Africa 2010 se apropie de sfârşit. Dincolo de vuvuzele şi de facilităţile inegale oferite ziariştilor, a însemnat un mare câştig. Spre Capul Horn există stadioane comparabile cu cele din Europa, Argentina şi Brazilia. Copiii încep să viseze încă un meci de pomină în faţa părinţilor şi a profesorilor. Italienii şi francezii vor ţine minte un eşec cum n-au mai avut niciodată. Ei, regii fotbalului, au fost trimişi acasă pe posturi de amărâţii turneului final. Adică am văzut două echipe, Franţa şi Italia, arătând ca nişte eşecuri. Parcă s-ar fi calificat din greşeală. Au ajuns în Africa de Sud dintr-o aiureală de programare.
Mondialul acesta mai are două dezamăgiri de calibru mediu. Brazilia şi Argentina! Doi fotbalişti celebri, Maradona şi Dunga, având la dispoziţie un pluton de super-jucători, au produs două orchestre dezacordate. Nimeni nu s-a gândit că din caviar şi delicatese se poate produce o ciorbă atât de fără gust. Copiii, mari iubitori de Pele şi Maradona, au fost cei mai dezamăgiţi. Pentru suferinţa lor, cunoscătorii ar fi trebuit să-i trateze cu roşii şi fluierături!
De partea cealaltă, la revelaţii, am putea trece Ghana, Slovacia, Chile şi Uruguay, echipe din ţări mici cu fotbal jucat pe viaţă şi pe moarte.
Am lăsat la sfârşit Olanda şi Spania. În primul rând, precizez că din 1974 şi până la semifinală am fost chibiţ de „portocala mecanică”. La semifinala cu Uruguay am suferit pentru sud-americani. Erau prea no name (excepţie Forlan), prea devotaţi şi mult prea repede condamnaţi la înfrângere ca să nu ţip ca disperatul în ultimele 3-4 minute. Golurile cu Olanda, spectaculoase toate, au meritul de a fi fost, cel puţin 4, dacă nu chiar toate 5, un fel de goluri din bară. Pe o tensiune de atac la rege, am văzut mingi puse cu linguriţa, la pupat bara, ca în imaginaţia copiilor îndrăgostiţi de minge.
Semifinalele au salvat ediţia africană! Biliardul desăvârşit al spaniolilor merita o asemenea performanţă. Acest fel magic de a ţese terenul cu un balon mângâiat pe trasee de biliard pe iarbă se poate încheia cu un titlu mondial. Asta dacă Torres şi Villa vor deveni atacanţi măcar în finala mare!
Olanda are şi ea un 11 de jucători în deplină maturitate. Vrăjitori de minge şi pasatori după geometrie euclidiană aplicată în fotbal, ei formează împreună un buchet de vedete coapte pentru un titlu suprem.
Dacă olandezii ar îmbrăca tricourile spaniolilor iar aceştia ar reprezenta Olanda, ne-am afla în aceeaşi situaţie imposibilă. N-am şti de care parte a baricadei să ne ascundem emoţia. Faţă de alte finale în care aveam o favorită şi o antipatie, o echipă de băieţi buni şi una de ciupitori ai sorţii, de data aceasta avem două finaliste ca două candidate la un titlu de frumuseţe!