Schimb de inamici: extrema dreaptă găsește în statul Israel un partener ideologic

Multe subiecte care influențează scena politică internațională ajung cu greu pe agenda publică autohtonă. Unele chiar sunt ignorate de-a binelea. Grupările teroriste ce controlează zone importante din Africa sub-sahariană, conflictele civile din Congo, tensiunile socio-politice, dublate de criza migrației din America Centrală – pentru a oferi doar câteva exemple – reprezintă pentru publicul român chestiuni necunoscute, nefăcând obiectul dezbaterilor sau informărilor.

Distanța culturală și geografică explică totuși această distanțare de asemenea subiecte. În egală măsură și pe bună dreptate, documentarea lor ar implica costuri disproporționate în raport cu posibila audiență generată.

Dacă neglijarea acoperirii mediatice a evoluției politice din Myanmar este explicabilă măcar la nivel teoretic, omisiunea analizelor privind spațiul european nu-și poate găsi justificarea, dat fiind că reconfigurarea relațiilor internaționale generează implicații directe pentru România. Un exemplu elocvent al acestei reconfigurări îl reprezintă repoziționarea strategică a diferitelor grupări de extremă dreaptă, unele aflate la putere, ale căror teme tradiționale evoluează în sensul unei externalizări a culpabilității și identificarea unor noi presupuși inamici, în fapt, vectori cu ajutorul cărora este construită ideologic polarizarea.

Citește și: Ce se întâmplă cu Occidentul și „ideologul” său? Către o dispariție a liberalismului…

În mod tradițional, extrema dreaptă europeană era până deunăzi cunoscută pentru discursul lor mai degrabă antisemit. Cu mici excepții marcate de un fascism fățiș, cum este cazul lui Jean-Marie le Pen sau Roberto Fiore, liderii politici au asumat un discurs populist, la limită frecventabil, dar fundamental diferit de poziționările perioadei interbelice. Însă, tocmai acest limbaj mai degrabă codificat și care, la prima vedere, se interesează exclusiv de teme economice, sociale și culturale, a permis diseminarea stereotipiilor deja cunoscute și alimentarea teoriile conspirației.

Așa au apărut personaje care ar controla din umbră guvernele naționale, finanțele mondiale ori fluxurile migraționiste. De altfel, tocmai acești conducători ascunși sunt globaliștii, internaționaliștii sau soroșiștii, sintagme care, fără a se referi în mod explicit la evrei ca grup, reprezintă referințe ușor de recunoscut pentru publicul convins de existența unei puteri din umbră sau oculte mondiale.

Însă, nevoia legitimării internaționale face ca discursul extremei drepte să se adapteze, iar pentru aceasta se vede nevoită să se elibereze de eticheta fascistă. Cel mai ușor drum spre atingerea obiectivului pare că este adoptarea unui filosemitism și, de aici, susținerea agendei politice actuale a statului israelian. Dacă interesele politice sunt evidente, care ar fi totuși elementele din spatele asumării unor asemenea poziții, fundamental și radical în opoziție cu tradiția lor politică? Fenomenul nu a trecut neobservat în rândul analiștilor de politică externă, fiind numit „filosemitismul noii drepte”. De fapt, nu asistăm la o schimbare ideologică, ci la întâlnirea a două mișcări de extremă dreaptă, una aflată la putere în Israel, cealaltă în căutarea câștigării de capital electoral. Ambele, însă, au găsit un dușman comun, dușman care le servește intereselor imediate. Arabii și, prin extensie, islamul, devin elementul central și catalizator în articularea discursului securizator dar și în definirea alterității.

Citește și: „Activitatea de zi cu zi a legionarilor, mai degrabă violență decât slujbe religioase și rugăciuni” – INTERVIU cu istoricul Roland Clark

Îndrăznesc să speculez că cele două tabere ignoră faptul că nu este nimic original în demersul lor. În anii 60, scriitorul francez Lucien Rebatet – virulent fascist și negaționist – declara în timpul Războiului de Șase Zile că este pregătit să iubească evreii, atâta vreme cât aceștia sunt capabili să ucidă arabii.

În loc de concluzii, ar fi oportun să reliefăm simetria politică periculoasă ce se instalează treptat în rândul și prin intermediul celeilalte tabere radicale europene. Așa se face că unele facțiuni ale stângii radicale, depărtându-se de discursul tradițional, au ajuns să exploateze retoric teme fundamentale ale extremei drepte. De fapt, nu este doar o simplă volatilizare întâmplătoare a agendei, ci nevoia perversă, utilitaristă prin excelență, de a răspunde intereselor electorale și eșecului economic al politicilor neoliberale.

Nu mai târziu de săptămâna trecută, într-un discurs ținut în fața simpatizanților, Jean-Luc Melanchon îi găsea responsabili pentru stagnarea economiei franceze inclusiv pe muncitorii români și bulgari. În special detașații din sectorul construcțiilor și sezonierii din agricultură. Compromisul său politic reprezintă o încălcare a principiilor filosofiei marxiste și o trădare a luptei de clasă. Inutil să mai adăugăm că o asemenea poziționare sabotează orice posibilitate de internaționalizare a proletariatului, calea pe care teoreticieni precum Troțki o enunțau ca fundamentală în reușita socialismului. Stânga populistă pare să proclame acum: „proletari din toate țările, blocați-vă unii pe alții”.

Deux poids, deux mesures peste tot!