Problema (9)

In acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROBLEMA apărută la Editura Hasefer în 2019.

O minune în favoarea unui întreg grup deja condamnat a făcut să mă pot naşte. „Truismul că <dacă nasul Cleopatrei ar fi fost cârn, altfel s-ar fi scris istoria” este valabil mereu şi peste tot. Câtă lume cunoaşte, de exemplu, faptul că Radu Lecca, împuternicitul cu problemele evreieşti, fiindcă a fost ireverenţios tratat de şeful diplomaţiei hitleriste, a tergiversat până la capăt deportarea iniţial acceptată a evreilor din Arad, Timişoara şi Turda?”¹

De unde îmi vine această nelinişte? O nelinişte cu perioade mai blânde, cu perioade mai explicite, ascunzându-se câteodată în adâncuri, ieşind altădată la suprafaţă când nici nu mă aştept (atunci pornind probabil de la semne pe care nu le mai recunosc drept ceea ce sunt). Poate de aceea şi însemnările de faţă nu urmăresc un fir continuu: şi ele sunt expresia unor momente uneori mai raţionale, alteori venind direct din sentimente, amintiri, precum şi din memoria indirectă.

Din vremea terorii antisemite în plin avânt, Jean Ancel publică un document în care „Conducătorul statului² a răspuns în scris, rugându-l pe preşedintele Federaţiei [Evreilor] să fie înţelegător şi să-i facă pe coreligionarii săi, din toată ţara, să înţeleagă că generalul Antonescu nu poate, într-o săptămână de guvernare, să facă minuni. […] Asigur pe dl. Filderman că, dacă coreligionarii D-sale nu vor sabota pe faţă şi din culise regimul, nici pe plan politic, nici pe plan economic, populaţia evreiască nu va avea de suferit. Cuvântul generalului Antonescu este cuvânt³”. Ceea ce nu l-a împiedicat pe acelaşi să întrebe retoric dacă „Poate neamul românesc să-şi sfârşească viaţa în cea mai tristă descompunere pe care ar cunoaşte-o istoria, surpat de mizerie şi sifilis, cotropit de evrei şi sfârtecat de străini, demoralizat, trădat, vândut pentru câteva sute de milioane de lei?⁴”. A dat răspunsul, procedând în consecinţă…

Părinţii mei, scăpaţi tot printr-o minune, s-au căsătorit la sfârşitul anului 1933, au avut primul copil la începutul anului 1936 şi au trebuit să mai aştepte aproape zece ani până să aibă curajul de a mai face unul. Pe mine. Aşa că eu m-am născut după ce războiul s-a sfârşit, după ce alarmele au încetat să sune în aer, mulţumindu-se curând să urle doar în vieţile fiecăruia. Cât este predestinare (?), cât este hazard, ce mai poate fi prevăzut, planificat? Dacă străbunii mei n-ar fi venit de cine ştie unde, făcând o haltă în goana lor tocmai în locul unde s-au întâlnit părinţii mei, dacă nu s-ar fi izbutit amânarea deportării evreilor din Banat, dacă din jetul de spermatozoizi care au fecundat ovulul, tocmai cel ce m-a cuprins pe mine a învins, dacă… dacă toate acestea – şi câte şi mai câte altele? – nu s-ar fi întâmplat aşa cum s-au întâmplat, eu nici măcar nu m-aş fi putut naşte. Coincidenţe în lumea cea mare şi în viaţa personală. Toţi oamenii au nevoie de coincidenţe favorabile imposibil de planificat de ei înşişi. În plus, omul problemă are nevoie de minunea evreiască pentru a se mai putea naşte şi, apoi, pentru a putea supravieţui.

A urmat şuvoiul cererilor de emigrare. În 1952, împinşi de curent, au intenţionat şi ai mei să plece. Eu, la şapte ani, am reuşit să-i conving să rămână. Să rămână cu trei bătrâni fără niciun venit, aceia cu afacerile naţionalizate şi scăpaţi de temniţă şi de canal doar datorită vârstei, cu servicii nesigure, cu doi copii minori.

Eu n-am vrut nici mai târziu să plec. Născut la Lugoj, am ajuns la 23 de ani la Arad, prin hazardul unei repartiţii ministeriale de la absolvirea facultăţii. Aşa că am trăit cea mai mare parte a vieţii mele la Arad. Dar nu pot uita Lugojul. Spun aceasta pentru că situaţia mi se pare foarte asemănătoare cu postura mea de evreu: nu pot ignora evreitatea mea, deşi mă simt în aceeaşi măsură român: dacă se dispută un meci de fotbal între Israel şi România, este singurul prilej când nu ştiu cu ce echipă să ţin, la fel ca o competiţie între Arad şi mai micul Lugoj. Ca în moto-ul pus de Marcel Aderca la cartea F. Aderca şi problema evreiască: „Zwei Seelen wohnen ah! in meiner Brust“ (Ah! două suflete-mi sălăşluiesc în piept), Goethe, Faust. Doar că aceste două suflete sunt unul singur… Fără a fi un evreu practicant, merg la marile sărbători la întrunirile evreieşti mai mult pentru a-mi dovedi evreitatea. Soţia mea a fost o practicantă moderată creştin-ortodoxă, aşa că în casa noastră a existat şi Crăciunul şi Paştele (atât evreiesc, cât şi ortodox.) Eu nu am avut pom de Crăciun, cât am fost copil, dar fiul nostru da.

Luaţi de pe stradă, bărbaţii evrei au fost duşi în toalete pentru a se vedea dacă sunt sau nu evrei. Doar că apartenenţa la o religie – şi cu atât mai puţin la o naţiune – nu este relevantă în urma unei asemenea demonstraţii. Mai ales că foarte mulţi evrei sunt liber cugetători, nu frecventează sinagoga, nu prăznuiesc sărbătorile iudaice şi niciun fel de alte sărbători. Ceea ce nu a împiedicat deportarea şi omorârea lor. Ceea ce nu-i împiedică să fie evrei şi, la nevoie, să lupte cu arma în mână pentru apărarea statului Israel.

Se cunosc şi cazuri de creştini luaţi drept evrei şi împărtăşind soarta celor trimişi în lagăre. Mai ales femei. Cu toată rigurozitatea proverbială a aparatului criminal nazist, odată ajuns acolo, nimeni nu se mai obosea să repare confuzia, greşeala. Iar camerele de gazare, precum şi celelalte metode de umilit, schingiuit şi omorât folosite de regimurile criminale n-au ţinut seama de apartenenţa etnică a prizonierilor, folosind aceleaşi metode şi pentru evrei, şi pentru ţigani, şi pentru opozanţi (creştini sau necreştini), şi pentru homosexuali, şi pentru persoanele cu handicap. Însă „vina” de a te fi născut evreu sau ţigan era decisivă.

Holocaustul este o za dintr-un lanţ pe care vremurile, „progresul” n-a reuşit să-l rupă. Dintre multele similitudini ale prigoanei, unele chiar par trase la indigo: „În Spania, evreii fuseseră dintotdeauna nişte optimişti incurabili, trăsătură care i-a dus la pierzanie şi cu patru sute cinzeci de ani mai târziu. De fiecare dadă au crezut că lucrurile nu vor merge până la capăt. Nu-şi dădeau seama de ura pe care o provocau, sau care era provocată în jurul lor. O negau pentru că era incompatibilă cu optimismul lor înnăscut, care constituise, timp de sute de ani, baza existenţei iudaismului. Aşa încât, evreii din Spania, ca şi cei de aiurea, au fost mereu luaţi prin surprindere de evenimente, lucru datorat, în parte, şi faptului să ei cunoşteau istoria popoarelor cu care convieţuiau mai bine decât propria lor istorie. Dar, cu toate că o cunoşteau, nu trăgeau din ea învăţămintele necesare.

În cursul istoriei, reuşiseră de multe ori, prin diferite mijloace, să ocolească o primejdie sau alta şi credeau că vor izbuti de fiecare dată. Dar în Spania, ca şi în Germania nazistă (sublinierea mea – Gh. Sch.) s-a dovedit că nimic nu a justificat o asemenea speranţă. În perioada când pregătirile de drum ale lui Columb erau pe sfârşite şi evreii din Spania se pregăteau de plecare, cum nu puteau să-şi ia cu ei decât bagaje uşoare, au fost nevoiţi să-şi vândă la preţuri derizorii proprietăţile. Valoarea bunurilor lor scădea într-una.

Numai aceia care au cunoscut evreilor din ţările ocupate de nazişti îşi amintesc de perioada când aceştia erau obligaţi să-şi părăsească locuinţele având asupra lor doar câteva obiecte personale pentru a locui în noile ghetouri, îşi pot face o idee în legătură cu ceea ce s-a petrecut atunci. Casele, viile şi livezile le erau cumpărate în schimbul a câtorva ducaţi, cu care abia îşi puteau procura strictul necesar călătoriei. Căci decretul de expulzare le interzicea să ia cu ei aur sau monede de aur. Vecinii lor creştini au pus stăpânire pe bunurile imobiliare ale evreilor, considerându-se generoşi dacă le dădeau ceva bani în schimb. Evreii erau obligaţi să-şi vândă proprietăţile în termen de nouăzeci de zile ca să plătească impozite de multe ori fără nici o justificare. Aşa cum s-a întâmplat, cu câteva sute de ani mai târziu în Germania şi în Austria, li s-a impus un fel de taxă de emigrare. Perceptorii spanioli s-au dovedit la fel de aspri cu omologii lor nazişti de mai târziu.” Etc.⁵. „Perceptorii spanioli s-au dovedit la fel de aspri cu omologii lor nazişti de mai târziu” şi ca zeloşii comunişti. Totuşi, „progresul” de care vorbeam a făcut ca patru sute cinzeci de ani mai târziu, călăii să nu mai fie atât de „generoşi” şi jefuiau fără să dea nimic în schimb celor pe care-i trimiteau în spatele gardurilor cu sârmă ghimpată şi la moarte.

Speranţa şi iluziile, „optimismul înnăscut, care constituise, timp de sute de ani, baza existenţei iudaismului” face indiscutabil parte din miracolul evreiesc.

4. De unde îmi vine această nelinişte?

Cei plecaţi

Fără a face el însuşi nici un efort de alegere, omul se naşte într-un anumit loc, într-o anumită comunitate, prelungirea vieţii intrauterine ce devine grupul lui de adopţie dat. Confortabil sau deloc confortabil, acela este locul unde copilul se mai simte în siguranţă. Deocamdată. Acela este singurul loc şi dacă totuşi vin semnale şi de altundeva, tot ce nu ţine de locul de naştere este resimţit ca o ameninţare. Mai târziu, copilul ar putea să tindă spre un alt grup mai favorabil aspiraţiilor sale. De cele mai multe ori, diaspora îi oferă evreului toate motivele pentru a părăsi locul unde s-a născut. Şi, totuşi, mirajul din copilărie al grupului de adopţie dat face ca, pe de o parte, cordonul ombilical să fie tăiat cu suferinţă, chiar şi dacă, pe de altă parte, trecutul de lăsat în urmă nu este deloc plăcut de rememorat. Omul problemă, acest veşnic exilat din nenumăratele grupuri de adopţie date, în veşnica sa fugă prin lume, îşi schimbă un exil cu alt exil, un ghetou cu alt ghetou. Iar o parte din el rămâne „acasă” (chiar dacă n-o recunoaşte). Dovada că majoritatea celor plecaţi revin, din când în când, în locurile părăsite dintr-un motiv sau din altul.

Chiar şi (re)naşterea statului Israel s-a dovedit a nu fi ţinta aleasă pentru toţi evreii, chiar dacă îşi spun mereu „La anu’ la Ierusalim!”.

Nu doar evreul îşi pune problema dacă să rămână sau să plece. Sunt mai multe situaţii şi pentru neevrei de a-şi pune această problemă:

1. Dacă individul depistează locuri mai favorabile pentru traiul său şi pentru traiul alor săi (perspectiva unor venituri mai mari, a unor condiţii de muncă mai bune, a unui nivel cultural superior etc.)

2. Dacă individul vede în spaţiul unde se află ameninţări la adresa securităţii sale sau alor săi.

3. Dacă se creează un grup doritor să plece.

4. Dacă se află sub un regim totalitar.

5. Dacă se află într-un teatru de război.

6. Dacă e persecutat politic.

7. Evreul, pe lângă asemenea cauze, vrea să plece şi din motive de credinţă („La anu’ la Ierusalim!”)

8. Evreul îşi pune problema de a pleca sau de a rămâne fiindcă este crescut în veşnica sa pribegie.

5. Un caz special este cel al scriitorului plecat.

Succesul în artă este un joc de noroc, se zice chiar că „este important să creezi, dar mult mai greu să vinzi ceea ce ai creat”. Când apar milioane de cărţi, de tablouri, de filme, de compoziţii muzicale etc., biletul câştigător ţine de hazard. Majoritatea celor ce speră să tragă lozul cel mare în exil, riscă să piardă şi notorietatea posibilă în ţara de obârşie. E drept că doar concurând în competiţiile majore poţi câştiga premiile majore, dar rişti să retrogradezi şi din liga inferioară de acasă, să te afunzi în cel mai cenuşiu pluton.

Să pleci? Să rămâi? Când nu se pune problema vieţii pentru omul problemă, când evreul doar primeşte, din când în când, câte un bobârnac tradiţional, întrebarea a rămâne ori a pleca îşi găseşte răspunsul temperamental, în realitate fiind indiferent locul unde te afli. „Şi în lanţul existenţei, totul se contopeşte într-o manieră magică. În acest sens este de înţeles când cabaliştilor mai târzii (de pildă la Cordovero) le place să sublinieze faptul că înălţarea în lumile mai înalte şi până la graniţele Nimicului nu presupune o mişcare a omului de la locul său, ci <acolo unde stai sunt toate lumile>⁶”. Doar că, poate cu excepţia evreului foarte credincios, decizia de a pleca ţine de mobiluri mult mai puţin ezoterice.

Nu prea cred nici în salvarea prin plecare voluntară. Orice plecare este sinonimă cu un exil, iar evreul, „jidovul rătăcitor”, se află într-un veşnic exil. Să dea Domnul ca generaţiile de copii născuţi în Israel să nu mai poarte în sufletul lor greutatea plecării! Evreul este conştient de mii de ani de această greutate şi încearcă să şi-o explice: „Cabala – textual: tradiţia, adică tradiţia ezoterică, este mişcarea în care s-a atins apogeul religios, cu precădere între secolele al XII-lea şi al XVII-lea, tendinţele mistice în iudaism, într-o ramificare multiplă şi într-o evoluţie deosebit de vie. (…) În Franţa de sud, receptată prin izvoare oculte, venită mai precis din Orient, Cabala a văzut lumina zilei în aceleaşi regiuni şi în acelaşi timp în care, în mediul neiudaic, a cunoscut apogeul mişcarea cathară sau neomaniheistă. În Spania secolului al XIII-lea s-a dezvoltat surprinzător de inventiv, configurându-se desăvârşit şi atingând apogeul în cartea pseudoepigrafică Zohar a lui Rabi Moses de Leon, devenind un fel de Biblie a cabaliştilor şi, vreme de secole, a ocupat în iudaism locul necontestat al unui text sacru de supremă autoritate. În Palestina secolului al XVI-lea a deţinut, în cea de a doua înflorire a ei, poziţia unei puteri centrale, istorice şi spirituale în iudaism, pentru că voia să le dea spiritelor răscolite de catastrofa izgonirii evreilor spanioli din 1492 un răspuns la întrebarea tot mai presantă cu privire la sensul exilului.⁷” Eu nu am nici pe departe pregătirea cabalistică necesară pentru ca Zohar-ul să mă lămurească, iar „sensul exilului” îmi este cunoscut doar prin propria mea gândire. Galut-ul – împrăştierea evreilor în lume – nu mi se relevă decât ca o consecinţă a permanenţei istoriei trăite de evrei.