Fără onoare politicienii se descalifică – ne atrage atenţia Cristian Pîrvulescu invocându-l pe Aristotel. Într-adevăr, acest fapt este adus, din nou, în dezbaterea publică a democraţiilor. Bunăoară, Michael J. Sandel se arată neliniştit de diferenţa dintre legislaţia ce includea „onoarea”, „virtutea” şi scopul „vieţii bune”, gândită de grecii antici, şi comercialismul ce a cucerit modernitatea. Aceasta face separarea între reguli, pe de o parte, şi scopuri ale activităţilor şi valori ale persoanelor, pe de altă parte, şi plasează funcţionarea regulilor dincolo de aceste scopuri şi valori. Atunci când, de pildă, se alocă un teren de tenis, acesta se dă mai curând celor care plătesc mai mult decât celor care joacă tenis mai bine, iar când se distribuie o vioară Stradivarius, aceasta revine câştigătorului licitaţiei, nu neapărat vreunui violonist. Potrivit anticilor, soluţia ar trebui să fie diferită: terenul de sport să fie alocat celor mai pregătiţi să-l folosească, iar vioara, celui care o poate întrebuinţa.
Iar dacă ne întoarcem în realitatea de la noi, se ridică multe întrebări. De pildă, atunci când se pun în vânzare terenuri agricole mănoase, primii la achiziţie trebuie să fie cei care deţin pârghii de putere şi influenţă la băncile de stat sau cei care au trăit din exploatarea pământului? Demnităţile şi funcţiile publice se cuvin celor apropiaţi de cercurile decidenţilor momentani sau celor confirmaţi ca cetăţeni şi specialişti reprezentativi? Deţinătorul unei funcţii are a se aranja mai întâi pe sine sau trebuie să rezolve înainte de orice dificultăţile obştii (de la locuinţe, trecând prin transport, la venituri şi la un trai normal)?
Consecinţele târzii ale amintitei separări dintre reguli, pe de o parte, şi scopuri şi valori, pe de alta, se trăiesc astăzi (Michael J. Sandel, „Justice. What’ s Right to Do?”, Penguins, New York, 2009, p.188-190). În contextul lor, onoarea, care ar face ca, în situaţii de felul celor citate, competitorii să cedeze elegant în faţa celor cărora activitatea respectivă le este mai potrivită, a devenit o opţiune pur subiectivă. Societatea nu-i mai dă importanţă şi nici nu o mai cultivă. Ea dă prioritate câştigului cu orice preţ, competiţiei mânate de egoism, acţiunii în forţă, care trec drept naturale şi sunt puse în seama organizării lumii.
La constatarea consilierului filosofic al preşedintelui SUA, pe care tocmai am evocat-o, se poate adăuga observaţia că, între timp, în multe locuri lucrurile stau chiar mai rău. Tot mai des, indivizii ajung să creadă că regulile dau rezultate pentru ei doar dacă lasă onoarea la o parte, poate chiar în pofida acesteia. „Cu onoarea nu se cumpără ceva pe piaţă” – spune un vechi proverb, care acum pare profund şi este larg împărtăşit. „Onoare fără profit este precum un simplu inel pe deget” – completează o zicală. Se poate spune, retroactiv, că modernizarea prost înţeleasă, în înaintarea ei, tinde să dizolve valorile şi să reducă viaţa la o luptă pe şleau, în care „onoarea” are loc cel mult în cărţi de etică. Descrierea mai recentă a lumii moderne (cum se observă în teoriile ce invocă creşterea complexităţii, ca şi în îngustele vederi ale acelei „drepte” emfatice ce crede că istoria s-a sfârşit în dreptul ei) nici nu mai apelează la scopuri şi valori, ci a devenit tacit darwiniană.
Trebuie acceptat că valorile sunt doar opţiuni subiective? Că onoarea este un simplu ornament fără vreo importanţă? O altă minte sagace din zilele noastre ne propune să tematizăm, dincoace de devizele legitime ale mişcărilor politice ale timpului pe care îl trăim – libertate, dreptate, egalitate, transparenţă etc. – „decenţa” acţiunilor şi să ne îndreptăm spre „societatea decenţei”. Aceasta distribuie onoruri conform virtuţilor, fără nimic altceva. Avishai Margalit („Politik der Würde. Über Achtung und Verachtung”, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2012, p.52-54) propune ca „societatea decenţei să fie considerată societatea în care fiecărui om îi revine onoarea meritată (gebührende Ehre)” (p.52). El reabilitează onoarea, marginalizată ingrat de democraţiile reduse la mecanica majorităţilor, şi o abordează pe planul instituţional. „Justiţia exaltă o naţiune” – această înţelepciune biblică el o precizează cum nu se poate mai inteligent.
Margalit distinge două aspecte ale „onoarei meritate”: cel al onorurilor pe care o societate le împarte membrilor ei şi cel al împărţirii înseşi. Abordarea sa face faţă situaţiilor în care împărţirea onorurilor este nedreaptă, iar aceste situaţii nu sunt puţine. De pildă, se pun acut întrebări (inclusiv în România de astăzi) precum: sunt onoraţi cum se cuvine cei care şi-au sacrificat tinereţea şi cariera, chiar viaţa pentru binele comunităţii? Sunt recunoscuţi veritabilii performeri? Nu cumva în lista onorurilor acordate sunt şi impostori? Nu cumva s-au comis injustiţii?
Margalit lasă însă la o parte un fapt la fel de important ca şi împărţirea onorurilor. Anume, acela că nu doar onorurile pe care societatea le împarte contează, ci şi ceea ce aş numi „onoarea manifestată” de membrii acelei societăţi în acţiunile lor. Onorurile sunt ceea ce societatea conferă membrilor săi, onoarea îi motivează pe membri să fie deasupra evenimentelor din jur prin simplul respect de sine. Este vorba de acţiuni fără recompensă, în afara recompensei ce constă în satisfacţia omului de a fi avut ocazia să le facă. Onoarea presupune autolimitarea propriei voinţe în favoarea celui mai bun, venită din convingerea că în viaţă contează nu doar posesia de bunuri cu orice chip, ci şi un fel de a fi, ca scop în sine, precum şi din disponibilitatea de a recunoaşte valoarea altuia.
Rămâne crucial pentru coeziunea unei societăţi ca cetăţenii, mai ales cei care ajung să decidă soarta altora, să ştie până unde se întinde justificat propria voinţă şi de unde – ca fiinţe care se respectă pe sine respectându-şi până şi rivalii – au de lăsat, fiecare, şi pe alţii să se exprime. Altfel spus, nu doar „onoarea meritată”, pe care societatea o împarte membrilor ei, trebuie să ne dea de gândit, ci şi „onoarea manifestată” de fiecare cetăţean în acţiunile lui. Este ceva ce ţine – ca să preluăm un termen al lui Lucian Blaga – de „stilul” cu care o persoană se prezintă în relaţiile cu ceilalţi, cu societatea şi cu lumea din jur.
În fapt, după cum ne arată diagnozele societăţilor europene actuale („societatea masificată”, a lui Adorno, „societatea vidului”, a lui Lipovetsky, „societatea cinică”, a lui Sloterdijk, „societatea minciunii”, a lui Reinhard, „societatea infantilă”, a lui Viatteau, „societatea indiferenţei”, a lui Slama etc.), ne confruntăm cu înmulţirea de inşi fără verticalitatea pe care o conferă simţul onoarei. Sunt oameni cu pretenţii minime faţă de sine, care văd înţelepciunea supremă în adaptarea la împrejurări şi în capacitatea descurcării în mediul oricăror compromisuri . Că se cuvine să te respecţi într-un fel pe tine şi să-i respecţi într-un fel pe ceilalţi şi că cele două feluri sunt legate lăuntric, depăşeşte înţelegerea acestor inşi. Spre ilustrare, oamenii sunt priviţi în campaniile electorale precum în lista lui Leporello, din opera „Don Giovanni”: nu contează identitatea persoanelor, ci listarea şi numărul lor. Reporterul nu-şi mai propune să redea realitatea, ci o creează după interesul pe care-l slujeşte. Se ia drept libertate elementara satisfacerea de nevoi fiziologice ale corpului ce se contemplă pe sine. Cei care ajută îl iau în seamă pe cel aflat în necaz în funcţie de poziţia lui în ierarhia socială. Se minte metodic pentru procurarea de avantaje, iar cel care evaluează acceptă conformist minciuna. Intelectuali cu pretenţii cad în ludism, care se dă mai nou drept cultură. Indiferenţa cetăţenească proliferează pe fondul expansiunii mentalităţii utilitariste.
Toate cele de mai sus se regăsesc astăzi în jurul nostru pe un fond de debusolare, care adaugă fructe proaspete în materie de eliminare a onoarei. Cel devenit şef îşi asumă funcţia publică ca proprietate şi se exprimă doar la persoana întâia singular. Valoarea profesională este înlocuită cu vârsta şi afilierea politică, de deschidere a porţilor către veleitari. Nepricepuţii ocupă funcţii ce le depăşesc puterile şi caută legitimări prezentând ca proprii înfăptuirile altora. Impostorul se vede instruit doar pentru că-şi umflă CV-ul. Profitând de o putere momentană, unii îşi trimit rivalii, dacă se poate, la închisoare. Dosare fabricate şi aplicări pline de carenţe juridice ale dreptului sunt prezentate ca adevăr. Răspunderea pentru decizii ce afectează grav viaţa altora se pune în seama entităţilor abstracte (criza contemporană, istoria, vremurile etc.). Se minte organizat şi se consimte la minciună (cum ne spune psihiatrul George Şerban, „Lying: Man’s Second Nature”, 2001). Cuvioşenia religioasă este redusă la consum: se confundă fără reţineri Crăciunul cu tăierea porcului şi Paştele cu sacrificarea mielului. Nepregătiţii vehemenţi uneltesc la funcţiile deţinute de alţii cu argumentul că ceilalţi au trăit deja mai mult. Cum spunea deunăzi un romancier recunoscut, pe statuile creatorilor de opere veritabile s-au căţărat recent tot felul de neisprăviţi, care revendică gălăgios avantaje. Nu mai amintim limbajul trivial pe care şi-l aplică mai nou actorii scenei publice.
Aceste exemple, ca şi multe altele ce pot fi aduse în discuţie, nu provin din împărţirea onorurilor în societate, ci din proliferarea, pe fondul crizei grave a societăţii şi al confuziei organizate a valorilor, a unei anumite percepţii de sine, ce este străină de onoare. În fapt, onoarea este înlocuită cu orice altceva, de la bani, la veleitarism, minciună, lipsă de răspundere, aplicarea forţei. Ne mai mirăm că nu există decât foarte rar pacienţa analizei, competenţa deciziei, onestitatea angajării, devoţiunea pentru cauze publice?
Emerson a stabilit un etalon de viaţă înalt: „Esenţa măreţiei omului constă în percepţia că virtutea îi este de ajuns”. Am putea să-i răspundem că nu mai suntem în societăţi atât de simple, încât viaţa omului să nu fie intersectată de forţe care îl împing nu numai spre virtute, ci şi spre interacţiuni de altă natură (comerţ, cooperare disciplinată etc.) cu oricare altul. Dar de aici nu rezultă nicidecum că virtutea nu trebuie cultivată sau ar trebui relativizată. Ea rămâne condiţie a vieţii demne de a fi trăită, care nu este nici simplă vieţuire nici doar supravieţuire. Când nu este onoare, nu doar „stilul” este atins, ci se ajunge, cum se vede prea bine în jurul nostru, la cele mai mari lipsuri – de la absenţa pasiunii învăţării şi a solidarităţii, trecând prin lipsa organizării şi decizii abuzive, la frustrări şi sărăcie.
Nu mai trăim în societăţi în care ne putem izola de ceilalţi. Ceea ce ne recomanda George Washington – „mai bine singuri, decât în compania cuiva nedemn” – nu mai este realist, căci, între timp, depindem unii de alţii mai mult decât latifundiarii de acum două secole şi ceva. Chiar dacă cineva se fereşte de unul nedemn, nu înseamnă că acesta îl lasă în pace. Ne dăm seama încă o dată că englezii aveau dreptate: „Onoarea îl expune la risc pe cel care o îmbrăţişează”.
Dar chiar şi în această situaţie, nu avem altă cale, pe cât ne încredinţăm raţiunii şi ne păstrăm verticalitatea, decât să ducem lupta pentru onoare, la nevoie chiar contra curentului. La un moment dat, în corespondenţa sa, Tudor Arghezi, uşor iritat de insistenţa unui confrate pe caractere, a izbucnit retoric: „Aici vrei tu caractere, mă Niculae?”. Putem pune întrebarea oarecum analogă: „Unde este onoarea?”. Cred, totuşi, că sunt motive să nu fim atât de pesimişti precum pătrunzătorul moralist, care era greu comparabilul poet. Mă gândesc, de pildă, la un universitar clujean care s-a sinucis în anii stalinismului pentru a nu fi constrâns să-şi trădeze profesorul sau la un sărac lipit din aceste zile, care a restituit din pur imbold lăuntric o sumă mare de bani unui pierzător avut, ca şi la multe alte exemple de simţ al onoarei. Mai cred, însă, că ne aflăm într-o criză atât de extinsă aici, la Carpaţi, şi nu numai, încât nu va fi onoare în jur decât dacă fiecare începe cu sine şi-şi manifestă onoarea ca virtute a sa, în relaţia cu ceilalţi, oricum ar reacţiona aceştia. Ne place sau nu, onoarea presupune un sănătos idealism, care rămâne salutar pentru propria coeziune şi pentru atingerea unei veritabile comunităţi a fiinţelor raţionale.
