În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(37.) ANCHETA CARAGIALE
1. Nu simt deloc în Caragiale un „autor repudiat”. Chiar dimpotrivă, poporul român trăieşte o plăcere masochistă în a se recunoaşte în lumea celor mai caricaturale personaje ale lui Caragiale. Acesta nu se bucură de soclul lui Eminescu, întrucât mesajul lui nu e resimţit ca un ideal, ci drept faţa nemachiată, perenă, a fiinţei naţionale. Ne place Caragiale, aşa cum ne place propriul nostru miros.
2. Nu mă recunosc în Caragiale omul, care nici nu mă interesează în mod deosebit. (Aici da, aici e marea deosebire dintre Caragiale şi Eminescu: pot să declar liniştit dacă mă interesează ori nu Caragiale omul, însă aş fi considerat cel puţin iconoclast, dacă nu chiar mult mai rău, dacă aş afirma că nu mă interesează Eminescu omul.)
Personajele lui Caragiale reprezintă pentru mine Caragiale. Dacă mă recunosc în ele? Tendinţa este să ne recunoaştem în situaţii (care ne înconjoară, asemenea unui dat), situaţii cărora trebuie să le facem faţă. Eu (noi) mă consider (ne considerăm) mult superior(i) acelor indivizi, dar – ce să-i faci? – soarta ne-a hărăzit să trăim printre ele. Încă o dată, dacă poporul român vede în Eminescu idealul, în lumea lui Caragiale vede destinul. De care, în funcţie de firea fiecăruia, râdem, ne căinăm ori îl suportăm cu stoicism. De luptat, nu prea luptăm cu el. Parol!
(Revista Apostrof, nr. 4, 2002.)
