Rezultatele alegerilor din Țările de Jos l-au scos în față pe numitul Geert Wilders, categorisit de observatori ca eurosceptic radical, a cărui formaţiune politică – Partidul Libertăţii – a obţinut o victorie de proporții la scara țării lalelelor: 37 de mandate din 150 disponibile în Camera inferioară a Parlamentului, adică mai mult decât dublu față de scorul obținut la alegerile din 2021, conform Agerpress.
Bineînțeles că madame Le Pen s-a și grăbit să-și manifeste „încântarea” și să sugereze un posibil „Nexit”, dar ea sare din poză adesea, fiind un fel de Șoșoacă de pe Sena. Asemenea personalități accentuate nu fac decât să producă o și mai vizibilă departajare a adevăraților reprezentanți ai școlii de gândire suveranistă, intens anatemizați – înadins la grămadă – ca extremiști, fasciști etc. de partidele mainstream, care-și văd serios amenințate pozițiile de putere.
Dar în loc să tot arate cu degetul acuzator și denigrator și să expedieze complexitatea curentului suveranist în spatelele etichetărilor de tot felul, observatorii mai bine s-ar întreba de ce crește valul euro-scepticismului în mai toată Europa, de unde provin nemulțumirea și ostilitatea care câștigă tot mai mult teren?
Răspunsul se află în nu puținele măsuri sau propuneri aiuristice care vin din biroul Ursulei și care îi contrariază sau scandalizează chiar și pe oamenii fără idiosincrazii sau prejudecăți euro-sceptice. Dar cum să fie altfel când integrarea a sărit de mult peste cal? Chestia cu pandemia nu atât a bolii, cât a vaccinurilor, e doar bomboana pe colivă.
Să fim bine înțeleși: Uniunea Europeană este o alianță al cărei set de principii și valori, în faza ei clasică cel puțin, a reprezentat o benefică redefinire a spațiului existențial al fondatorilor și al celor care au aderat ulterior. Aceste merite în liberalizarea vieții tuturor nu pot fi uitate și nici diminuate. Iar țărilor din Est, aderarea le-a dat un impuls istoric, crucial, pe calea democratizării.
Dar la un moment dat, de la un anumit stadiu atins, punerea în practică a principiilor și valorilor a început să scârțâie, să se gripeze. Pretenția că, dincolo de domeniile de conviețuire eficientă și benefică în concert European, directivele dospite la Bruxelles s-ar potrivi tuturor țărilor clubului european, chiar tuturor, în toate domeniile și în același timp, indiferent de cultură, tradiție, dezvoltare socială, standard economic, decalaj civilizațional, e clar că e exagerată, nu poate funcționa în practică.
Nu aceasta a fost „ars poetica” părinților fondatori. Să nu uităm, la început a fost o Piață Comună și a fost vorba de coordonarea pe oțel și cărbune. De aici până la a nu mai avea voie să vorbești despre Crăciun sau să nu mai poți dispune de porcul din bătătură – e cale lungă, nu? La început a fost unanimitate, acum se vorbește de renunțarea la dreptul de veto. Dejà nu mai avem o alianță, ci o remorcare.
Țările suverane nu pot fi regiuni ale unei singure țări cu capitala bicefală la Paris și Berlin. (Nu întâmplător, Londra a șters-o englezește.) A integra până la prăsele toate țările într-o singură teacă aduce a joc de puzzle în care bucățile de carton îmbârligate sunt oameni, comunități, popoare. Sună a utopie perfectă. Iar utopiile, se știe, odată ce insiști să le pui în practică, devin monștri. A se vedea în acest sens eșecul de crime și nenorociri colective cu care s-a soldat punerea în practică timp de 45 de ani a utopiei cominterniste în Europa de Est. Având ca rezultat deraierea ireparabilă a ADN-ului existențial al zonei, deraiere în care ne zbatem și astăzi.
Oricum am întoarce-o și am suci-o, sunt vizibile cu ochiul liber emanațiile bruxelleze ateiste, nivelatoare, de anihilare a diferențelor de orice fel, semne indubitabile ale neo-marxismului cultural. Lumea este în schimbare, dar nu trebuie să lăsăm ca schimbarea să guverneze lumea. E nevoie de adecvare, dar nu de răsturnare. Din prea-plinul de pe masă, dintr-un fel de sațietate până-n gât, din decadență în decadență, mulți au ajuns să aibă satisfacția perversă de a răsturna masa cu totul, de a se regăsi par terre și de-a o lua de-a bușilea de la capăt, de la egalitarismul larvar de început de regn.
E o utopie insidioasă, dar la fel de periculoasă ca și cea comunistă, din care de altfel a luat naștere – dacă nu chiar mai periculoasă întrucât nu mai este impusă pe cale represivă („proletari din toate țările, uniți-vă!”), ci pe cale submisivă, pe calea inoculării educaționale, mentale, metodologie care a debutat pe la mijlocul secolului trecut la Columbia University din New York, după transferul Școlii de la Frankfurt în Statele Unite.
E vorba de noul fanatism justițiar al ne-discriminării minorităților și de un fel de mesianism mutant, post-modernist, pe nume „globalism progresist”, care înlocuiește „cominternismul pacifist” din secolul trecut și escaladează vechile poncife marxist-leniniste, subsumându-le unui singur totem diriguitor: negarea cu orice preț și apoi ștergerea efectivă a oricăror diferențe între indivizi – istorice, culturale, intelectuale, spirituale, economice, de avere (prin desființarea proprietății), de naționalitate, religioase (prin secularizarea gândirii), sexuale etc.
Oricît ar părea de înfricoșător, acesta este, din păcate, și „softul” actualei Comisii de la Bruxelles, pe care încearcă să-l bage pe gât cui e dispus să-l înghită. În momentul când găzduiești, în propriul sediu al Uniunii, o expoziție scârboasă, profund blasfemiatoare la adresa lui Iisus Hristos – mai e ceva de adăugat privitor la ce e în capul Ursulei și a ministrașilor ei? Indivizii ăștia scuipă pentru 15.000 de euro pe lună pe propria credință în care au fost botezați – și ne trag și pe noi într-acolo. „Aiasta nu se poate, majestate!”
Or, conservatorii suveraniști care se ridică la lumină în număr tot mai mare, explicabil că sunt percepuți și demonizați ca dușmanul nr. 1. Și li se inventează tot felul de servituți compromițătoare. Calul de bătaie rămâne poziția adoptată față de agresiunea Rusiei în Ucraina – care, e-adevărat, în interiorul arealului suveranist apare uneori că înoată în ambiguitate. În programul său electoral, partidul lui Wilders a făcut referire la „agresorul rus” care „a invadat ilegal Ucraina”, dar la voturile din Parlamentul olandez formaţiunea s-a opus adesea ajutorului financiar şi militar oferit Ucrainei, inclusiv furnizării avioanelor F-16.
Pe de altă parte, site-ul de investigaţii jurnalistice Follow the Money (FTM) a pretins de curând, invocând documente ce ar fi provenit de la hackeri ucraineni, că Partidul Libertății ar avea legături cu Kremlinul, pe care Wilders ar fi încercat să le ascundă, notează Agerpress. Unde am mai auzit noi povești asemănătoare, de suveraniști autohtoni atașați declarativ, fără probe, intereselor rusești?
Desigur, nu e un secret pentru nimeni că rușii urmăresc prin toate mijloacele să slăbească și să destabilizeze Uniunea Europeană, care, ca entitate, unită, ar putea la o adică să le țină cât de cât piept – până să vină americanii să salveze iar, ca în 1944, măcar jumate de continent. (Apropo, dacă n-ar fi debarcat americanii, rușii nu s-ar mai fi oprit până la Lisabona, știați?) Cum suveraniștii sunt percepuți ca forțele centrifuge ale UE, e clar că ei sunt ținta influenței Kremlinului. Dar asta e doar o teorie pe a cărei aparență de valabilitate se bazează cu precădere incriminările pro-ruse. Probe nu sunt. Poate vor fi – pentru că nu putem băga mâna-n foc pentru nimeni. Dar, deocamdată, nu sunt. Așa cum, invers și fără dubii, sunt o droaie de probe denunțând nu indivizi, ci state întregi – vezi Austria, vasala Rusiei și Ungaria, calul troian al lui Putin în UE…
Ne amintim că – după ce înainte de alegerile din Italia Giorgia Meloni a fost satanizată în fel și chip – odată aleasă Președintă a Consiliului de Miniștri, ea a despărțit apele, declarând că țara sa nu va fi veriga slabă a UE, urmând să ia toate măsurile convenite pro-Ucraina și contra agresiunii rusești. În politică, una sunt mesajele dinainte de alegeri și alta declarațiile din fotoliul puterii, de la butoanele decizionale…
Pe același model, Wilders după ce a înfierat, în campanie, „dictatele” UE, cerând restabilirea controalelor la graniţe, arestarea şi expulzarea migranţilor, interzicerea şcolilor musulmane, a Coranului şi moscheilor, şi chiar susţinând ideea convocării unui referendum pentru un „Nexit” frate cu „Brexit”, a lăsat-o mai moale după victoria la urne, în special ce privește interzicerea Coranului şi închiderea moscheilor, declarând că dacă ajunge premier va „rămâne în limitele Constituţiei”.
Am substanțiat, la vremea respectivă, lecția Meloni, observând că în arealul suveranist e nevoie de niște decantări: unii dintre promotori, nu puțini, n-ar trebui să se arunce în brațele lui Putin și să îngurgiteze narativele sale de manipulare și dezinformare (dezinformație fiind un cuvânt rusesc). Din contră, tocmai denunțarea minciunilor Kremlinului de justificare a războiului ar fi de dorit din partea unui suveranist autentic.
Căci întâi vine conștientizarea pericolului strategic rusesc pentru Europa și, desigur, în primul rând, pentru vecini (ceea ce oricând poate fi o chestiune de viață și de moarte, cum s-a dovedit ciclic de-a lungul istoriei), și de-abia după aceea vine veștejirea derapărilor Ursulei, care e un alt tip de preocupare: aceea de prezervare a identității – și individuale, și naționale -, a refuzului egalizării besmetice și aplatizării neo-marxiste a diferențelor de cultură existențială între indivizi și între națiile UE.
A nu încurca ordinea de priorități este esențial pentru definirea corectă a mișcării suveraniste. Probabil că acest curent de gândire ar trebui să se reclame mai curând de la euro-luciditate decât de la euro-scepticism – și să declare acest lucru foarte clar.
Cert este că acționând agresiv pentru o integrare neo-marxistă peste orice limite de bun simț, Ursula von der Leyen, în loc de promovare, a făcut mai curând un imens deserviciu ideii europene, suscitând reacții enervate și îngroșând, ea prima, rândurile suveraniste. Deci a cui e „vina”? În niciun caz a votanților italieni care au ales-o anul trecut pe Meloni și nici a votanților olandezi care, iată, l-au ales acum pe Wilders.
În consecință, părerea lui nea Frans Timmermans – acel burtăverde care își plimba carcasa arogantă prin Parlamentul României – cum că „a venit momentul să ne apărăm democraţia” nu face două parale, întrucât cei care l-au votat pe Wilders fac parte, și ei, din democrație.
Poate de aceea actualul prim-ministru, Mark Rutte, așa neo-marxist cum o fi și el, nu exclude totuși – concomitent cu respingerea apartenenței la un guvern condus de Wilders – ideea de a-l susţine din Parlament… După Italia și Olanda, cine urmează?
Romania = o tzara fosta comunista devenita capitalista in care fostii securisti au devenit milionari in euro fiind salvati-asimilati de catre taticul lor Iliescovici. O tzara din Estul Salbatic in care s-a jefuit ca in codru verde timp de 30 de ani. Acum vreti ca vreun partid sa va aduca prosperitatea mult visata. Nici un partid nu va fi in stare sa aduca Romania pe linie de plutire. Poate doar un nou dictator.