În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(56.) Despre degenerescenţa provocată a culorilor
Mă invitaţi să răspund la ancheta voastră, „dacă mă interesează subiectul”. Chiar dacă nu m-ar interesa, media este atât de invadată de „dosariadă”, încât n-ai cum să ieşi din subiect, aşa cum nu poţi să nu iei în seamă un miros pestilenţial în atmosfera pe care o respiri.
Dar tema este, din păcate, mult mai largă şi nu-i priveşte în nici un caz numai pe scriitori. Personal, am semnat, alături de alţi mulţi intelectuali, la începutul anilor `90, un apel pentru deconspirarea dosarelor securităţii. Momentul a fost ratat de guvernările succesive. Acum, în 2006, problema a luat un mizerabil aspect politic şi de manipulare a populaţiei. Este evident că promisiunile pentru o viaţă mai bună (material) şi mai dreaptă (moral) au eşuat. Iarna care se anunţă cu facturile criminale la întreţinere, precum şi dezastrul tot mai generalizat al sistemului sanitar – cele două nenorociri majore care pot duce la orice fel de reacţii din partea unei populaţii disperate – par să fie deturnate de o deconspirare gălăgioasă şi primitivă.
Întrebaţi, în anchetă, dacă avem o problemă morală, ca naţiune. Sigur că avem o asemenea problemă! Crimele sistemelor totalitare nu pot fi prescrise, aşa cum nu este etic să prescrii nici un tip de genocid. Dar cred că soluţia cea mai demnă ar fi afişarea electronică a TUTUROR documentelor privind ofiţerii de securitate, informatorii, urmăriţii. Cred că populaţia are dreptul să afle, iar, dacă tot ne batem cu cărămida în piept cât suntem de democraţi, să lăsăm acelaşi popor să decidă singur şi nu să-l obligăm să decidă într-un anumit fel.
Ceea ce se întâmplă acum seamănă tot mai mult cu un circ sinistru, în care ANUMITE persoane sunt legate într-un ritual primitiv deasupra ceaunului cu apă clocotită, iar mulţimea este invitată – ba, uneori chiar somată – să danseze şi să hăulească în jurul nenorociţilor, înainte de a-i mânca. Observ cu groază că se ajunge, din nou, la teama din perioada stalinistă, când era profund periculos să discuţi despre cei loviţi de urgia luptei împotriva moşierilor ori a revizioniştilor, de frică să nu ţi se găsească şi ţie o bubă. Cine nu urla ca lupii era mâncat, aşa că „uralele erau din tot sufletul”. De data asta, însă, se mai întâmplă ceva legat de ipocrizia unora dintre cei ce urlă mai tare. Oameni cărora toată lumea le-a simţit ochii albaştri au devenit cei mai aprigi moralişti. Ei au reuşit să isterizeze în special o trupă de juni nerăbdători să parvină, deranjaţi că multe locuri mai sunt ocupate. Mulţi dintre aceşti „lupi tineri” sunt folosiţi drept batalioane de asalt, în spatele cărora adevăraţii protagonişti decid cine să fie următorul atârnat deasupra cazanului cu apă clocotită. Nedreptatea nu este că X a fost deconspirat, nedreptatea este că lui Y, la fel de vinovat, nu i se poate întâmpla nimic. Iar Y, fiind convins de asta, nu mai poate fi nici oprit de la nimic.
S-a spus că tinerii nu au calitatea morală de a-i judeca pe cei ce au trăit vremea gulagului, întrucât ei n-au dat dovada că s-ar fi comportat altfel decât cei pe care-i incriminează. Desigur, şi asta este tot o aiureală: dacă am gândi aşa, atunci niciun om cinstit, dar care n-a avut niciodată o armă în mână, n-ar fi în măsură să judece un criminal, fiindcă nu se ştie cum ar fi reacţionat el având degetul pe trăgaci. Numai că aţâţarea tinerilor împotriva celorlalţi nu este doar o temă literară. (Vezi şi „Vânători de bătrâni” de Dino Buzzati, „Jurnalul războiului porcilor” de Adolfo Bioy Casares” etc.) Ea reprezintă un flagel cu urmări întotdeauna dezastruoase, atât pentru cei vânaţi, cât şi pentru hăitaşii provizorii, şi pentru cei ce-i mână din spate.
Am răspuns astfel la anchetă, întrucât cred că, restrângând tema doar la scriitori, aş culpabiliza şi eu o categorie socială, nu mai vinovată decât oricare alta. În general, nu trebuie să se vorbească de vină colectivă, ci doar de greşeala fiecărui individ în parte. Şi scriitorii au acceptat mai mult sau mai puţin un tăvălug în faţa căruia nu fiecare om are vocaţie de erou. Aşa că s-a ajuns să fie considerată şi tăcerea drept aprobare… Pe de altă parte, nu fiecare contact cu securitatea a însemnat un act de colaborare. (Nu de puţine ori, azi urmăriţii sunt la fel de arătaţi cu degetul ca şi adevăraţii torţionari. Am cunoscut personal un urmărit turnător şi un colaborator care a dat doar referinţe pozitive despre confraţi. Cine nu înţelege sau nici nu încearcă să înţeleagă conduita individuală a fiecărui subiect n-are decât să urle fericit, dansând în jurul ceaunului.)
Fiecare răsturnare de sistem aduce după sine reducerea culorilor celor din jur la „foarte alb” şi „foarte negru”. La noi, nu după 22 decembrie 1989 s-a instalat această degenerescenţă optică, ci provocată într-o „perioadă de pace”. Ceea ce este cel puţin dubios.
(„Ancheta fulger” a revistei Familia, „Scriitorii şi securitatea”, Revista Familia nr 9, septembrie 2006.)
