Un criteriu numit Cătineanu

Vineri a plecat dintre noi Tudor Cătineanu. Un om pe care l-am admirat mai mult decât i-am putut spune vreodată. Așa se întâmplă uneori să fie pe lume – nu le mărturisim în timpul vieții prietenilor recunoștința sau bucuria de a-i avea aproape, păstrăm gândurile cele mai frumoase pentru necrolog…

Cred că cea mai potrivită formă de omagiere a unui om ca Tudor Cătineanu este sublinierea creației sale, a perenității ideilor sale, a ceea ce personalitatea sa ne-a lăsat moștenire intelectuală și morală. Încerc să scriu câte puțin despre toate acestea, având remușcarea că n-am făcut-o niciodată în perioada când trăia.

L-am cunoscut în perioada studenției mele la Cluj. Există și un episod autobiografic în care profesorul Cătineanu a fost implicat, marcându-mă profund la vremea respectivă. Îl voi evoca la sfârșit. E doar un mic motiv în plus pentru aceste rânduri

Doar două ferestre cu lampa aprinsă

Tudor Cătineanu e cunoscut ca filosof al sensibilității. Se specializase în Etică și Deontologie. Auziți bine – etică și deontologie pe vremurile astea! Adică despre valori. Adică despre criterii bazate pe valori. Dar a existat o izomorfie între profesor și preocupările lui științifice, o suprapunere între comportamentul unui om și teoriile pe care el le preda studenților și opiniile pe care le împărtășea prietenilor în discuții libere.

Predând de la catedra facultății noțiuni despre etică, valori și criterii, profesorul Cătineanu devenise el însuși pentru noi, tineri studenți, un fel model etic. Și de caracter. Și de fel de a fi.

Pe coridoarele Universității se vorbea la superlativ despre eleganța și erudiția lui Teo Cătineanu. În folclorul universitar, pentru studenți exista un criteriu numit Cătineanu.

Ne răsfăța cu o retorică admirabilă în invitațiile pe care uneori ni le adresa să-l însoțim la COLA. Inițialele nu înseamnau ce scrie astăzi pe unele sticle. Însemnau Clubul Oamenilor de Litere și Artă. Era un fel de bar la mezaninul unui bloc vechi din centrul Clujului. Avea niște fotolii lăbărțate în care încăpeam câte doi-trei, unul peste altul, ascultându-l cu gura căscată și cu paharele golite de emoție. Despre orice ar fi vorbit, ne-ar fi cucerit. Era captivant în verb și strălucitor în idei. Iar pentru noi era un miracol cum știa ca nimeni altul să evapore bariera aristocrată dintre profesor și studenți, atât de tipică în Clujul acelor vremuri.

Era originar din satul Ocnița, ce ține de comuna Teaca, din Bistrița-Năsăud. Legenda spunea că dacă, noaptea, în acel sat se văd doar două ferestre luminate, înseamnă că acelea sunt ale verilor Cătineanu – Valentin, zis ’’Tinu lui Mălai’’ și Teo. Doar ei citeau la lumina lămpii până în adâncul nopții. Au trudit de mici cu cartea și din greu cu viața într-un sat risipit pe dealuri, în care nici privirea nu putea pune la un loc toate casele.

Numai așa a fost posibil ca amândoi să ajungă profesori universitari. Teo a absolvit mai întâi Filologia și abia apoi Filosofia, ambele la Universitatea din Cluj. Valentin doar Facultatea de Filosofie. Amândoi aveau să fie cadre didactice la această facultate, lăsând o puternică amprentă de personalitate în Universitatea în care au învățat și pe care, după aceea, au slujit-o cu strălucire. Amândoi au dobândit cu greu gradele universitare, Valentin fiind mai mereu în conflict – de idei și de atitudine – cu mai marii vremurilor. Iar Tudor avea să poarte cu sine ceea ce aceleași vremuri îi pusese drept cocoașă un apăsător dosar de cadre al socrului.

Valentin s-a stins în 2014, la vârsta de 73 de ani, după o îndelungată suferință. Tudor s-a stins acum două zile, la vârsta de 80 de ani, i-ar fi împlinit pe 2 mai.

„Să iei ce e pozitiv în opinia celuilalt”

La 30 de ani, Tudor Cătineanu obține prin concurs funcția de lector la sectia de Filosofie a Universității Babes-Bolyai, unde preda cursurile de Etică, Estetică, Filosofia Culturii, Axiologie, Introducere in teoria si practica presei. A ajuns în Universitatea clujeană imediat după apariția „Codului eticii și echității socialiste”. A trebuit să-și facă un curs de Etică. Cursul a apărut în două volume, fără nici un citat din Ceaușescu sau din Documentele PCR. Este valabil și astăzi. „Presupun că și aceasta era o lecție virtual ^practică^, pentru studenți, pentru alți autori și cititori. Și Althusser vorbea despre practica teoretică”, avea să spună profesorul Cătinenu într-unul dintre ultimele sale interviuri relevante (https://frunzasandu.wordpress.com/2020/05/26/cu-tudor-catineanu-despre-filosofie-practici-filosofice-si-deontologie/).

După 1989 a propus la Ministerul Învățământului introducerea Retoricii în învățământul universitar. Propunerea s-a aprobat, dar tot lui i-a revenit obligația să elaboreze Cursul de Retorică. „Funcția fundamentală a Retoricii este capacitatea ei persuasivă, de formare a convingerilor. Relația Pro-Contra este fundamentul Retoricii, iar aici dialogul, esențial pentru informația și formarea caracterelor, are un spațiu nelimitat. La toate cursurile și seminariile mele, am mers pe valorificarea pozitivă a ceea ce este virtual pozitiv în poziția ascultătorilor, nu pe îndoiala, rezerva, critica sau pe „desființarea” lor”, spunea profesorul Cătineanu.

La aproape 50 de ani, în anul 1991 devine Profesor, conducator de doctorate în domeniul Filosofia culturii și a istoriei și, până în 1995, șeful Catedrei de Filosofie Sistematică.

Între 1995-1999 a fost Președinte-Director General al Societății Române de Radiodifuziune (SRR), instituție pe care a restructurat-o pe mai multe planuri, îmbogățind-o și cu un nou canal, Canalul Muzical. A lăsat o amintire de prestigiu în această instituție complicată. Dovadă sunt inclusiv anunțurile cu care, la acest moment de mare tristețe, ziariștii radioului național au omagiat personalitatea profesorului Cătineanu, fostul lor șef de acum un sfert de veac.

La sfîrșitul mandatului, în anul 1999, reintra ca profesor la Universitatea din Bucuresti, la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. Aici a predat cursurile de Etică, Retorică Deontologia mass-media, obținând dreptul de conducator de doctorate în domeniul Științele Comunicării.

Sugestiv pentru personalitatea profesorului Cătineanu este și faptul că, în plină perioadă a sfâșierilor politice, în care funcțiile se ocupau de cine era putere, mandatul său la Radioul Național a fost început sub Iliescu și încheiat sub Constantinescu, fără ca schimbarea sa să fie pusă pe tapet odată cu schimbarea regimului.
„Deontologia presei e într-un somn cu vise frumoase”

Orientarea sa fundamentală, ca dascăl și om, a fost una constructivă. Ne învăța să distingem între „a instrui” și „a educa”. „Poți fi instruit enciclopedic, dar să fii lipsit de caracter, adică de Bun-simț. Invers, poți să ai Bun-simț, dar să fii lipsit de cultură, să fii „un om simplu”, cum se spune. Și oamenii simpli au viziunea lor, care de regulă este religioasă”.
Vorbea despre înțelesurile practice ale filosofiei, care înseamnă „dragoste de înțelepciune” și care promovează Înțelepciunea ca o virtute fundamentală, pe care Aristotel o exprima și ca „simț al măsurii”. „Simțul măsurii îl găsim și în cultura populară, în zicătoarea „Ce-i prea mult nu-i sănătos”, spunea profesorul.
În anul 1978, în programa catedrei clujene de Filosofie a fost introdus cursul de „Teoria și practica Presei”, care se preda până atunci numai la Universitatea din București. Profesorul Nicolae Kallós i-a încredințat acest curs lui Tudor Cătineanu. „Am lucrat o vară întreagă în biblioteca de la „Ștefan Gheorghiu”, pentru a elabora cursul. Practica, împreună cu studenții – între care era și Vasile Sebastian Dâncu – o făceam la revistele clujene: „Făclia”, „Tribuna”, „Steaua”. Din păcate, dacă înainte de revoluție, Presa era subordonată Dictatorului, după revoluție ea a fost marcată de libertinism și libertinaj. Încercările de a elabora un Cod, fie el etic sau deontologic, au eșuat, în pofida strădaniei unor oameni de valoare”, considera profesorul Cătineanu.

Urmare a cursului susținut la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din București, Tudor Cătineanu editează lucrarea „Deontologia mass-media”, publicată în 2008 de editura Universității București.

Profesorul Cătineanu a publicat la Editura Lambert în limba engleză, o carte, apărută ulterior (2015) și în limba română, sub titlul „Deontologia Opiniei între Etică și Retorică”. Subtitlul cărții este „O opinie despre opinii”. Este lucrarea fundamentală în care profesorul dezvoltă amplu problema deontologică. „Obiectul deontologiei este tocmai conceptul de corectitudine, în toate planurile vieții culturale în general, cultura în sensul ansamblului global de valori în care intră toate valorile, de la cele politice până la cele morale, religioase și așa mai departe”, spune profesorul.

„Deontologia încearcă să găsească o conexiune optimă între două tipuri de valori: valorile etice, sau morale și valorile profesionale. În esență, primele implică Bunul-simț, secundele implică eficiența și calitatea realizării produselor. Cuvântul „deontologie” circulă glorios în toate spațiile verbale, dar latura lui practică, aplicativă, pare rămasă în somn, într-unul cu vise frumoase”, spunea profesorul în interviul citat.

„Mass-media se află azi la cel mai scăzut nivel al său din ultimele decade, ceea ce este evident în modul diferit, dar și conflictual, în care abordează Pandemia. Semnificative sunt aici mai ales „dezbaterile” cu mai mulți invitați. Fiecare vine cu opinia lui „personală”, iar dezbaterea devine o zbatere, un „infern al opiniilor”, fără nici o undă de consens sau o concluzie, încât privitorul pleacă și mai nedumerit decât a fost înainte de Dezbatere (adică „Des-zbatere”).

„Napoca Universitară”, acum 50 de ani

Spuneam mai sus că de Tudor Cătineanu se leagă și o situație personală, care mi-a întărit și mai mult opțiunea spre jurnalistică, deși eram student la matematică.

Cu timpul, la Cluj ne adunasem un grup de prieteni, studenți la diferite facultăți, dar cu pasiune comună pentru publicistică. Colaboram care pe unde – la radioul studențesc, la ziarele și revistele culturale din Cluj, la posturile locale de radio și tv…Antetul sub care ne reuneam, care dădea sens și încurajare eforturilor noastre, era subredacția revistelor Viața Studențească și Amfiteatru. Semnătura în paginile revistelor era un fel de „pașaport” spre ceea ce ni se părea nouă a fi un fel de notorietate în lumea Clujului universitar.

E un prilej să amintesc numele câtorva colegi din acea redacție, care mi-au mai rămas în memorie după această jumătate de veac: Augustin Cupșa (medicină, azi prof.univ.dr., autor de monografii și capitole de tratate în domeniul bolilor infecțioase, o perioadă prorector al UMF Craiova), Antoniu Malczanek (azi matematician cu mari performanțe în SUA), Adrian Moroianu-Geamăn (Politehnică – patron de presă, fost deputat, dar și arbitru de fotbal…), Mircea Bele (filosofie), Mariana Dreptate (filosofie), Liviu Gârbea (medicină, azi reputat medic în Zalău), Adriana Iuhasz (filologie, fata Doinei Cornea), Dan Ioan Muntiu (Politehnică), Varga Attila (medicină)… Ultimii pe listă, cu voia dumneavoastră, Cornel Nistorescu, Ioan Buduca, și subsemnatul. Eram mult mai mulți, prezint scuze pentru omisiuni…

Eram un grup cu personalitate colectivă, cum s-ar spune. Prin anii 1972-73, s-a decis înființarea a încă unei reviste studențești, „Napoca Universitară”. Cu câțiva ani înainte apăruse „Echinox”, o revistă considerată pe atunci cam „elitistă”, editată sub egida organizației studențești din Universitate.

La „Napoca Universitară”, care era a centrului universitar, a fost numit redactor șef Tudor Cătineanu, pe atunci lector universitar la Filosofie. Munca la revistă se baza, însă, pe grupul nostru, al celor din subredacția Vieții Studențești, care funcționam ca o redacție în toată regula.

După primul sau al doilea număr al revistei, nu știu ce s-a întâmplat, dar Tudor Cătineanu m-a întrebat dacă n-aș vrea să preiau conducerea redacției, întrucât el are alte proiecte profesionale, e ocupat cu facultatea și altele asemenea. Am rămas surprins, dar nu puteaam zice nu. Cătineanu s-a dus la conducerea centrului universitar cu propunerea asta, care a și fost aprobată.

Îi datorez mult profesorului Cătineanu pentru acel gest. Nu pentru că m-a propus pentru o funcție care dubla cumva pe aceea de șef al subredației, ci pentru cordialitatea unei discuții memorabile pe care am avut-o atunci. Faptul că, astfel, am devenit singurul redactor șef de revistă studențească din țară care era student (și încă la Matematică!, ceilalți fiind cadre didactice universitare) n-a contat absolut deloc pentru mine; a contat, însă, enorm aprecierea pe care un om excepțional a găsit de cuviință să mi-o acorde, propunându-mă să-i iau locul!…

M-am simțit obligat să scriu aceste rânduri ca o descătușare de conștiință. Să rămân cu o povară mai puțin față de amintirea unui om care, cu peste 50 de ani în urmă, ne copleșea pe noi, tinerii studenți și publiciști de la „Napoca Universitară”, prin cultură și inteligență, prin verb și idee, prin generozitate și căldură sufletească.