În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House.
Sfârşitul războiului, cu marile transformări sociale care au urmat, îl găsi pe Poolo total nepregătit. Ceea ce nu-l împiedica să monopolizeze din nou discuţiile chiar şi atunci când se vorbea despre politică, prilej cu care lansa cele mai cumplite tâmpenii pe un ton de atoateştiutor, neadmiţând replică şi ignorând pe lângă argumentele de bun-simţ şi pe acelea care-l preveneau în legătură cu propria-i securitate. Dacă până atunci fusese greu de suportat de cei din jur, acum apărură şi motive mai serioase ca să fie evitat, chiar dacă nu se iviseră încă semnele directe ale unor pericole reale care puteau urma unor discuţii imprudente şi chiar dacă era încă totuşi de bon ton să fii văzut în lume, stând la aceeaşi masă cu VRĂJITORUL.
Poolo ieşise din bârlog şi-şi ocupase din nou postul la catedră*, iar prin 1947 anunţă realizarea teoretică a teletransportului, ştire care a făcut imediat vâlvă printre oamenii obosiţi de război şi cu atât mai doritori de senzaţii paşnice. Adică, spuneau încântate ziarele, este vorba despre o instalaţie care ar avea capacitatea de a transmite la distanţă nu numai vocea umană, asemenea telefonului, dar şi pe vorbitorul însuşi, de asemenea materiale şi, în general, orice corp. Vei sta la tine acasă, se entuziasmau reporterii, îţi vei pregăti rucsacul şi schiurile şi vei forma un număr de la munte, pentru ca peste câteva clipe să te afli şi tu acolo, gata să cobori pe o pistă înzăpezită. Cât timp câştigat! Câţi bani economisiţi cu transporturi complicate! Ce revoluţie fără precedent a comerţului şi a economiei! Nu era nimeni care să se îndoiască de grabnica realizare a teletransportului deoarece Poolo nu era un şarlatan, el probase până atunci de atâtea ori că totul se poate…
Acum, la atâţia ani de la acel interviu în care apăruse pentru întâia oară pomenit teletransportul, pare uimitor că acesta n-a putut fi încă generalizat şi că, în mare, a fost şi abandonat ca proiect. Toţi specialiştii cu care am stat de vorbă mi-au dat acelaşi răspuns: că tehnic deocamdată totul nu este decât o utopie. Şi teoretic? A greşit Poolo? Nu, teoretic, mă lămureau ei, lucrurile par să fie în regulă, cu toate că nimeni n-ar putea afirma nici măcar lucrul acesta sută la sută. De ce? Păi, pentru că… (Şi aici urmează nişte explicaţii pe care nu le înţeleg cu totul, dar a căror esenţă este, dacă nu mă înşel, aceea că demonstraţia lui Poolo se bazează pe nişte supoziţii deocamdată imposibil de confirmat şi imposibil de infirmat. Ca să fiu sincer nu m-a încântat niciodată un asemenea răspuns şi am convingerea că din considerente care mie-mi sunt obscure, toată lumea se fereşte să vorbească despre teletransport. Am crezut multă vreme că problema a devenit peste tot un secret de stat, dar acum cred că ea este mai mult decât atât, mai ales de când un celebru filosof al ştiinţei mi-a confirmat că teletransportul ar ridica asemenea stări asociate încât consecinţele pe care le-ar cauza ar fi într-adevăr greu calculabile pentru omenire.)
Şi, brusc, la fel de repede pe cum a apărut subiectul, el s-a stins din vâlva ziarelor. În cercuri restrânse se vorbea despre impedimente de tot felul, pe lângă cele de ordin filosofic, punându-se chiar şi altele de ordin moral. N-am acceptat niciodată că-i este permis cunoaşterii să fie îngrădită de orice fel de considerente, am protestat eu în câteva convorbiri confidenţiale, dar toată lumea discuta de parcă nu posibilităţile tehnice ar fi fost deocamdată cele determinante pentru nepunerea în aplicare a teletransportului. Toţi susţineau pe deasupra că simpla verificare practică a supoziţiilor teoretice ar avea riscuri enorme, teletransportul neînsemnând numai mutarea unor fiinţe sau lucruri dintr-o parte în alta, dar şi plasarea acestora într-un stadiu intermediar de agregare care, lăsând la o parte tenta ştiinţifico-fantastică, ar duce după sine consecinţe incalculabile. De acord, le spuneam, n-aveţi decât să nu trimiteţi oameni de la un meridian la altul, trimiteţi doar materiale şi animale de experienţă! Cu ele ce riscaţi? Păi, că tocmai asta este. Riscăm enorm! Domnilor, încercam să nu mă las bătut, să presupunem că riscurile sunt atât de mari încât printr-o convenţie tacită s-a convenit asupra abandonării experienţelor… Nu printr-o convenţie tacită, aflai, printr-una parafată şi răsparafată. Mă rog, trebuia să admit, dar chiar şi în războaiele în care nu s-a ţinut cont de nimic, s-a respectat totuşi, nefolosirea unor anumite arme, arma chimică, de exemplu, nu s-a utilizat nici măcar în cel de-al doilea război mondial, atunci când… Exact, mi se răspundea. Şi atunci credeţi, continuam eu plin de entuziasm, credeţi într-adevăr că arma chimică n-a fost în continuare perfecţionată mereu şi mereu de către diferitele puteri? Credeţi că acum, în timp ce noi discutăm atât de paşnic, iar convenţiile privind interzicerea respectivelor arme sunt în continuare în vigoare, credeţi că acum nu se fac tot felul de experienţe în acest domeniu? Eram convins că i-am dat gata, mă rezemam de speteaza scaunului şi mă pregăteam să-mi savurez triumful. Erau momentele − spre cinstea mea puţine − în care uitam că sunt un simplu ziarist care consemnează fapte, caracterizează persoane şi situaţii, dar nu ia decizii. Or, ca să nu iei o decizie într-un subiect atât de grav, cum puteam să-mi imaginez că nu s-a întors problema pe toate feţele? Dar în loc să-mi dea o lecţie zdrobitoare, ei mă anihilau cu un zâmbet şi-mi spuneau că ceea ce discutăm noi e una pe când o armă de luptă, odată descoperită, e alta. Înţeleg că şi asta ar putea deveni, o armă de luptă, ziceam. „Asta”, după cum te-ai exprimat, ar putea deveni o armă, dar este greu de crezut că s-ar putea folosi cineva de ea într-o luptă. Atunci? Este tocmai ceea ce nu ştim încă nici noi. Şi nu vreţi să aflaţi? Ba da, doar că nu este normal să arunci pământul în aer ca să afli ce fenomene fizico-chimice se vor întâmpla cu această ocazie. Una e experienţa de laborator şi alta… Bineînţeles. O să începeţi? Încetul cu încetul…
Dar pe vremea aceea eu eram obişnuit să fac ziaristică de vâlvă − nu de scandal, pentru că atât de jos n-am ajuns niciodată. Vâlvă da, fiindcă, întotdeauna, mi-a plăcut să scriu despre un lucru care să fie apoi comentat şi răscomentat. Altfel aveam impresia că am lucrat de pomană. Îmi plăcea să nu se uite ceea ce scriam chiar în timpul în care se citeau rândurile respective numai că atunci mă aflam tocmai într-o perioadă în care era imposibil să publici un articol despre ceva care să iasă în evidenţă. Căutam de aceea să mă afirm în singura breşă care mai exista în domeniul posibilelor noastre succese competitive, fie că acestea erau sportive, artistice sau ştiinţifice. Teletransportul putea să devină un astfel de succes, chiar mai răsunător decât victoria echipei noastre reprezentative de fotbal în confruntarea cu naţionala unei ţări vecine şi prietene. Dar cunoştinţele mele informate în acest domeniu nu puteau sau nu erau dispuse să mă lămurească în problema aceasta. Pe de altă parte, faima lui Poolo în familia mea era încă prea neagră ca să am chef să-l caut. Dar am făcut-o totuşi.
Ciudat este că niciodată nu a fost legalizată succesiunea la catedra lui Şerban Dan. Poolo preda în continuare cu delegaţie.
