Cunoaştem doar frânturi din viaţa lui Barbu Bucureșteanul, dar, pornind de la datele culese din cărțile pe care le-a tipărit sau din documentele în care este pomenit, vom încerca să creionăm portretul acestui meşter tipograf puțin cunoscut din epoca domniilor fanariote.
Nu avem nici un fel de informaţii asupra locului sau datei sale de naştere, dar faptul că în toate cărţile semnează Barbu Bucureşteanul ne sugerează că s-a născut şi a învăţat meşteşugul tiparului la Bucureşti. De asemenea, pentru că în anul 1744 a debutat ca meșter la Tipografia Episcopiei de la Rădăuţi înseamnă că depăşise vârsta adolescenţei, fiind născut probabil în primul sau al doilea deceniu al secolului al XVIII-lea. Revenit la Bucureşti în 1747, a fost angajat la Tipografia Mitropoliei Ungrovlahiei, unde a condus atelierul şi a instruit ucenicii până în jurul anului 1758, când a murit din cauza ciumei. În cei 12 ani de activitate (1744-1756) a tipărit nouă cărți bisericești (cunoscute până în prezent).
Odată terminată ucenicia, pentru a i se certifica statutul de meşter, Barbu trebuia să obţină comenzi în nume propriu. Cum Bucureştiul era „monopolizat” de vestitul meșter tipograf popa Stoica Iacovici și familia sa (fratele și cei trei fii), Barbu luă drumul pribegiei plecând în Modova, la Rădăuți, unde episcopul locului tocmai înființase o tipografie și dorea să angajeze tipografi. Barbu împreună cu alți doi tineri tipografi veniți de la Iași, respectiv Grigore Stan Braşoveanul şi Sandu Irimia, au fost angajaţi de episcopul Varlaam în 1743. Prima carte publicată aici în 1744, un Catavasier, a fost totodată şi prima carte imprimată de Barbu ca meşter tipograf. La începutul textului se precizează: „ostenitoriu fiind la tot lucrul tipografiei Barbul Bucureşteanul tipograful”.
După moartea episcopului Varlaam (în 1745) şi desfiinţarea tipografiei de la Rădăuți (în 1746), cei trei s-au îndreptat spre Ţara Românească, aflând că înalţii ierarhi ai locului sunt în căutare de tipografi. În 1747, Barbu şi Grigore Stan Braşoveanul au fost angajaţi la Tipografia Mitropoliei, iar Sandu Irimia la Tipografia Episcopiei de la Buzău. La 27 martie, meşterii Barbu şi Grigore au încheiat un contract cu mitropolitul Neofit Cretanul, numit „Tocmeala tipografilor care s-au aşezat să tipărească cărţi”. Prima carte imprimată de Barbu la Tipografia Mitropoliei a fost o cărticică de Rugăciuni în toate zilele săptămânii. Numele lui nu este menţionat pe pagina de titlu, dar ştim că a fost tipograf şi diorthositor (corector) al textului, calitate în care semnează Cuvântul către cititori. Adresându-se acestora, Barbu îi înştiinţează că „această cărţulie s-au tipărit pentru ca să aveţi pricina să vă rugaţi lui Dumnezeu în toate zilele săptămânii”. În afară de cărticica de rugăciuni, în 1747 mai tipărește un Liturghier. Urmează în 1748 o Psaltire şi un Ceaslov iar în 1750 o Evanghelie.
La imprimarea Liturghierului şi a Evangheliei a împărțit responsabilităţile de meşter cu Grigore Stan Brașoveanul, care apare menţionat pe pagina de titlu după Barbu. Deşi în jurnalul de cheltuieli al mitropolitului ei sunt numiţi la fel – dascăli – şi plătiţi la fel, Barbu (pe care Nicolae Iorga în considera ca gravor „artist mediocru”) ocupa în ierarhia atelierului primul loc. Posibile conflicte cu tovarăşul său or poate lipsa comenzilor îl fac pe Grigore să plece după 1750 la Iaşi. Rămas singur, Barbu imprimă în 1753 Acatistul Maicii Domnului, în 1754 o Psaltire cu text româno-slavon iar în 1756 o Psaltire slavonă. După această dată, numele său nu mai apare menționat pe paginile de titlu.
Un document din 26 februarie 1778 ne oferă o explicaţie a dispariţiei lui Barbu din peisajul tipografic după anul 1756. Este vorba de o anafora a mitropolitului Grigore al II-lea către domnitorul Alexandru Ipsilanti, prin care cere să se facă evaluarea unei case construită pe locul Mitropoliei. Casa fusese a lui Barbu, dar de când acesta murise era lăsată în părăsire, iar mitropolitul dorea să-şi recupereze chiria prin vânzarea materialului rezultat după demolare: „înştiinţăm mării tale că pe locul sfintei Mitropolii în mahalaoa ce să numeşte a Vlădicăi, pă Podu Calicilor, este o casă care mai nainte au avut un Barbul dascălul, tipograful Mitropolii şi de când au murit acest dascălu, de sânt aproape de 20 de ani, stăpânul nu li să ştie care este, ci sunt <când> unii, când alţii, vedem că şăd într-însile fără dă a nu fi de nimenea puşi şi mai multu pustii şi cu acest fel fiind, nu are Mitropoliia de la cine cere chiriia pământului” (Acte judiciare din Ţara Românească, Bucureşti, Edit. Academiei RSR, 1973).
Dacă Barbu încetase din viaţă în jurul anului 1758, este foarte posibil ca el să fi fost una din numeroasele victime ale ciumei, care a bântuit oraşul în anii 1756-1759. Pentru anul 1758, ca dată a morţii, pledează şi faptul că în 1759 mitropolitul Filaret Mihalitzis a angajat un alt tipograf (Gheorghe Stoianovici) să imprime o carte de slujbă (Slujba Sf. Visarion), iar din 1760 îl găsim ca meşter al Tipografiei Mitropoliei pe fiul popii Stoica Iacovici, Iordache Stoicovici.
Atât în jurnalul de cheltuieli din anii 1747-1750, cât şi în documentul din 1778 Barbu Bucureşteanul este numit dascăl – ceea ce înseamnă recunoaşterea sa ca „învăţător” de meșteșugul tiparului. Nu cunoaştem numele ucenicilor săi, dar printre ei trebuie să fi fost și unii dintre tipografii care vor lucra în atelierele bucureștene în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
Cărţile tipărite de Barbu Bucureșteanul şi-au urmat drumul lor, pentru că, la fel ca oamenii, cărţile îşi au propriul destin. Trei exemplare au ajuns în fondul de carte veche al Bibliotecii Muzeului Municipiului București, toate trei fiind imprimate la Tipografia Mitropoliei din București: două exemplare din Evanghelia din 1750 şi un exemplar foarte rar (singurul cunoscut până în prezent) din Psaltirea imprimată în 1754.
Pagina de titlu a Evangheliei, București, 1750 (sursă: Biblioteca Muzeului Municipiului București)
Pagina de titlu a Psaltirii, București, 1754 (sursă: Biblioteca Muzeului Municipiului București)
