Un argument ocultat

Există extraordinar de mult wishfull thinking în interpretarea materialistă a evoluționismului biologic. Cea mai puternică dovadă că și un principiu spiritual este implicat în evoluțiile viului stă în apariția limbajului articulat. Orice vietate are un mijloc ori altul de comunicare. Albinele, de pildă, se mișcă doar în arealul ordonat de vibrațiile reginei.

Dar orchestrarea unor vocale și consoane pentru a articula un limbaj complex nu a apărut decât la om. Desigur, și sunetele acestui limbaj sunt vibrații. Complexitatea lor rămâne însă fără explicație pe un teren strict biologic. Las’ că apariția limbajului articulat din procese de evoluție strict biologică ar fi trebuit să lase în urmă intermediari care să descrie pași între limbajul articulat și cel nearticulat. Acești intermediari nu există, iar biologii materialiști nu vor să se lase uimiți de absența unor asemenea verigi, ca și cum ar fi perfect naturală o mutație de la răgetul leului la semantica din limba omenească.

„Dă nume lucrurilor, Adame!” spune un îndemn divin din Facerea. Cât de înțelept ar fi să ne imaginăm că în vremea aceea Adam ar fi fost o primată cu un laringe rezultat dintr-o mutație? Ce fel de mutație ar putea fi aceea care face ca piramida vocalelor să graviteze în jurul numărului 7, iar cercul consoanelor, în jurul numărului 12?

Încăpățânarea (care e un fel de descăpățânare) de a nu accepta că evoluționismul ar putea fi un atribut al Creației nu poate ascunde însă faptul că vorbirea omenească nu are cum să parvină numai din procese de evoluție biologică. Aici e vorba de un proces clar spiritual. Îngerii (dacă există – îndoială menită a le face pe plac materialiștilor) comunică mai degrabă ca albinele decât ca noi, oamenii. Așadar, deși vorbirea este un proces de sorginte spirituală, nu orice entitate suprafizică are parte de acest proces.

Nu e uimitor? Ce e atât de special la vietatea care e omul?

NASA are un program de căutare a prezenței vieții pe alte planete. Coordonatorul acestui program, cosmologul Paul Davies, spune că doar hardul vieții e material (chimic), în vreme ce softul procesează informație și tipare de organizare a informației. El sugerează că atunci când vom învăța să căutăm viul și dincolo de hardul chimic, și anume în… hazardul cuantic, n-ar fi imposibil să aflăm că esența viului, conștiența, își poate desfășura lucrările sale și în termodinamica stelelor ori în afara unui suport fizic.

Dar conștiența de sine? Ei bine, această calitate este cu adevărat specială. Leul „știe” că e leu, dar nu are conștiență despre leolinitatea sa individuală. Omul are conștiența de sine a omenescului său individual. Dacă n-ar fi apărut vorbirea, ar mai fi avut-o?

Grecii antici moșteneau o cunoaștere care lega vorbirea de rațiune și de logos, adică acel ceva care este rațiunea cosmo-spirituală. Ei considerau că în vorbirea omenească pot veni ecouri ale rațiunii supraomenești. Nu doar în vorbire. Și în muzică. Și în geometrie.

Întruparea, Învierea și Rusaliile au arătat că Logosul are conștiența de sine a unei Persoane Divine, iar ceea ce este individualizat în noi are chipul acelei Persoane.

Pandemia actuală a dezvăluit la nivel planetar cât de greșit înțelegem ce e științific și ce nu e. Ipotezele fizicii devin fapte științifice abia după confirmarea lor experimentală, de multe ori repetată. Ipotezele biologiei nu pot fi confirmate prin experiment. Ele rămân, așadar, metafizice. Cum să construim un experiment despre trecerea de la ciripit la vocaliză, de pildă? Da, da, evoluționismul biologic are ipoteze pur metafizice. La fel de metafizice precât sunt și ipotezele evoluționismului cu baze spirituale. Atâta doar că acestea din urmă le pot include pe cele dintâi. Nu reduc bogăția lumii la măsura conștienței noastre limitate de contextul fizico-chimic în care ne aflăm.