismul au sărit pe scenă. Ei sunt patrioţii, politicienii, afaceriştii şi maimuţele descurcăreţe care n-au treabă. Învârt totul, inclusiv România. Tragedia vine de la un singur lucru. Că ei alcătuiesc elitele, că ei iau decizii şi vor mai lua vreme de ani buni. Ei au banii, proprietăţile şi ei fac pe lumea bună a acestei ţări fără reguli şi fără ierarhii. De-aia ne-a bătut Dumnezeu! Nu din cauza crizei, ci din cauza golului enorm care se cască înaintea noastră. Pentru ani şi ani suntem blestemaţi ca în vârful societăţii să-i vedem pe Ebba, pe Syda, pe Poponeţ, pe Bogdan, pe Videanu sau pe Becali şi odraslele lor.
Căci acestui soi de oameni, îmbăţoşaţi după 1990, nu le mai ajunge averea. Fotbalistului Videanu, ca şi marinarului Trăienel nu le mai ajung averea şi puterea! Bieţii de ei se închipuie şi croitori de ispravă la destinul naţiei. Adică pupeze gânditoare la viitorul neamului!
