Cu patruzeci de minute înaintea întâlnirii Hertei Müller cu publicul, o mare de oameni aştepta în faţa Ateneului. Câteva persoane căutau, discret, „un bilet în plus”, fără niciun succes. Sala arhiplină a izbucnit în ropote de aplauze la intrarea pe scenă a scriitoarei, însoţită de omul de cultură Gabriel Liiceanu, directorul Editurii Humanitas, organizatoare principală a evenimentului. Dialogul celor doi apreciaţi scriitori a fost prefaţat de alocuţiunile directorului Filarmonicii „George Enescu”, Andrei Dimitriu, şi ambasadorului Germaniei la Bucureşti, E.S. Andreas von Mettenheim.
Amintind că prima manifestare găzduită de Ateneu, în 1888, a fost o conferinţă a lui Alexandru Odobescu şi că până la război acest tip de evenimente erau un obicei al locului, Andrei Dimitriu a anunţat reluarea, după decenii, a „Conferinţelor de la Ateneu”, cea de luni constituindu-se în cap de serie.
Felicitând Editura Humanitas şi pe directorul ei, E.S. Andreas von Mettenheim a remarcat că Premiul Nobel este şi un premiu politic, nu numai literar, şi că reformele din România sunt şi o sarcină a celorlalte state din Uniunea Europeană.
Un nou ropot de apluze a salutat aparţia pianistului Dan Grigore, care i-a mărturisit Hertei Müller că a ales piesele pe care le-a cântat, gândindu-se la cărţile ei. „Intermezzo” de Brahms, „Impropmtu” de Schumann şi „Pasărea profet” de Schubert au constituit un scurt regal muzical.
„Eu nu vreau să fiu scriitor, dar sunt”
„(…) Apoi m-am îmbrăcat cu o pereche de izmene lungi, o flanea (în carouri bej-verzui), pantaloni bufanţi (gri, de la unchiul Edwin, cum spuneam), o vestă de stofă cu mâneci tricotate, o pereche de şosete de lână şi o pereche de bocanci. Mănuşile verzi de la Tante Fini erau pe masă la îndemână.” Cu o voce gravă, al cărei timbru are o capacitate de a crea o atmosferă cu totul specială, Herta Müller a început lectura unor fragmente din „Leagănul respiraţiei”, apărut la Editura Humanitas, în traducerea lui Alexandru Al. Şahighian. A citit în limba germană din capitolele „Despre împachetatul lucrurilor în valiză” şi „Batista şi şoarecii”, în timp ce publicul urmărea traducerea oferită de organizatori.
Dialogul între scriitoarea distinsă cu Premiul Nobel şi Gabriel Liiceanu a fost un duel interesant şi, pe alocuri, amuzant, în pofida gravităţii subiectelor. Plină de vitalitate, cu o gestică expresivă, cu o incredibilă spontaneitate şi într-o limbă română savuroasă, Herta Müller a reiterat întâmplările vieţii şi literaturii ei, impactul exilului ales din imposibilitatea de a rămâne şi cealaltă imposibilitate, a întoarcerii. A vorbit despre faptul că evident românii au rămas într-un context „chiar dacă cu găuri”, pentru că erau prea mulţi pentru a pleca şi despre faptul că în România, acum, cultura germană este istorie. A amintit că peste tot, după trecerea dictaturilor, limpezirea este dificilă. „Cei care au nostalgia comunismului, a spus ea, n-au învăţat nimic din ce au trăit şi desigur nu e plăcut să spui: am participat”. La întrebările lui Gabriel Liiceanu privind condiţia scriitorilor care, rămaşi în ţară, „n-au folosit niciodată cuvintele împotriva conştiiţei lor”, Herta Müller a amintit că, prin comparaţie cu celelalte ţări comuniste, în România au existat numai câţiva disidenţi autentici. „Aţi fost disidentă în România?”, a întrebat Gabriel Liiceanu. „Nu m-am simţit disidentă în România, ci normală!”, a venit prompt răspunsul.
Dincolo de aspectul politic, discuţia s-a axat pe viaţa, sentimentele şi uneltele scriitorului, pe relaţia ei cu occidentalii care n-au trăit în comunism şi înţeleg greu sau deloc ce a însemnat o asemenea experienţă. Din răspunsuri au reieşit singurătatea autoarei, dificultatea comunicării de multe ori. „Nu dialoghez cu ei. Avem păreri atât de diferite că nu ne putem întâlni niciunde. Le spun şi lor că n-are rost”. Afirmând că literatura este un mod de a căuta nu o înţelegere superioară, Herta Müller a mărturisit: „Eu nu vreau să fiu scriitor, dar sunt. Scriu pentru că trebuie să fac ordine în mine. Altfel, n-aş scrie”. Şi dacă rezultatul este o literatură ancorată într-un anume moment al istoriei, nimeni nu este obligat să citească ceea ce nu-i place. „În faţa unei cărţi fiecare este un om liber. O poate citi sau o poate arunca”.
Titluri şi premii
Născută în satul Nichiţdorf din Banat, în 1953, Herta Müller urmează cursurile Facultăţii de Filologie, limbile germană şi română. Lucrează întâi ca traducătoare la o fabrică, iar după aceea ca profesor suplinitor. Debutează în 1982 cu volumul „Ţinuturile joase”, masacrat de cenzură. În varianta originală, cartea apărea, doi ani mai târziu, în Germania. În 1983, intră în atenţia Securităţii, din cauza apropierii ei de „Aktionsgruppe Banat”, cenaclul literar al tinerilor scriitori de limbă germană, cu o orientare critică faţă de sistemul communist, din care făceau parte Albert Bohn, Rolf Bossert, Werner Kremm, Johann Lippet, Gerhard Ortinau, Anton Sterbling, William Totok, Richard Wagner, Ernest Wichner. După o lungă perioadă de continuă hărţuire, Herta Müller (a cărei mamă cunoscuse deportarea în lagărele de muncă din Ucraina) reuşeşte, în 1987, să emigreze în Germania de Vest, vândută de statul român, conform cutumelor vremii. Publică peste 20 de volume, romane, eseuri, povestiri, poezie din colaje, printre care „Omul e un mare fazan pe lume”, „Călătorie într-un picior”, „Încă de pe atunci vulpea era vânătorul”, „Animalul inimii”, „Leagănul respiraţiei”, „Foame şi mătase”, „Regele se înclină şi ucide”, „În coc locuieşte o damă”, „Este sau nu este Ion”, apărute sau programate să apară şi în limba română. Traduse în aproximativ 20 de limbi, scrierile i-au adus o serie de distincţii prestigioase – Premiul Kleist, 1994; Premiul European pentru literatură Aristeion, 1995; Premiul IMPAC Dublin, 1998; Premiul pentru literatură al Fundaţiei Konrad Adenauer, 2005 – culminând cu Premiul Nobel pentru Literatură, în 2009. Academia Suedeză îşi motiva alegerea apreciind felul în care, „prin concentrarea poetică şi prin francheţea prozei, zugrăveşte imaginea celor deposedaţi”.
„Tot ce am port cu mine”
Sfâşiată între diversele forme de genocid pe care le-a suferit, fie indirect, ca urmare a simpatiilor pronaziste ale multor etnici germani (inclusiv tatăl ei), vină răsfrântă apoi asupra întregii etnii încarcerate sau deportate, fie direct, experienţa ei în timpul comunismului, Herta Müller a folosit elemente ale propriei biografii pentru a da viaţă tuturor oamenilor, germani sau români, supuşi unui sistem de dezumanizare, în lagărele sovietice sau în cele din România.
Viaţa în România istoriei recente a marcat-o pentru totdeauna. Într-un interviu mărturisea că-i pare rău de „felul în care a trebuit să trăiesc, de felul în care au trăit alţii, de prietenii care nu mai trăiesc, care s-au sinucis sau care au fost omorâţi. Oamenii care au fost omorâţi nu mai învie şi, chiar dacă dictatura a căzut, viaţa acestor oameni nu mai este: au fost inteligenţi, tineri, cumsecade. De ei îmi pare rău”.
În literatura sa şi în numeroasele apariţii publice de după decernarea Premiului Nobel, Herta Müller continuă să facă procesul unui sistem, cu luciditate şi fără niciun fel de compromisuri. Speranţa că vorbele ei în favoarea drepturilor omului sunt ascultate acum cu mai multă atenţie, o determină să semnaleze toate aspectele îngijorătoare ale societăţii actuale, România nefiind omisă din criticile sale. Întrebată cum ar trebui să fie ţara noastră acum, scriitoarea declara: „Mai democratică, să-şi respecte legile. Să fie o democraţie care să poată fi trăită. Când te uiţi peste tot, vezi oameni care au lucrat pentru Securitate şi nu prea are importanţă cine ce a făcut. Nu s-a discutat aproape nimic: nici despre Securitatea din Biserică, nici despre cei care au fost omorâţi când treceau graniţa, nici despre cine pe cine a împuşcat la Revoluţie sau despre cine a dat ordine. Oriunde te uiţi, în psihiatrie sau în alte domenii, nu s-au dat răspunsuri despre ceea ce s-a întâmplat acolo în perioada dictaturii, pentru că problema nici nu a fost pusă. Trăiesc în Germania şi compar mereu lucrurile: cum s-a întâmplat cu istoria recentă a RDG şi ce s-a făcut în România. Rezultatul este sumbru”.
Această femeie fragilă, născută în România, trăind şi scriind în Germania, recunoscută pe plan literar şi uman peste tot în lume, trăieşte, cu discreţie şi demnitate şi problema identitară, chiar dacă afirmă că ea este un concept de discutat mai mult în parlamentele Europei. „Acum sunt aici. De multe ori, când sunt undeva vine un moment când îmi dau seama că nu voi mai fi niciodată acasă. Acasă a fost odată acolo, în România, dar ce înseamnă să fii acasă, dacă nu eşti sigur de viaţa ta? Acasă înseamnă şi asta”. Desigur, nu întâmplător, una dintre cărţile sale, „Atemschaukel”, tradusă relativ recent în limba spaniolă, se intitulează „Tot ce am port cu mine”.
Literatura nu are o funcţie cathartică
La Literaturhaus (Casa Literaturii) din Berlin s-a deschis luna aceasta o expoziţie dedicată Hertei Müller, intitulată „Podoaba rece a vieţii”. Organizată de Ernest Wichner, fost membru al Grupului de Acţiune Banatul, şi de Lutz Dittrich, manifestarea urmăreşte biografia scriitoarei cu ajutorul unui mare număr de fotografii inedite, manuscrise şi obiecte, dar şi al unei serii de materiale din arhiva fostei Securităţi. Un amplu program de lecturi, conferinţe, proiecţii de filme completează expoziţia propriu-zisă. Viaţa şi opera scriitoarei se întrepătrund tot timpul, iar subiectul filmelor proiectate este relevant: deportările în Uniunea Sovietică, peliculă semnată de Günter Czernetzky, strămutarea etnicilor germani în Bărăgan, documentată de Tiberiu Stoichici, Grupul de Acţiune Banatul, povestit de Hetmuth Frauendorf, sau procesul stalinist intentat unor scriitori din Transilvania în 1959, ca în pelicula lui Walter Wehmeyer.
„Perfecta potrivire a textelor extrase din scrierile Hertei Müller, a unor poeme-colaj, cu elementele iconografice, cu documentele epocii, scoate din uitare vieţi, destine, fiinţe trecute în nefiinţă, victime ale samavolniciei, rezervând concomitent publicului german ocazia de a se confrunta din nou, de astă dată şi prin destinul comunităţii germane din România, cu cele două dictaturi totalitare ale secolului XX, cu traume pe care nici măcar funcţia cathartică a literaturii nu le poate vindeca”, comenta Deutsche Welle.
Anul viitor, expoziţia va ajunge şi în România, dezvăluind „şi ceea ce se poate afla încă despre pre-istoria românească şi germano-română a unei scriitoare dintr-o dată celebră în întreaga lume”, cum scrie Ernest Wichner în prefaţa catalogului.
O Casandră a istoriei moderne
Cu sinceritate sau cu invidie, s-a pus nu o dată întrebarea „Ce a determinat alegerea Hertei Müller de către juriul Premiului Nobelul?”. Cărţi despre comunism şi totalitarism s-au scris multe. La Herta Müller însă apare o incredibilă capacitate de opunere la sistem, fie şi prin omisiune. Devine evident că nu s-ar fi putut adapta nici dacă ar fi dorit. Şi acest refuz funciar îi oferă şi capacitatea de a-i detecta pe cei care s-au adaptat sau sunt pe cale s-o facă. Femeia fragilă dovedeşte o forţă de rezistenţă incredibilă. Evident, conferirea premiului se datorează în primul rând valorii literare a scriitoarei, supersensibilităţii ei, care-i permite o remodelatoare a unei epoci în care „e atâta spaimă pe lume”, cum anunţă citatul din Gellu Naum care deschide cartea „Regele se înclină şi ucide”. Literatura ei are foarte puţină ficţionalizare şi o modalitate narativă cu totul specială, la limita dintre confesiune şi ficţiune. Tema, obsedantă, are multe faţete care fac originalitatea fiecărui roman, dar conferă, în acelaşi timp, organicitate întregii opere. Sensibilă nu numai la experienţele proprii, dar şi la cele ale altora care au suferit rigorile unui sistem opresiv, ca în „Leagănul respiraţiei”, de exemplu, autoarea reuşeşte accente de tragedie antică, prin personajele sale cu destin implacabil, purtate de o voinţă străină pe scena vieţii ca pe o tablă de şah, ca în „Regele se înclină şi ucide”. Profunda originalitate a Hertei Müller stă în situarea ei în ipostaza unei Casandre trăind în istoria modernă, şi care-şi asumă acest rol ingrat în faţa cititorului.
