În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu.
După ce Theodosiu l-a învins pe Maximus, coîmpăratul Valentinian II și mama sa (și totodată mama lui Grațian, cel nu de mult ucis de același Maximus) devin un fel de ostatici de lux ai lui Theodosiu – care, pentru ultima oară, avea să domnească singur peste întreg Imperiul Roman. Valentinian II, crescut în credința ariană, trece cu un nesfîrșit exces de zel la învățătura niceană. El ajunge să postească în timpul petrecerilor, să refuze să vadă o femeie dacă era foarte frumoasă, își apără fecioria și moare la nici douăzeci de ani, sugrumat în mod misterios la reședința lui din Viena. Atentatul n-a mai avut nici un rost: împăratul și așa se pregătea să se retragă într-o sihăstrie cît mai ascunsă de lume. Dar, se pare, Metafaustus a fost cel ce s-a jucat și cu Valentinian II: el l-a făcut să treacă la cele mai aberante penitențe, transformîndu-l într-un sfînt ce, prin faptele sale, friza caraghioslîcul. Metafaustus îi oferea toate ispitele posibile și-l făcea să renunțe public la ele. Al Treizeci și cincilea se răzbuna din nou: bietul adolescent avea toate puterile lumești, însă blestematul savant îi dovedea că nu dispune de forța de a-și folosi potențele. Nefericitul august nu era inițiat în „știința științelor”, el nu era în stare să se folosească de cono- tațiile dintre faptele disparate. Metafaustus voia să demonstreze că nici măcar un împărat nu reprezintă nimic, dacă nu are mintea suficient de formată pentru a ști ce să întreprindă cu energiile ce-i stau la îndemînă. Probabil că de aceea a și fost ucis Valentinian: tînărul coîmpărat devenise o caricatură ce știrbea însăși imaginea augustă – el nu se abținea doar din sfințenie, el nu mai era în stare de nimic, nici măcar de cele mai elementare acțiuni.
Însă Al Treizeci și cincilea era inepuizabil. El se grăbea oriunde se întîmpla ceva. Theodosiu, socotind că a sosit, în sfir- șit, momentul luptei cu Arbogastes și cu retorul Eugeniu – ridicat de același Arbogastes la rang de împărat –, dar fiindu-i frică să nu adune iarăși o armată care, odată pornită, să uite cu cine trebuie să se înfrunte, căută un oracol de unde să afle cum ar trebui să procedeze. Cum nu mai erau active lăcașele de la Delphi sau de la Dodona, se interesă la Sfîntul Ioan din Lycopolis.
Analiștii povestesc despre un eunuc trimis de august în această solie. Și ce ar fi putut să spună istoricii? Emisarul este mai puțin decît un simplu figurant… Lycopolis – Orașul Lupilor – se afla în Egipt și își trăgea prosperitatea din comerțul cu Regatul Senaar, despre care azi nu prea mai știm mare lucru. Dar solul n-ar fi venit din nord, pe Mediterana, ci tocmai din acel misterios și azi uitat Regat Senaar…
Ioan din Lycopolis era un sihastru ce trăia total izolat într-un schit cu o singură mică deschizătură, asemenea unei ferestruici. Pe acolo i se dădea o dată pe săptămînă puțină mîncare – în restul timpului, sfîntul postind –, ocazie cu care anahoretul se milostivea și le răspundea cîtorva dintre nenumărații credincioși adunați în jurul izolatului lui refugiu. Erau atît de mulți acești oameni ce așteptau cîteodată în cîmp deschis ani îndelungați pînă să primească un răspuns, incit solul împăratului n-avea nici o șansă să-și ducă misiunea la îndeplinire într-un timp util.
O a doua atracție de la Lycopolis o constituia o fintînă ce înlătura fecioria. Solul lui Theodosiu ar fi fost chiar o fecioară („eunucul” fiind doar o metaforă?), venită la fintînă și pentru a-i pune întrebări sfintului din partea împăratului. Sihastrul i-ar fi răspuns de la început ciudatului emisar și, imediat după ce i-a vorbit loan, fecioara s-a transformat într-un bătrîn bărbos. Oricum, răspunsul a fost cel așteptat de august.
Metafaustus ar fi fost amestecat și în noaptea nedecisă a bătăliei dintre Theodosiu, pe de o parte, și Eugeniu și Arbogastes, pe de alta. Bătălia, desfășurată în apropierea Alpilor Iulieni, se părea că va da cîștig de cauză uzurpatorilor. Theodosiu ar fi albit în răgazul acelui ultim răstimp ce i se mai oferea o dată cu venirea întunericului. întregul război i se păruse de la început lipsit de sorți de izbîndă: de aceea ezitase doi ani, de aceea insistase să aibă o confirmare divină pentru a se angaja în luptă – o confirmare pe care se așteptase s-o obțină mult mai tîrziu –, de aceea refuzase să-i ia cu el pe cei doi fii ce-i vor moșteni tronul. îl vor mai moșteni?
În acea lungă noapte de insomnie, în cortul împăratului au intrat și Metafaustus și Țapul. Al Treizeci și cincilea i-a oferit augustului victoria în schimbul recunoașterii universale a supremației sale intelectuale. împăratul creștin a ezitat. Atunci Metafaustus a mărturisit că el însuși nu mai are nici un an de trăit și că tîrgu! se referă doar la acel timp neînsemnat. Theodosiu era profund credincios, el nu putea accepta o asemenea înțelegere diavolească. în disperare de cauză, l-a chemat pe cel mai înțelept consilier al său, pe Sfîntul Ambrosie. Autoritatea acestuia era imensă, mai ales de cînd stipulase (și impusese!) că ierarhia lumească nu se suprapune asupra celei bisericești. Theodosiu era grav rănit, iar o dată cu el și cu înfrîngerea ce se prefigura, era amenințată pentru multă vreme și lucrarea statului creștin. Dar această salvare nu putea veni în nici un caz de la Diavol. Țapul însuși se opunea tîrgului propus de stăpînul său vremelnic. Soluția veni de la un scriitor aflat Ia sfat. Lucifer din Cagliari: pactul să se încheie, însă explicația să fie modificată într-o variantă favorabilă. Drept urmare, s-a găsit soluția ca în noaptea aceea lui Theodosiu să i se arate Sfinții Ioan și Filip; Gibbon numește evenimentul drept primul caz de „cavalerism apostolic11. A doua zi, o furtună puternică se iscă din senin, aversa întoarse șansele bătăliei în favoarea iui Theodosiu, iar Ambrosie compară izbînda cu victoriile miraculoase ale lui Moise și Iosua.
Pactul fusese semnat, dar biruința i se păru prea scumpă sfintului: Lucifer din Cagliari moare în timpul bătăliei, Grigore din Eliberis, un alt martor al tainicei întîlniri, dispare pentru totdeauna, fără a mai fi văzut vreodată, Theodosiu însuși se prăpădește după doar patru luni, la exact o zi după ce-l încoronează pe fiul său, deja augustul Honorius, cu însemnele Imperiului Roman de Apus. Totul se desfășura ca după un scenariu prestabilit. La termenul fixat se stinge și Metafaustus, iar Ambrosie, care parcă și-a mai îngăduit doar să supravegheze respectarea angajamentelor, se prăpădește în curînd și el. Martori oculari nu mai erau: istoria putea învinge după propria-i logică. (Doar că despre rana lui Theodosiu, dobîndită în prima zi a bătăliei, nu se mai știe nimic, la fel ca și despre cristalul cu care l-a tratat în misterioasa noapte Metafaustus, la fel ca și despre originea apropiatei morți a augustului. Istoria își are regulile ei…)
Zosimus, istoricul și adversarul lui Theodosiu, îl critică pe acesta sever pentru multele-i păcate: pentru luxul nepotrivit aurei de sfînt ce-i va fi conferită împăratului, pentru risipa-i deșănțată, pentru manierele-i efeminate, pentru părăsirea armurii și a pilum-ului de către soldații tot mai leneși. Dar multe dintre păcatele augustului se datorau lui Metafaustus: acesta a avut întotdeauna grijă ca admirația față de oștenii inculți să scadă și a săvîrșit tot ce i-a trecut prin minte spre a le terfeli prestigiul. La multe defilări îi făcea pe cîte unii să cadă de pe cai sau să se
Împleticească în sulițe. Nu exista o satisfacție mai mare pentru Al Treizeci și cincilea decît un asemenea spectacol ratat!
Dar bucuriile sale erau acum nesfirșite, mai ales de cînd știa că zilele îi sînt numărate și trăia într-o adevărată beție a răutăților. O mare mulțumire îi producea distrugerea monumentelor păgîne. în Roma n-a înlăturat din Senat decît altarul Victoriei, reașezat acolo de către Julianus. în provincii, în schimb, distrugerile erau masive și de nerecuperat. Metafaustus îl ajută pe Marcellus în cruciada lui împotriva fastuoaselor temple din Siria, pe episcopul Alexandriei, Teofil, acel fanatic care a adus mai multe prejudicii civilizației decît cei mai nebuni împărați, la distrugerea templului lui Serapis, a bibliotecii din Alexandria (pentru a cîta oară?) și ar fi fost în stare să-l pună să dărîme și marile piramide ale faraonilor, dacă ar mai fi avut răgazul necesar. (Posibilitățile fizice nu-i lipseau…) Metafaustus îi ațîța pe fanatici, le scotea la iveală mari lăcașuri păgîne, îi punea la munci teribile spre a le dărîma și, de multe ori, peste noapte, blestematele construcții se iveau iarăși în forma lor inițială. Urmau slujbe de afurisire, noi eforturi, noi dărîmări și iarăși noi reapariții ale monumentelor…
Metafaustus se distra: el vorbea despre expiere în sensul în care Saul din Tars (Paul), după Freud, ar fi raționat astfel: „Pentru că l-am ucis pe Dumnezeu Tatăl sîntem noi atît de nefericiți. (…) Am fost ispășiți de toate păcatele, de vrerne ce unul dintre noi și-a jertfit viața ca să fim iertați.” Metafaustus parafraza: „Am distrus semnele păgîne, sîntem ispășiți de minciunile lor, mai ales că unii dintre noi s-au prăpădit în numeroasele accidente petrecute în timpul demolărilor.”
Țipor, care nu credea în raționamentul lui Paul, nu credea nici în faptele lui Metafaustus, acceptate de Teofil și ai lui. Chiar dacă era singurul care sesiza batjocura, Țipor n-o gusta.
– Asemenea silogisme nu se integrează în „știința științelor”, îl dojenea pe „doctorul universal”.
– Eu nu fac decît să te răzbun și pe tine!
– Pe mine în nici un caz! Eu nu pot nega ceea ce nu există!
Cei doi se înțelegeau tot mai puțin.
– Ce negi tu?
– Ceea ce nu există nu există.
Cîteodată temple și statui păgîne dărîmate erau reconsiderate și li se dovedea valoarea creștină, casa în care locuise cutare sfînt, o colonadă sub care a fost martirizat un altul sau un loc unde s-a săvîrșit o anumită minune. Atunci îi apuca panica pe pîngăritori și se trecea neîntîrziat la reclădirea a ceea ce abia a fost demolat, doar că pietrele nu mai voiau să stea unele peste altele și ceea ce se făcea ziua, noaptea se rostogolea în praf… Mulțimile puse în mișcare de zelul orb al lui Marcellus sau al lui Teofil, pentru a nu-i numi din nou decît pe cei mai harnici, se manifestau de multe ori în alte părți decît în cele dorite de inițiatori și erau distruse ziduri neutre, rămînînd în picioare exact ceea ce era păgîn.
Singurul care a reușit să mai domolească furia demolărilor a fost Symachus, acest conducător necontestat al aristocrației păgîne, prefect al Romei, consul și princeps senatus, militant pe față pentru repunerea în drepturi a vechilor însemne. El a salvat ceea ce mai putea fi salvat și a făcut să fie cruțată, în special, Roma. Metafaustus l-a urît, l-a pus de mai multe ori pe jar în alarme false, l-a făcut să se scoale noaptea din pat din pricina unor incendii ce n-au avut loc și a reușit să-l incite să salveze și numeroase monumente noi. Cu Țipor, revenit din veșnica lui hoinăreală, vrăjitorul a procedat la fel. Evreul s-a supărat și a plecat iar.
După festivitățile de la Mediolanum, cînd Honorius este ridicat la rangul de împărat al Imperiului Roman de Apus, murind a doua zi Theodosiu, Metafaustus știe că și-a apropiat și el sorocul plății celor douăzeci de ani de satisfacții nelimitate. Al Treizeci și cincilea atinge culmea gloriei unui muritor, i se recunosc toate meritele științifice, este denumit cel mai înțelept dintre toți oamenii ce au trăit vreodată pe acest pămînt, stăpînul lumii acesteia și chiar și Sfintul Ambrosie i se adresează cu cel mai înalt respect. Se inventează titluri speciale în onoarea lui, „știința științelor’1 devine proprietatea sa aproape divină, oricum, exclusivă, iar în toamna lui 395 i se oferă un triumf, singurul cunoscut în istorie pentru o izbîndă neavînd nimic comun cu vreo victorie militară. Metafaustus pretinde că tocmai a împlinit treizeci și trei de ani, contemporanii consideră vorbele lui drept o metaforă, parada militară – după multă vreme – se desfășoară fără incidente. Pe o tribună specială, alături de savantul sărbătorit, se află Țapul, o călugăriță tînără și Țipor. Acesta din urmă se desparte de Metafaustus, nesupor- tînd un banc făcut de Al Treizeci și cincilea la adresa Dumnezeului său. Drept pedeapsă, se spune, Metafaustus l-ar fi osîndit să rătăcească veșnic prin lume. (Episod apocrif, întrucît scribul l-a întîlnit și pînă acum pe Țipor bîntuind prin timpuri și spații…) Dar Al Treizeci și cincilea nu-l blestemă numai pe evreu, el își pregătește ultimele farse: pe tînărul împărat Honorius, primul suveran al pentru vecie divizatului Imperiu Roman, îl va damna să nu se atingă de vreo femeie și, deci, de a nu avea copii. într-a- devăr, augustul se va căsători cu fiica mai mare a celebrului și omnipotentului său dregător Stilicho, Maria, însă aceasta moare zece ani mai tîrziu fecioară. Honorius se va căsători atunci cu cea de a doua fiică a demnitarului, Thermantia, care va împărtăși și ea soarta surorii ei. Pe tot ce va pune mîna Honorius se va dovedi fără rod. Incapabil de a guverna, îl va ridica Ia rangul de august pe Constantin III, dar și noul împărat va muri încă în anul numirii, astfel încît țara va fi condusă de dregători și în primul rînd de socrul împăratului, Stilicho. Pînă la urmă, și acest general destoinic va fi înlăturat în mod brutal și infamant, după ce a apărat imperiul mulți, foarte mulți ani. Tot ceea ce ținea de satisfacțiile orgoliului era plasat departe de Honorius. Honorius își găsea liniștea în hrănitul zilnic al găinilor…
Însă nu toată lumea putea fi redusă la incapacitatea notorie a împăratului. Stilicho se va bucura de succese. Dar Metafaustus îl face să împartă, la moartea lui Theodosiu, întregul patrimoniu în două părți perfect egale celor doi moștenitori imperiali și bietul demnitar va fi obligat să numere toate săbiile, toate bijuteriile, toate vasele, toate hainele, toate mobilele, toate cărțile, pînă și toate proviziile, spre a le putea divide exact în două. Era o muncă de Cenușăreasă și, ca totul să pară și mai inutil, acolo unde obiectele erau impare, se trecea la etalonări complicate, iar cînd se ajungea, în sfîrșit, la soluții acceptabile, mai ieșea la iveală încă o pereche a ultimului obiect. Pentru această împărțire migăloasă și fără precedent se spune că Stilicho ar fi pierdut patru ani…
Ușile întredeschise de Metafaustus oferă soluții tentante pentru o istorie a omenirii ce nu de puține ori se poate cu greu explica în mod logic. Cît din viața lumii să nu fi fost decît imaginația vrăjii unui magician?
Țapul s-a ținut de cuvînt: după cei patru luștri conveniți, memoria omenirii a uitat pe nesimțite faima celui mai învățat om al tuturor timpurilor. Numele său a fost șters din cărți, locurile respective fiind acoperite cu un alt scris, titlurile i-au dispărut pînă și ca formulare, grandioasa defilare a triumfului său, consemnată de contemporani, a fost trecută sub tăcere de urmași, nefiind socotită drept posibilă. Metafaustus nici n-ar fi fost.
Nu se cunoaște modul cum a murit și este ciudat cum o legendă atît de generoasă în posibilități epice nu oferă și una sau mai multe variante pe măsură ale unei încheieri colosale. Nici pactul semnat cu sînge nu există încă, nici dialogurile intre Metafaustus și Diavol. Totul era in nuce și imaginația și talentul vor completa ideea. Modificînd-o. Cei douăzeci de ani – care nici ei nu par să fi fost exact douăzeci – au trecut și eroul a dispărut. Și superba idee a „științei științelor” își pierde cuceririle și cade în uitare.
În locul personajului nostru, se va naște în evul mediu, în Germania, un alt Faustus, cel ce-i va inspira pe marii creatori ai altor lumi. Varianta inițială a uneia dintre „primele legende creștine”, legenda despre Metafaustus, își consumă propriul ei blestem: acela de a fi uitată pentru totdeauna, de a „nici nu fi existat”.
