În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013
Evident că n-o poate lăsa aşa… aici. Şi nu numai fiindcă nu e iscălită. Poştaşul nu cunoaşte rânduielile conacului, el e conştient doar de propriile sale reguli, ştie că fiecare scrisoare trebuie înmânată în mână, sau în cutia poştală (dacă este), sau strecurată sub poartă. De aceea, lăptarul se miră de poştaş. Se miră că nu întreabă de adresantul scrisorii, că nu-l caută, că nu ciocăneşte la uşă, că nici măcar nu încearcă să strecoare scrisoarea sub intrarea închisă. În loc de aceasta, poştaşul îşi scoate o gheată şi şi-o scutură de peretele fântânii.
Fereastra parcă se dilată şi, în spatele ei un uşor val de aer – după fereastră se află din nou aer – făureşte camera din spatele zidului. Iar uşa scârţâie şi se întredeschide. O umbră difuză se strecoară afară, târându-se pe colb – nu prin colb – aşa că nu se murdăreşte.
„Astăzi va purta halatul verde”, gândeşte lăptarul. E obişnuit ca persoana să apară o dată cu halatul verde, o dată cu halatul roşu. Apoi din nou halatul verde şi din nou halatul roşu. Şi niciodată de două ori una după alta halatul verde şi niciodată de două ori consecutiv halatul roşu. Succesiunea îşi păstrează ritmul de când a început el să aprovizioneze conacul. „De data asta e halatul verde”. O ştie, e convins de acest lucru şi nici măcar nu întoarce capul când poştaşul se ridică de pe bancă şi întinde scrisoarea.
– Aveţi apă bună aici.
Dar nu primeşte nici un răspuns poştaşul. Aici nu se vorbeşte. Lăptarul vine, aduce lucrurile, o dată pe lună primeşte banii, pleacă… Nu se vorbeşte. Cu toate astea, între lăptar şi gazdă s-au legat cele mai bune raporturi. Ca între vadră şi fântână. De altfel, stau împreună câte o jumătate de oră o dată la două zile pe banca răcoroasă de lemn.
Cu poştaşul e altă poveste. El a venit aici pentru prima dată (e poştaş abia de doi ani) şi nu cunoaşte obiceiurile. Fiind încă tânăr – poştaşul e un flăcău de doar douăzeci şi doi de ani, dar conştiincios -, îi place să vorbească şi e prieten bun cu toată lumea. Numai că acum adresantul scrisorii nu-i răspunde şi învârte plicul pe toate feţele.
– Trebuie să mi-o semnaţi, îi mai spune poştaşul, dar mai puţin convins, în timp ce-i întinde şi un capăt de creion chimic şi formularul.
O faţă zbârcită, numai gropi, numai pungi, apoi doi ochi fără culoare îl privesc lung, se ridică spre el şi în vreme ce mâinile tremurânde se pregătesc să apuce creionul, corpul se întoarce, o mână înapoiază plicul, cealaltă respinge creionul şi formularul. Fiinţa se întoarce spre uşă. Poştaşul, rămas cu gura căscată, n-are timp să-şi coboare mâna, pentru că iar revine fiinţa, revine, ia din nou plicul, smulge creionul şi formularul şi dispare cu ele în conac.
A dispărut.
Rămâne senzaţia, amintirea: în timp ce se grăbea spre uşă, stârnind în urmă un uşor nor de colb, de deasupra halatului s-a auzit un hârâit uşor, o tuse ori poate cu cuvânt urât.
De data asta, ridică şi lăptarul ochii – are o privire albastră şi limpede – şi urmăreşte cu atenţie cele ce se petrec în jur. Poştaşul n-a reuşit să-şi strângă nici până acum maxilarele şi abia după o pauză lungă cât clipele ierbii arse de secetă, e în stare să vorbească iar.
– Trebuie să-mi înapoieze formularul!
„De fapt, ce ar putea face aici, la conac, cu un formular?” Întrebarea e tâmpită şi lăptarul se scoală de pe bancă, hotărât să plece. De când aprovizionează conacul cu lapte şi cu celelalte lucruri trebuincioase, niciodată n-a ieşit cineva de două ori din clădire. (Şi, dacă e să se gândească mai bine, nici n-a fost lăsat vreodată singur la plecare, dar acesta este un amănunt ce-i scapă, deocamdată, lăptarului.) Când îşi fixează remorca de bicicletă şi se pregăteşte s-o împingă înapoi, ca s-o poată întoarce printre doi copaci, uşa se deschide. Din nou! Poştaşul care se pomeneşte cu creionul şi cu formularul aruncate în palma pe care a aruncat-o în întâmpinare – să le prindă sau într-un gest firesc de autoapărare? -, îngână un „Mulţumesc!” şi se grăbeşte în urma lăptarului.
Pe drum, amândoi se simt urmăriţi de priviri bătrâne – niciodată n-ar fi crezut că doi ochi pot sfredeli atât de puternic -, însă nici unul dintre ei nu îndrăzneşte să întoarcă faţa de groaza zbârciturilor ce-i urmăresc. Totuşi, poştaşul vrea să se clarifice şi rezumă:
– E urâtă bătrâneţea! şi amândoi se grăbesc, cu toate că nu de aceea, ci pentru că simt că li s-a întâmplat ceva neplăcut, nici ei nu ştiu ce, un lucru pe care ar vrea să-l uite şi de care fug acum.
Până la pod sunt doar vreo doi kilometri, doar vreo doi kilometri de-a lungul apei, şi ei sunt obişnuiţi să meargă şi acum se grăbesc şi ajung repede. Odată ajunşi la pod, se opresc, mai fac câţiva paşi înceţi, şovăitori, apoi, fără să-şi vorbească, se aşează amândoi pe balustrada lată de piatră, mişcându-şi picioarele în gol. Dedesubt, râul se târăşte printre pietre şi ei îl scuipă, provocându-i răni ce se întind concentric şi dispar.
Cei doi privesc tot mai des înapoi la drumul abia parcurs.
– De mult… fiindcă n-a vorbit o vreme, poştaşul îşi simte gâtul uscat, tuşeşte uşor şi repetă, de mult îl cunoşti?
– Eu îi aduc laptele şi celelalte lucruri trebuitoare. Mi se plăteşte o dată pe lună.
– Dar de mult timp? Lăptarul încearcă să-şi aducă aminte şi tace, gândindu-se, până ce uită să mai răspundă. De fapt, e… bărbat… sau femeie?
De data asta e rândul lăptarului să rămână cu gura căscată:
– Dacă-i bărbat sau femeie?! De uimire, mai repetă o dată: Dacă-i bărbat sau femeie?! Nu i-a trecut prin cap să se gândească vreodată la asta. Atunci când l-a întrebat poştaşul, a vrut să-i răspundă firesc, aşa cum i-ar fi răspuns dacă ar fi fost întrebat dacă e zi sau noapte, însă, apoi, l-a uimit dilema, l-a zăpăcit şi şi-a dat seama că nu poate zice nimic. Celălalt se simte şi el stingher – e deja a doua întrebare la care n-a primit răspuns – şi priveşte concentrat în cercurile râului. Dumneata ce crezi?
Acum ar fi vrut poştaşul să nu răspundă, din mândrie, însă nu se poate abţine, obiceiul de a vorbi e prea puternic şi zice:
– După înfăţişare…
şi se opreşte fiindcă nu ştie cum să continue.
Lăptarul îl priveşte cu insistenţă şi aşteaptă. El aduce la conac nici el nu mai ştie de câţi ani lucrurile trebuitoare şi, cum a primit mereu punctual banii, – o dată pe lună şi în avans – nu şi-a făcut niciodată probleme cine a folosit proviziile. Cu toate că… El ştie cui aduce lucrurile, laptele, alimentele şi celelalte, doar au şezut mereu împreună pe bancă, s-au tot văzut la două zile. Se cunosc şi tocmai de aceea îl deranjează că nu poate răspunde. El, om în toată firea, e obişnuit să vadă şi să priceapă: nu a avut să se uite la multe lucruri, dar rareori i-a fost dat să privească un ceva pe care să nu-l înţeleagă. Tăcerea poştaşului îl pune şi mai mult în încurcătură.
– Dumneata ce crezi?
Poştaşul face un gest cu mâna parcă pentru a prinde fraza pe care a scăpat-o, mai înainte, în aer.
– …poate să fie… şi una şi alta…
– E bătrân, răspunde lăptarul şi imediat îşi dă seama că altceva a vrut să zică. Are atâtea zbârcituri pe obraz… Faţa oamenilor bătrâni…
– Nu-i adevărat! Eu am avut o bunică… (Ceea ce tocmai îi povesteşte poştaşul nu-l interesează. N-a crezut nici el ce-a spus.) …şi a avut optzeci şi nouă ani!
– Am stat de atâtea ori împreună pe bancă!
– Locuieşte singur?
– Eu mă duc la conac o dată la două zile. El vine afară şi se aşează pe bancă lângă mine. Apoi plec… Mănâncă mult. Dar nu atât cât două persoane. Cam cât un om ce mănâncă mult.
– Atunci-i bărbat. Femeile mănâncă puţin, conchide poştaşul, fără să-l convingă pe celălalt, care, arătând la lucrurile din remorcă – cele „pe care trebuie să le mai ducă azi” -, încalecă bicicleta şi se depărtează, scuturându-şi sticlele.
Dând din umeri, o ia şi poştaşul cu pasul său grăbit pe şoseaua asfaltată.
