Suntem într-un moment crucial în care poate fi hotărâtă soarta ţării pentru mulţi ani înainte. De asemenea, pentru că este oarecum în tradiţia noastră, putem rata totul, fie din naivitate, fie din dezorganizare şi anarhie.
În acest puzzle pe care suntem chemaţi acum să-l rezolvăm avem trei piese de bază: tânăra generaţie care manifestează în toată ţara („strada”, cum a numit-o Iohannis), partidele politice şi preşedintele. Am pus manifestanţii pe primul loc, pentru că sunt la originea întregului fenomen, inclusiv a demiterii guvernului, faptul de la care pornesc toate ramificaţiile. De asemenea, ei pot, în anumite condiţii, să declanşeze o adevărată revoluţie precum o făcuseră în decembrie 1989, când un rol important l-au avut de asemenea „agenturili” mereu invocate de Ceauşescu.
Pe locul al doilea se află partidele sau mai precis întreaga clasă politică, încasând loviturile celor dintâi şi trebuind să reacţioneze într-un fel sau altul, ceea ce s-a şi întâmplat, dând satisfacţie primei revendicări privind demisia vinovaţilor, în percepţia publică, pentru toate: Ponta plus Oprea, cu guvern cu tot şi Piedone. Aceasta a fost numai o primă şi absolut necesară revendicare, a cărei satisfacere deschide drumul tuturor celorlalte, ce privesc, aşa cum s-a spus de nenumărate ori, resetarea întregului sistem.
În fine, între cele două părţi antagonice intervine rolul constituţional al preşedintelui, principala sa atribuţie fiind medierea între puterile statului. Până acum, fiecare dintre preşedinţii pe care i-am avut din 1990 încoace a acţionat conform formaţiei sau deformaţiei proprii.
Iliescu, bolşevic până în măduva oaselor, s-a sprijinit pe „strada” fostei Securităţi sub masca minerilor (apropo, de ce nu e judecat pentru toate mineriadele?), după ce a deturnat cu ajutorul Armatei şi al Serviciilor ceea ce începuse ca o revoluţie, în sensul păstrării vechilor structuri deghizate sub alte nume şi în cel al orientării, în continuare, spre Răsărit. Pentru a-şi menţine sprijinul nomenclaturii comuniste şi al Securităţii, a dat imediat mână liberă la jaful general, soldat cu prăbuşirea economiei. Căci dacă Ceauşescu a fost condamnat şi executat pe nedrept pentru subminarea economiei naţionale, adevăratul vinovat pentru delictul acesta a fost Iliescu însuşi, aducând repede ţara la sapă de lemn odată cu îmbogăţirea oamenilor reprezentând stâlpii Puterii. Constituţional vorbind, a părut un preşedinte „corect”, jocul său fiind executat cu maximă rigoare de cei învestiţi la conducerea instituţiilor statului.
Jucătorul pe faţă, deci cu totul anticonstituţional, a fost Băsescu, acela care, punându-se de la început sub controlul Securităţii sub un nou nume, a câştigat pe parcurs controlul asupra ei, punând la conducere oameni care, pentru acest simplu motiv, i s-au arătat devotaţi. Pe lângă că a ridiculizat astfel postura umilă de „învins al sistemului” a lui Emil Constantinescu, şi-a subordonat, la fel cu Iliescu, atât guvernul (după apariţia lui Emil Boc), cât şi justiţia, astfel că în loc de mediator a devenit stăpânul absolut, pe vremea lui fiind folosită pentru prima dată, dacă nu mă înşel, sintagma de şef al statului, tocmai de către CCR, cu toate că nu există în Constituţie. Iar pentru încălcarea acesteia a şi suferit două suspendări din funcţie de către Parlament, la cea de a doua salvându-l doar manevrele dubioase ale Curţii.
Venind la rând după el, misiunea lui Iohannis este destul de ingrată, la orice mişcare greşită putând fi suspectat sau chiar acuzat de încălcarea articolelor legii supreme a statului aşa-zis de drept. El are de jucat un rol delicat, între manifestanţii care clamează ca prim deziderat anihilarea întregii clase politice, odată cu dizolvarea Parlamentului şi organizarea de alegeri anticipate. Aflat între Scylla şi Caribda, el poate deveni o victimă a uneia sau a alteia dintre părţi, cu toate că prada fiecăreia o constituie partea adversă, şi nu un neputincios preşedinte din punct de vedere strict constituţional.
Cum te poţi menţine neutru în acest meci este răspunsul pe care trebuie să ni-l ofere, trebuind să dea satisfacţie până la urmă ambelor părţi, împiedicându-le totuşi de a se înghiţi una pe alta.
Deocamdată, dând satisfacţie „străzii” prin apelul la demisia guvernului, înfăptuită deja, şi prin invitarea reprezentanţilor ei la consultări, chiar pur formal cum se pare, preşedintele şi-a asigurat liniştea din partea aceasta. Aceeaşi invitaţie adresată celeilalte părţi, una de rutină, a fost totuşi colorată, se pare, cu un refuz categoric de a numi noul premier din rândul actualei coaliţii conduse de PSD.
Din acest moment totul se joacă, iar regulile jocului nu sunt prea clare încă, tocmai din cauza primului actant, manifestanţii din stradă (nu pun la socoteală toate ONG-urile parazitare ce se proclamă a fi „societatea civilă”), aflaţi la originea întregii situaţii. Nu se ştie până unde vor împinge ei lucrurile şi care le va fi strategia în continuare. Dacă va exista vreuna. Joi seara, mulţimea din Piaţa Universităţii a respins categoric ideea unui lider, sau măcar a unei minime organizări. Solicitarea ridicolă a lui Iohannis de a i se trimite în maximum 6 ore pe o adresă de email solicitările manifestanţilor arată că lucrurile se vrea a fi făcute în pripă, ca simplu act birocratic până la urmă, dacă protestatarii se conformează.
De aici poate începe un conflict serios între Preşedinţie şi ei, căci, dacă scopul preşedintelui este doar „un guvern al meu”, chiar şi cu preţul alegerilor anticipate, scopul celorlalţi este propriul lor guvern, cu preţul neantizării clasei politice actuale, căci una dintre principalele revendicări este o nouă lustraţie, privindu-i însă pe toţi cei care au deţinut funcţii publice, aflaţi la conducere începând din anul 1990 şi până acum.
Dacă preşedintele se va juca doar de-a dialogul, s-ar putea să asistăm, într-adevăr, la o revoluţie.
