Președinții României, bolșevici, bonjuriști, fripturiști- SF politic

Președinții României sunt niște bolșevici, bonjuriști, fripturiști! Plandemia este o povestire în care preşedintele României tremură de frică tocmai în clipa în care Marile Naţiuni ale anului se înghesuie să se sumeţească milităreşte unele la altele vociferând pe mapamond în timp ce în Balcani se ridică un tsunami barosan, vai de capul nostru.

Femeia de serviciu, ofiţer acoperit, culege un chiştoc de pe preşul prezidenţial, șparlește o linguriță de zahăr pentru un matinal caffe şi oftează cu ochii duşi hăt departe. Politichia Internaţionalistă ne lasă gura apa da’ noi nu şi nu, domnule preşedinte. Preşedintele îşi mângâie barba tricoloră şi izbucneşte în lacrimi tricolore, apoi îi cere femeii de serviciu un pahar cu apă de gură ca să facă o gargară.

Momentul următor este în această povestire cum că preşedintele continuă această gargară prezidenţială românească tremurând nasol de frică, ce să-i faci. Morala acestei povestiri este că politichia din Biroul Oval și cu politichia de la Kremlin dau stări de depresie preşedinţilor României. Astfel că_coloana vertebrală prezidențială se înmoaie iremediabil după cum bubuie tunurile de la Navarone. Pardon, tunurile din Libia, din Siria, din Afganistan, de pe planeta Marte, să știi. Pardonez moi, Siria. În sfârşit, cheia acestei povestiri e că femeia de serviciu e de sex masculin.

De fapt adevărata cheie a acestei povestiri este că un înger poposeşte pe geamul Președinției României şi stă la taclale cu femeia de serviciu. Îngerul e albastru sau violet sau galben sau portocaliu sau roşu-oţel așa după cum s-a călit oţelul, în lunga vară fierbinte. Îngerul e puţin cam cherchelit şi crede că femeia de serviciu e Marilyn Monroe. În acest fel vedem că şi Cerurile Paradisiace o iau razna la mişto aşa cum şi preşedinţii României o iau şi ei razna la mişto. Îngerul sughite.

Trage un fum de trabuc cuban, dinspre Varna se aud motoarele avioanelor care vin să ne ciuruiască, metaforic vorbind, și așa, în general, nu uitaţi că fumatul poate ucide iar zahărul îngrașă. Iar noi?! Avem o meteahnă ciudată şi periculoasă. Ne dedulcim vorbind despre conducătorii neamului românesc fie ca despre nişte eroi providenţiali fie ca despre nişte satrapi perverşi. Îi preaslăvim pe unii după interes pentru ca mai apoi, peste un timp, să-i înjurăm cu vârf şi îndesat. Îi belim pe alţii după vremuri dacă nu ne-au făcut un ce interes.

Când nu ne mai place cum stăm, aducem conducători de pe alte meleaguri punându-i în capul trebii. Dar, ne vei vedea iar, după vremuri, mai apoi, hăcuindu-i şi mişelindu-i. Ne imaginăm tot felul de fantasme despre conducătorii noştri după ce nu mai sunt, asta dându-ne nouă apă la moară pentru sinele nostru mic şi bicisnic. Am impresia că de fapt, noi, românii, nu avem un proiect sănătos în istorie şi că vremelnicia conducătorilor este un fel de pacoste a sinelui nostru. Un fel de ticăloşie a noastră încastrată în sufletul nostru comun nu ne dă voie, nu ne lasă libertatea de a avea un raport sănătos cu ideea de a fi conduşi. Noi românii ne facem că ne-ar conduce careva, oricare ar fi acela, domnitor, monarh, general, preşedinte, secretar general. Când conducătorul pune piciorul în prag, ne gudurăm într-o umilinţă nesănătoasă şi grotescă pe care o credem jertfă. Ce e mai straniu, este lipsa noastră de creativitate în această direcţie. Odată ce l-am pus pe unul să ne conducă, îl lăsăm să-şi facă mendrele şi ne plângem de milă iar dacă acela devine nevolnic, mai ales bătrân şi senil, abia atunci şi numai atunci ne arătăm vitejii lui peşte prăjit şi-i dăm la moacă într-un fel sau altul.