Eliminarea consecințelor agresiunii militare ruse, declanșate în urmă cu peste trei decenii, rămâne o rană deschisă în inima Republicii Moldova. Modul în care autoritățile de la Chișinău gestionează acest dosar seamănă cu o „joacă de alba-neagra”, inclusiv promisiuni și discursuri despre reintegrare urmate de perioade lungi de tăcere și inacțiune. Criticii subliniază lipsa de coerență și transparență a planurilor Chișinăului de soluționare a conflictului, ceea ce subminează încrederea publicului și a partenerilor externi. Recent, guvernul a anunțat că lucrează, împreună cu UE și SUA, la un nou plan de reintegrare a regiunii transnistrene, dar oficialii au refuzat să ofere detalii, invocând caracterul sensibil al subiectului. Această secretomanie, deși poate justificată parțial prin delicatețea negocierilor, alimentează percepția de lipsă de transparență și direcție clară.
Regiunea este o bază redutabilă a serviciilor de spionaj de la Moscova, fir că vorbim de SVR, GRU ori FSB. Moscova recrutează soldați pentru armata federală rusă din populația locală, încălcând legislația R. Moldova și pe cea internațională.
Pe plan intern, experții și societatea civilă au început să critice tot mai vocal ezitările autorităților. Politica Chișinăului față de regiunea transnistreană a fost catalogată drept prea blândă și lipsită de acțiuni concrete, semn că guvernului îi lipsește o strategie eficientă de reintegrare. În locul unui plan robust, Chișinăul pare să adopte o abordare reactivă, evitând deciziile dificile. Republica Moldova ar trebui să devină mai incisivă și să impună condiții clare administrației de la Tiraspol, în așa fel încât să nu se mai tolereze situația de facto în care această regiune operează ca un stat paralel. Cu alte cuvinte, Chișinăul este îndemnat să treacă de la vorbe la fapte concrete, de la declarații despre „reintegrare” la măsuri palpabile care să apropie malurile Nistrului.
Un exemplu elocvent de comunicare deficitară a fost tăcerea Chișinăului în fața unor evoluții sensibile. Atât pe plan intern, cât și în relația cu partenerii externi, lipsește o linie consecventă și convingătoare. Chiar și atunci când vine cu inițiative, acestea par ezitante. De pildă, autoritățile au sugerat recent decuplarea procesului de reintegrare de cel de integrare europeană, recunoscând practic că reintegrarea va necesita un orizont mai lung decât parcursul de aderare la UE. Mesajul, deși realist, poate fi perceput ca o amânare sine die a problemei regiunii ocupate militar de Federația Rusp.
Reprezentanți ai societății civile, precum directorul Promo-LEX Ion Manole, avertizează că există totuși „o fereastră de oportunitate” și cer guvernului să formuleze un plan propriu, care să unească eforturile întregii societăți, „fie că îl numim Planul Chiveri sau oricum altfel”. Implicarea cetățenilor de rând, inclusiv a celor de pe malul stâng al Nistrului, și o comunicare sinceră cu privire la soluțiile avute în vedere ar conferi credibilitate strategiei Chișinăului, actualmente percepută ca ezitantă.
Atitudinea nehotărâtă a Chișinăului oferă muniție propagandistică regimului separatist de la Tiraspol și protectorilor săi de la Moscova. Reprezentanții regimului de ocupație rus pozează adesea în partea „constructivă”, acuzând Chișinăul că ar sabota dialogul. Vadim Krasnoselski, șeful administrației nerecunoscute de la Tiraspol, i-a declarat recent ambasadoarei UE că principala cauză a problemelor din regiune o reprezintă înghețarea procesului de negocieri de către Chișinău, sugerând că autoritățile moldovene ar împiedica deliberat exporturile din stânga Nistrului spre piața europeană.
În realitate, negocierile în format 5+2 sunt suspendate de la invazia rusă în Ucraina, iar dialogul direct Chișinău-Tiraspol bate pasul pe loc din lipsă de voință politică și viziune. Regimul de la Tiraspol încearcă să transfere întreaga vină asupra Chișinăului, ignorând propriile acțiuni care obstrucționează soluționarea. De exemplu, Krasnoselski a refuzat ostentativ un ajutor european de 60 de milioane de euro destinat atenuării crizei energetice din regiune, invocând pretexte privind posibile efecte asupra întreprinderilor locale. Presa locală a calificat acest refuz drept un gest insolent față de partenerii occidentali, arătând că reprezentanții regimului de ocupație recurg la dezinformare, acuzând Chișinăul de presupuse obstacole, tocmai pentru a evita asumarea unor angajamente privind respectarea drepturilor omului în regiune. Pe de o parte, Tiraspolul cere reluarea discuțiilor „fără condiții”, pe de altă parte blochează orice inițiativă care i-ar eroda controlul și își menține propriile narațiuni contradictorii.
Prezența militară rusă, atât trupe, cât și depozitele de armament, pe teritoriul moldovenesc rămâne un obstacol major în calea oricărei soluții durabile, alimentând sentimentul de insecuritate regională. Moscova continuă să mimeze implicarea în negocieri. Oficial pledează pentru o „reglementare pașnică” a conflictului, dar în practică menține circa 1.500 de militari în zona nistreană și sprijină financiar regimul de ocupație, încălcând suveranitatea Republicii Moldova. Mai mult, discursul propagandistic al Kremlinului încearcă să justifice această prezență. Ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, a mers până acolo încât să acuze conducerea pro-occidentală de la Chișinău că ar adopta „legi rasiste” împotriva vorbitorilor de rusă, afirmație absurdă pe care autoritățile moldovene au respins-o ferm ca fiind lipsită de fundament și menită să dezbine societatea. Astfel de declarații incendiare, inclusiv insinuarea că autoritățile de la Chișinău ar persecuta minoritatea rusă, servesc Moscovei drept pretext pentru a se erija în „apărător al compatrioților” și pentru a menține status quo-ul militar în stânga Nistrului.
În viziunea Rusiei, soluția trebuie să fie una convenabilă intereselor sale geopolitice. Nu întâmplător, Lavrov evocă și acum Memorandumul Kozak din 2003, ce prevedea federalizarea R. Moldova și un drept de veto pentru regiunea transnistreană, deplângând că planul „deja parafat” n-a fost aplicat din cauza Occidentului și a Chișinăului. Cu alte cuvinte, Moscova semnalizează că orice reglementare va trebui să îi garanteze influența asupra întregii Republici Moldova, altfel va tergiversa conflictul la nesfârșit.
În contrast, partenerii internaționali ai R. Moldova, inclusiv Uniunea Europeană, Statele Unite ori OSCE, și-au exprimat constant sprijinul pentru suveranitatea și integritatea teritorială a țării, insistând asupra găsirii unei soluții pașnice și negociate. Cu toate acestea, și ei așteaptă de la Chișinău mai multă claritate și consecvență. Occidentul vede în lipsa de strategie a autorităților R. Moldova un factor ce complică medierea conflictului. Oficialii europeni subliniază că prezența trupelor ruse trebuie eliminată, considerând retragerea contingentului străin drept o condiție esențială pentru stabilitatea pe termen lung a regiunii.
UE și SUA, în calitate de observatori în formatul 5+2, în prezent blocat, și-au arătat disponibilitatea de a sprijini un proces de negocieri credibil, însă mingea rămâne în terenul Chișinăului în privința inițiativelor. Este clar că formatul 5+2 nu corespunde situației din teren, inclusiv prin prisma faptului că două state participante sunt prinse într-un conflict de anvergură.
Fără un partener ferm și previzibil la Chișinău, aceste eforturi diplomatice riscă însă să-și piardă eficiența. Partenerii străini par uneori la fel de nedumeriți ca și cetățenii moldoveni de oscilațiile mesajelor venite de la Chișinău în dosarul transnistrean.
Efectele negative ale lipsei de coerență și transparență din partea Chișinăului se resimt pe multiple planuri. Procesul de negocieri stagnează de facto. De ani buni nu s-a mai făcut niciun pas real spre demilitarizarea regiunii. Mesajele contradictorii ale autorităților subminează poziția de negociere a R. Moldova, iar partenerii par să nu știu exact ce dorește Chișinăul, iar Tiraspolul profită pentru a-l acuza de lipsă de bună-credință. Orice fereastră de oportunitate se închide rapid în absența unei voințe politice ferme. Între timp, timpul lucrează împotriva Chișinăului, iar fiecare an de stagnare adâncește prăpastia instituțională și societală dintre malurile Nistrului. Mare parte din populația din regiune, având în majoritate covârșitoare cetațenia R. Moldova, se simte abandonată de către Chișinău.
Și stabilitatea regională are de suferit. Războiul din Ucraina a evidențiat cât de periculos este acest conflict nerezolvat. La începutul invaziei ruse pe scară largă, existau temeri că Transnistria ar putea fi folosită ca platformă pentru extinderea agresiunii, sau invers, că Chișinăul ar putea fi atras într-o confruntare nedorită. Chiar dacă scenariile cele mai sumbre nu s-au materializat, riscul accidentelor militare ori al provocărilor rămâne. Recent, comunitatea de securitate a fost alarmată de incidente izolate care arată fragilitatea păcii de facto. Menținerea statu-quo-ului nu este o opțiune pe termen lung, iar fără o strategie eficientă, există pericolul perpetuării situației actuale, cu consecințe grave în perspectivă medie și lungă asupra securității și integrității Republicii Moldova. Cu alte cuvinte, indecizia de azi poate planta semințele unor crize viitoare. Un conflict înghețat se poate oricând dezgheța într-un context geopolitic nefavorabil, iar R.Moldova, nepregătită, s-ar trezi într-o poziție extrem de vulnerabilă.
Poate cel mai trist efect al lipsei unei strategii clare se resimte la nivelul populației de pe ambele maluri ale Nistrului. Cetățenii din stânga Nistrului trăiesc de facto într-un vid juridic și economic. Ei au documente nerecunoscute internațional, oportunități limitate de călătorie și comerț, iar drepturile le sunt adesea încălcate de un regim autoritar izolat. De decenii li se spune că „Chișinăul este dușmanul”, iar Chișinăul nu a reușit suficient de bine să contracareze această percepție prin fapte. O lipsă de comunicare și implicare directă cu acești cetățeni a permis Tiraspolului să-și consolideze influența și controlul informațional. Autoritățile R. Moldova trebuie să facă mai mult pentru a câștiga inimile și mințile locuitorilor transnistreni, arătându-le beneficii concrete ale reintegrării.
Accesul îmbunătățit la servicii publice de calitate, la educație în limba română și infrastructură modernă, precum și oportunități economice reale sunt elemente cheie ce ar putea atrage treptat populația din stânga Nistrului către restul țării. Fără o strategie clară în acest sens Tiraspolul își va consolida în continuare influența asupra acestor oameni, făcând reintegrarea și mai dificilă.
De cealaltă parte, cetățenii de pe malul drept, majoritatea covârșitoare a populației Republicii Moldova, resimt și ei efectele prelungirii conflictului, inclusiv insecuritate, obstacole în calea dezvoltării, având în vedere că investitorii privesc cu precauție un statut cu teritoriu necontrolat, precum și tensiuni politice interne alimentate periodic de acest subiect. Există riscul ca, în lipsa progreselor, să apară fracturi în consensul intern privind reintegrarea, unii ar putea pleda pentru abandonarea definitivă a regiunii separatiste, în timp ce alții ar putea cere soluții radicale, ambele opțiuni fiind extrem de periculoase.
Costurile inacțiunii și incoerenței sunt ridicate și cresc în timp. Negocierile rămân blocate, stabilitatea regională este fragilă, iar populația continuă să sufere consecințele unei situații nerezolvate.
Nimeni nu își face iluzii că dilema transnistreană poate fi rezolvată ușor, mai ales în actualul context geopolitic tensionat. Totuși, critica este necesară atunci când autoritățile par să joace alba-neagra cu destinul unei părți din stat. Chișinăul are obligația față de cetățenii săi, de pe ambele maluri, și față de partenerii care îi susțin drumul european să formuleze o poziție clară, responsabilă și consecventă. Asta înseamnă strategie unitară și comunicare transparentă, stabilirea obiectivelor realiste pe termen scurt, mediu și lung pentru reintegrare, comunicarea lor atât pe plan intern, cât și extern.
Desigur, Chișinăul singur nu poate soluționa această problemă. Există factori externi covârșitori, precum refuzul Moscovei de a-și retrage trupele sau reticența Tiraspolului de a accepta reintegrarea fără concesii majore. Însă tocmai de aceea, coerența internă devine și mai importantă. Autoritățile de la Chișinău trebuie să înceteze să mai trimită semnale amestecate. Nu își mai pot permite luxul declarațiilor de complezență urmate de uitare, fiecare mesaj neclar sau ezitant este imediat exploatat de oponenții reunificării. În loc să ignore subiectul în speranța că va rămâne înghețat, guvernul ar trebui să-l aducă frontal pe agenda publică și diplomatică, cu propuneri concrete și principii ferme. Putem vorbi de exemplu, despre eliminarea graduală a privilegiilor economice nejustificate acordate regimului separatist sau foaia de parcurs pentru demilitarizarea zonei și reintegrarea instituțională. Numai prin consecvență va putea Chișinăul să convingă comunitatea internațională, și poate chiar o parte a populației din regiunea aflată sub ocupație militară rusă, că vrea cu adevărat rezolvarea pașnică a conflictului, nu doar gestionarea lui permanentă.
„Joaca de alba-neagra” cu dosarul Transnistriei trebuie să ia sfârșit. În locul ei, este nevoie de un joc deschis și onest, cu cărțile pe față din partea Chișinăului. Doar astfel se poate spera la reconstruirea treptată a încrederii, la deblocarea negocierilor și, într-un final, la reunificarea pașnică a țării. Republica Moldova nu își mai poate permite incoerența și mesajele contradictorii. Miza este însăși viitorul său ca stat unitar, stabil și european.
