Festivalul de la Sibiu şi-a tras cortina. O noapte incendiară, cu felinare şi ruguri, candele şi flăcări uriaşe, jocuri de artificii, mii de oameni ieşiţi pe străzi. O ediţie de excepţie prin densitatea valorică, încercând să depăşească barierele lingvistice şi culturale. Zece zile de bucurie şi spirit al sărbătorii, 70 de ţări participante, sute de evenimente, peste 20.000 de bilete vândute, zeci de mii de spectatori zilnic, milioane de emoţii – în câteva cifre, acesta ar putea fi un rezumat al ediţiei FITS 2010. Al treilea din Europa, după prestigioasele festivaluri de la Edinburgh şi Avignon, el s-a impus ca un puternic generator de istorie culturală, capabil să determine destinul unui oraş, al unei regiuni.
Încă o dată, Sibiul, burgul medieval binecuvântat din inima Transilvaniei, locul unor întâlniri esenţiale, adunând celebrităţi ale scenei, a valorificat tot ceea ce s-a câştigat, surprinzând din mers ceea ce se naşte sau se plămădeşte pentru viitor. Spectacole pentru toate gusturile, în care marele câştig este atragerea unui public tânăr, a unui public receptiv, viu, care trăieşte emoţia. Într-o perioadă de criză, prin Festivalul de la Sibiu, comunitatea şi-a valorificat încă o dată spiritualitatea şi identitatea şi a prosperat. Pe parcursul festivalului, cu foarte mare greutate s-a putut găsi o cameră într-un hotel sau o masă la un restaurant. Sibiul a fost cu adevărat invadat de turişti.
Nu este o întâmplare faptul că ediţia din acest an a avut ca temă „Întrebări”. Aşa cum mărturisea directorul festivalului, Constantin Chiriac, pasionatul artist şi manager, „cu cât avem mai multe întrebări, cu atât suntem mai vii. Între urletul naşterii şi muţenia plecării, viaţa este animată de întrebări. Întrebări pe care trebuie să ni le punem asumat. Teatrul e arta cea mai efemeră, cea mai puţin perenă, dar cea mai ardentă, cea mai profundă, pentru că foloseşte şi muzica, şi imaginea, şi cuvântul sau, mai bine zis, toate acestea îngemănate”.
Cavalerul Verde
Festivalul de la Sibiu oferă, pe lângă teatrul clasic şi avangardist, toate tipurile de spectacole neconvenţionale: teatru de stradă, parade, acrobaţie, pantomimă, teatru în spaţii publice şi în spaţii alternative, spectacole pirotehnice, spectacole de muzică şi lumină, care animă neîncetat peste 150 de locuri, ce au reuşit să fie toate umanizate, cum ar fi: Piaţa Mare, Hala Simerom, Piaţa Mică, Bulevardul Nicolae Bălcescu, Parcul „Sub Arini”, cetatea Cisnădioara, Biserica Evanghelică, Teatrul Naţional „Radu Stanca”, Teatrul Gong, Teatrul Thalia, Casa de Cultură a Sindicatelor, Liceul de Artă, Universitatea „Lucian Blaga”.
Cetatea spectacolelor de stradă
Sibiul s-a transformat într-o fastuoasă scenografie, într-un spaţiu mirific pentru spectacolele de instalaţii ce provoacă fantezia prin ingeniozitatea cu care montează tehnica. Interacţiunea este contagioasă, iar maniera lor, cuceritoare şi directă. Spectatorii se alătură unii altora, iar forţa de iradiere şi capacitatea de a contamina pe alţii cresc.
Ieşisem de la un spectacol aproape de miezul nopţii, iar piaţa dintre hotelurile Ramada şi Continental era sufocată de public, care urmărea cu respiraţia tăiată evoluţia trupei „XTreme”, în regia şi coregrafia lui Dorel Moiş, desfăşurată pe verticală, la înălţimea etajului al 17-lea. Sfidând gravitaţia, acrobaţii dansau la înălţime, în timp ce picioarele se sprijineau pe scena improvizată, cu elemente preluate din sportul extrem care se îmbinau cu dansul şi acrobaţia, iar muzica întregea în plan imagistic coregrafia.
Jocurile de artificii ale companiei „Carros de foc” din Spania au umplut spaţiul aerian cu forţa şi intensitatea lor, „aprinzând” Sibiul, iar „Piraţii” ne-au dus în lumea fantastică, din adâncul mărilor, cu meduzele fermecate ce au condus galionul fantomatic pe un drum plin de surprize. „Vulturul Sophia”, în regia lui Miguel Angel Martin, zbura deasupra publicului, naraţiunea se năştea din expresivitatea corporală, slujindu-se de muzică, coregrafie, circ.
Pe jumătate tradiţionalişti, pe jumătate avangardişti, cu o formaţie de toboşari care plantează sămânţa nebuniei, „Transse Express” au împrumutat tehnici de echilibristică de la Calder şi au cucerit înălţimile de pe o structură mobilă umană, invadând Piaţa Mare, acoperişurile bisericii şi bolta cerească… Cortegiul „Coridorul de foc” al „Salamandrei” a devenit o metaforă, o sărbătoare a focului sfânt, servit şi venerat, în care flacăra îmblânzită şi stăpânită inunda strada într-un dans nebun. Francezii s-au jucat şi ei cu focul şi muzica din tobele lor ritualice se oprea pentru dansuri individuale, iar mâinile lor răspândeau pulberi de flăcări.
Coridorul de foc al Salamandrei
Pas cu pas, în „Vâlvătăi”, între cer şi pământ, omul se ridică şi îşi găseşte locul prin dans. Imaginaţi-vă un trapezist, „Pietonul aerului”, în mijlocul unui ansamblu celest care aduce o adiere de extravaganţă în timp ce se balansează cu graţie. Imaginaţi-vă ritmurile fascinante create de toboşarii aerului. Imaginaţi-vă această structură mobilă, suspendată deasupra catedralei sau pe cerul nopţii, luminată de reflectoare…
Teatru popular prin excelenţă, care a străbătut veacurile, teatrul de stradă cu orginile în vechile procesiuni dionisiace a revenit la Sibiu prin jongleriile englezului Goronwy Tom, prin „Cangurii” pe picioroange ce făceau salturi uriaşe, de până la un metru înălţime, ai companiei australiene „Icarus”, prin flamenco-ul de stradă, plin de forţă feminină, cu mult farmec şi umor, cu virtuozităţile de la chitară, bas şi instrumente de percuţie, de la „Malasangre” până la „Banda del Surdo”, un spectacol de stradă nebunesc, care are în centru percuţia şi ritmul.
Ovaţii şi aplauze pentru „Parada maurilor”, ce şi-au etalat armele, alături de lascivele dansatoare, în acompaniamentul sunetelor de marş triumfal. „Păsările”, cu cozile lor uimitoare în formă de evantai, au surprins şi au uluit publicul prin combinaţia minunată de umor şi farmec a trupei britanice „Apus Productions”.
„Bang On”, un duo de toboşari, cât şi „Orchestra trăznită”, în regia lui Holly Stoppit, din Marea Britanie, au creat ritmuri antrenante şi bucurii ritmate, folosind un uriaş set de tobe. Răspunsuri la vitalitatea spectatorilor de toate vârstele, care aplaudau cu mâinile ridicate deasupra capului, au dat şi trupele pop rock, precum Holograf, Direcţia 5, Cargo, Vama, Bere Gratis, Zdob şi Zdub, dar şi Fanfara din Cosmeşti, cu o cadenţă aparte, cu influenţe orientale, şi „Muzica Balcanilor” din Serbia, care au animat străzile.
Excelenţa Teatrului
Spectacolul „Întrebări” reprezintă incursiunea genialului Peter Brook în interogaţia asupra teatrului: „Să fie teatru! Ar fi spus Dumnezeu în a şaptea zi după facerea lumii. Şi a fost Teatru!”. „Warum Warum” a devenit un punct de referinţă pentru viaţa teatrului european, a adus un omagiu artei de a formula întrebări, o artă tămăduitoare pentru spirit.
Un eveniment captivant a fost prezenţa regizorului italian Eugenio Barba şi a trupei de la Odin Teatret din Danemarca, cu două spectacole speciale: „Odă Progresului”, unde un popor misterios, compus din spiriduşi şi troli, crede că lumea există doar pentru el, un spectacol fantastic, cu animale imaginare, zâne şi gnomi, şi „Închisoarea de oase”, o variaţiune după Franz Kafka, în care spectacolul dă naştere unor tendinţe metafizice şi nihiliste, scenarii subterane şi versiuni apocrife, întunecate, ale Cărţilor Sfinte, unde scena devine un spaţiu paradoxal al singurătăţii colective.
Ce ne-au oferit ultimele zile din agenda festivalului? „Richard al III-lea”, un proiect cu trei montări diferite, prezentat la Festivalul Shakespeare, versiunea româno-germană avându-i ca protagonişti pe studenţii Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, în regia lui Radu Alexandru Nica. Japonezii devin o constantă în acest festival. Actorii de la Bird Theatre Company Tottori au făcut o vizită Teatrului Gong, prezentându-se cu piesa „Vizita”, după Dürrenmatt, în regia lui Nakashima Makoto, un spectacol cu o temă actuală, în care singurul lucru care contează sunt banii.
A plăcut „Miss Daisy şi şoferul ei”, de Alfred Uhry, de la Teatrul Evreiesc de Stat, în regia lui Claudiu Goga, o piesă plină de umor, interpretată magistral de Maia Morgenstern şi Mircea Rusu. De remarcat şi „Oraşul cu un singur locuitor”, realizat de Mustapha Aouar pe textele lui Matei Vişniec, în interpretarea trupei Compagnie de la Gare, în care a fost selectat un mănunchi de poezii noi, amuzante şi sensibile, despre tinereţe, spuse publicului în acordurile muzicii.
„Bacantele”, după Euripide, de la Teatrul Municipal din Istanbul, în regia lui Mihai Măniuţiu, a adus o voce a modernităţii ce formulează întrebări despre lumea în care trăim, o investigaţie despre cum se naşte o religie, „dinamică precum o poveste cu detectivi, sângeroasă precum un text elisabethan, o provocare la meditaţie şi dezbatere”. Mihai Măniuţiu consideră că acest spectacol poate fi privit în tandem cu „Electra”, după Sofocle şi Euripide, de la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu, un eseu în care pune în dialog două lumi, muzica Maramureşului arhaic şi ritual cu muzica Eladei.
Nu este uşor să dezghioci gândurile şi acţiunile unui personaj precum Herr Paul, un om care trăieşte într-un spaţiu închis, paralel cu lumea înconjurătoare. În scenă vezi un personaj a cărui curăţenie etică te pune la încercare, te face să te întrebi în ce context pot supravieţui valorile morale. Artiştii, care se susţin unii pe alţii, dirijaţi cu abilitate de regizor, creează „lumea singuratică”. „Herr Paul” este un spectacol în care totul devine un joc, o recompunere a obiectelor banale care devin creaţie. Un text paralel cu realitatea, acest „Herr Paul” de Tankred Dorst, în regia lui Radu Afrim.
Pyramus&Thisbe 4 You
Aplauze la scenă deschisă pentru „Pyramus&Thisbe 4 You”, după Shakespeare, în regia unuia dintre cei mai dinamici regizori ai momentului, Alexandru Dabija, care multiplică de patru ori clasica scenă de teatru în teatru din „Visul unei nopţi de vară”, celebra scenă a meşterilor. Fiecare versiune citeşte scena într-un registru diferit, parodiind mai multe tendinţe din teatrul contemporan. Prima dintre ele este jucată numai de femei, a doua intră în mediul artiştilor experimentali bigoţi, cea de a treia este o confruntare între un actor maghiar şi o mână de moldoveni plictisiţi, în timp ce ultima îi aduce pentru prima oară pe scenă chiar pe tehnicienii teatrului. Un spectacol inteligent şi plin de ironie, în care actorii consacraţi dau replica colegilor lor mai tineri. Se râde în hohote.
S-a râs şi s-a aplaudat şi la comedia „Femeia care şi-a pierdut jartierele”, un vodevil plin de graţie franţuzească, nu lipsit de delicioase şi inofensive obscenităţi, o comedie după Eugène Labiche, împănată cu cuplete, concepută ca „o farsă dansantă pe un parchet lucios, pe care alunecă burghezi şi mobile fantomatice”, purtând marca Silviu Purcărete, muzica Vasile Şirli, cu actorii Teatrului de Comedie, Horaţiu Mălăele, George Mihăiţă, Mihaela Teleoacă.
După montarea avangardistă de anul trecut cu „Woyzzeck”, regizorul Andriy Zholdak propune spectatorilor „Prinţesa Turandot”, scrisă de Carlo Gozzi, care apare ca o lume suprarealistă, trezită parcă din gravurile lui Goya, într-un univers cu trimiteri la mitul Atlantidei, în care eroii poartă însemnele nazismului sau ale oricărui sistem totalitar. Un univers al nevrozelor, conceput minunat de scenografia lui Dragoş Buhagiar, în interpretarea actorilor Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu.
În paleta propusă de cei de la Sibiu s-a aflat şi un spectacol creat şi regizat de Gianina Cărbunariu. Amintirile personale ale celor peste 50 de intervievaţi au însemnat punctul de pornire pentru textul dramatic racordat la istoria recentă „20/20″ – 20 de ani trecuţi de la acea zi de 20 martie, care focalizează subiectul în limba maternă, în limba celuilalt sau în orice altă limbă. „20/20” este o producţie care pune în discuţie, prin mijloacele teatrului, particularităţile convieţuirii româno-maghiare, bilingvismul şi situaţiile umane cât şi conflictele ce pot apărea.
Doar o masă, un scaun şi un pahar pe scenă. Teatrul lui Pippo Delbono este redus la esenţial. În „Poveştile de iunie”, un monolog care porneşte de la o întâmplare de viaţă, actorul se confesează prin cuvinte şi gesturi simple ce absorb şi eliberează intensitatea implicării între tăceri elocvente şi discuţii improvizate. El merge pe firul gândurilor ca un somnambul şi evocă „memoria fizică a rănii”, dezvăluind actorul fără mască, abandonat total scenei.
„Însemnări din Tokyo”, în regia lui Oriza Hirata, unul dintre cei mai importanţi regizori ai teatrului contemporan japonez, o adevărată legendă, preia cadrul narativ într-un concept al teatrului japonez. Abordând diferite teme, regizorul construieşte o lume proprie.
Spiritul faustic al lui Purcărete
Impactul grandiosului spectacol „Faust”, după Goethe, asupra publicului a rămas la fel de puternic ca şi la premieră. Pentru „Faust”-ul de vineri seară de la Sibiu, biletele erau sold out cu două luni înainte. Costurile totale pentru cinci spectacole la Edinburgh au fost de 2.100.000 de euro, iar pentru „Faust-ul” de la Frankfurt onorariul pentru o reprezentaţie a însemnat 250.000 de euro. Ceea ce dovedeşte că, pentru un spectacol de mare performanţă, nu există limită de preţ. „Mi-aş vinde şi sufletul să mai văd o dată Faust”, afirma cronicarul de la „The Observer”, Euan Fergusson. O echipă de profesionişti a lucrat sub bagheta genialului regizor Silviu Purcărete, făcând ca realitatea şi ficţiunea să-şi topească frontierele.
Faust
Scenografii Helmut Stürmer şi Lia Manţoc au creat o plastică scenică plină de teatralitate, precum cea din camera lui Faust în care spaţiul cenuşiu irespirabil se amestecă cu universul haotic al obiectelor alchimice, dar şi o dezlănţuire infernală de cortegii, carnavaluri, alegorii dincolo de scenă, în hala nemărginită a celei de a doua părţi a spectacolului. Muzica lui Vasile Şirli se identifică cu fluxul spectacular, aduce, prin gingăşia corului de copii „a capella”, miracolul şi puritatea primăverii, chemând parcă îngerii, iar în Noaptea Walpurgică devine debordantă în sonorităţi de rock, amplificând grotescul şi macabrul, teatralitatea.
Faust
De neuitat, atmosfera fabuloasă din Noaptea Walpurgică, creată de Purcărete, cu uriaşele măşti arcimboldiene, în care se dezlănţuie sarabanda demonică, iar prin aer zboară vrăjitoare nebune, focuri veninoase se îmbină cu dansurile deşănţate, focurile de artificii aprind sexualitatea. Excelentă Ofelia Popii, în rolul lui Mefisto, copleşitoare prin vocea ei apăsătoare, trecând de la un registru la altul cu mare dezinvoltură, de la şoaptă la ţipăt, de la extaz la sfâşieri. Marele actor Ilie Gheorghe, cu timbrul său grav, iscoditor şi copleşit, exaltat sau epuizat, nesăţios şi desfrânat, intuieşte perfect natura multiplă a eroului său, Faust, într-o neîncetată transfigurare, afirmând: „Opreşte-te clipă, că prea frumoasă eşti!”.
Tărâmul magic al dansului
O secţiune devenită deja deosebit de căutată este cea de teatru-dans, la care sunt prezente marile companii din lume. Kibbutz Contemporary Dance Company, cea mai importantă trupă din Israel şi una dintre cele mai mari din lume, a creat o producţie excepţională. În cele două show-uri, „Aide mémoire” şi „Aproape de soare”, coregraful Rami Be’er ne invită să facem o călătorie într-o legendă, să deschidem o fereastră spre ceea ce este ascuns şi acoperit, ca un legământ între pasiune, trup şi suflet, în felul lui unic şi fascinant.
Aproape de soare
În „Amintiri” vorbeşte despre influenţa Holocaustului asupra vieţilor din prezent. Un spectacol în care, dincolo de dans, se ascund sentimente, simboluri şi mesaje, în care dansatorii sunt izbiţi de perete sau crucificaţi, într-o conexiune a artei cu violenţa. Dansatorii se mişcă extaziaţi, prinşi în propria criză existenţială. Managerul trupei, Eytan Pe’er, afirma: „Sursele noastre de inspiraţie vin de la lumină, de la mişcarea pură. Evident suntem inspiraţi de problemele israeliene, dar şi de problemele globale”.
Aproape de soare
Spectacolul „Artă pură” a reprezentat o incursiune în cele mai autentice forme ale muzicii şi dansului flamenco din Andaluzia, prin dansurile ameţitoare, dar şi prin „baile casero”, una din cele mai vechi forme de muzică şi dans din această zonă. Dansul, ca luptă cu propria durere şi dansul ca exuberantă celebrare a vieţii şi iubirii. Notele melancolice ale chitariştilor au creat coloana sonoră pentru o seară de neuitat. La fel şi bijuteriile de flamenco ale companiei Rafaela Carrasco, din spectacolul „De bun gust”, care trezeşte o pasiune copleşitoare în ritmul sacadat al chitarelor, în modul în care muzica se îmbină cu vocea „urlatorilor” (cântăreţi care se exprimă pe tonuri foarte înalte) şi cu dansul, simţind căldura soarelui Andaluziei.
Compania Rafaela Carrasco
Masashi Mishiro Jazz Dance a impresionat audienţa prin baletul „Omul de afaceri”, în coregrafia lui Kumiko Sakamoto, în care fuzionează baletul, gimnastica şi acrobaţia. Totul este standardizat, toţi oamenii urmând acelaşi traseu: acasă-metrou-birou-metrou-acasă. Omul secolului XX este rece, izolat, fără o identitate distinctă. Coregrafa creează un univers robotizat, în care individul este invadat de telefon şi de computer, într-un automatism cotidian, rămânând până la urmă singur, închis în propriul univers. Remarcabile scenele colective în care sincronizarea dansatorilor este aproape de perfecţiune. Spectacolul a energizat publicul prin forţa cu care şi-a spus povestea, dar şi prin elementele de umor care provoacă buna dispoziţie. „Depeche Dance”, în regia lui Massimo Gerardi, în care, alături de Răzvan Mazilu dansează, pe muzica trupei Depeche Mode, Laura Andrei, Bianca Patrichi, Mircea Ghinea, se evidenţiază prin modernismul său, bazat însă pe solida tehnică a baletului clasic.
Metaforele teatrului
George Banu a conferenţiat despre „Teatrul de artă, o tradiţie modernă”, povestind legenda teatrului de la Moscova la Milano, de la Berlin şi Praga la Paris şi Bucureşti. Despre teatrul de artă la ceasuri de îndoială şi teamă, dincolo de crispări politice sau de revizuiri violente. Teatrul de artă e orizontul regiei care a purificat şi reînnoit scena integrând-o în domeniul artei. Eugenio Barba se întreba dacă teatrul poate fi o insulă de libertate. El a vorbit despre un teatru hemofilic, despre teatru ca despre un ghetou al libertăţii, o insulă plutitoare, o fortăreaţă plină de oxigen, despre teatru ca o canoe îndreptată de vâslaş împotriva curentului, rămânând în acelaşi loc, despre teatru ca despre un zid care ne obligă să ne ridicăm în vârful picioarelor ca să vedem ce este dincolo de el, despre teatru ca schimb, ca emigrare.
Mike Phillips, în conferinţa sa, nu s-a sfiit să afirme că una dintre problemele care-l frământă cel mai frecvent este legată de viitorul teatrului. Dan C. Mihăilescu s-a referit la „Teatrul şi vârstele întrebării”, într-o conferinţă la sfârşitul căreia publicul a trebuit să fie izgonit din sală. Filosoful Mihai Şora şi-a început discursul cu o întrebare de tip existenţial: „De ce?”. Căutarea continuă a răspunsului este căutarea existenţei. „Există fiinţe care nu depăşesc frământarea adolescentină. Aceştia sunt filosofii. Pentru ei întrebarea «De ce?» le structurează existenţa”, completa Mihai Şora, în conferinţa „Brâncuşi, Fondane, Cioran sau despre riscurile întrebărilor”. Cu adevărat, teatrul reprezintă un real catharsis.
Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu a dovedit că, şi în vremuri de criză, investiţia în cultură este posibilă şi benefică.
