Priviri curioase în dosarele Securităţii (VIII): Arestarea ca întrecere socialistă

Întrecerile socialiste în Securitate

Uneori, aceste întreceri aduceau satisfacţii angajaţilor, care îşi vedeau recunoscute eforturile, mai ales în producţia materială. Pe de altă parte, Securitatea era considerată braţul înarmat al partidului comunist, ori scutul acestuia. De multe ori, instituţia se dovedea, aşa cum remarca Nicolae Ceauşescu, liderul comuniştilor români între 1965 şi 1989, un cal prost strunit. Am fost surprins să regăsesc sintagma de „întrecere socialistă” chiar în documentele programatice ale instituţiei, deşi aceasta nu producea bunuri materiale.

Planuri de muncă pentru arestări (1947–1964)

În anii represiunii masive, Securitatea întocmea planuri de muncă pentru arestări în diverse „probleme” aflate în lucru. De pildă, în „Planul de muncă pe intervalul 1 octombrie – 7 noiembrie 1949”, întocmit pe regiuni, se constata realizarea arestărilor la nivelul de 80% din cifra propusă: 2.728 faţă de 3.373 de persoane. În câteva regiuni, planul fusese îndeplinit integral sau chiar depăşit. Autorii documentului menţionau explicit că erau „rămaşi” 645 de oameni.

Documentul includea un „tabel de reţinuţii rămaşi în cercetare după 7 noiembrie 1949”, cu un total de 629 persoane. Regionala Galaţi avea 348 oameni, Piteşti 118. La polul opus, Cluj şi Timişoara nu aveau niciun reţinut „rămas”. La Ploieşti era o singură persoană, iar la Braşov trei.

Pe paginile următoare, îndeplinirea planului era analizată procentual. Regionala Oradea avea o rată de succes de 10%, Iaşi 40%. Galaţi depăşea planul cu 50%, iar Timişoara şi Braşov atingeau 100%. Atmosfera internă era uşor de imaginat: competiţie, presiune, clasamente.

Clasamentele arestărilor și întrecerea socialistă

Dorinţa de îndeplinire a planului de arestări a dus la apariţia unei „întreceri socialiste pe ramură”. Termenul apare întocmai într-un „Referat” din 2 noiembrie 1949: „În cadrul întrecerilor socialiste şi ca urmare a planului de muncă… putem considera că Direcţiunile Regionale de Securitate s-au clasificat după cum urmează”.

Clasamentul cuprindea 12 direcţii regionale plus Direcţiunea Securităţii Capitalei. Timişoara era pe primul loc, Iaşi pe ultimul. Performanţa bănăţenilor era legată de situaţia de la graniţa româno‑iugoslavă, unde, după conflictul Tito–Stalin (28 iunie 1948), au apărut grupuri de rezistenţă şi numeroşi fugari. Direcţiunea din Bucureşti era abia pe locul cinci.

Confuzii birocratice și erori în anchete

Calitatea anchetelor era ultimul criteriu luat în calcul. Orice întrecere socialistă avea fruntaşi şi codaşi, iar presiunea genera confuzii. Varianta extinsă a „Planului de muncă” menţiona opt componenţi ai „lotului Pop‑Bujoiu”, deşi lotul fusese condamnat cu un an înainte. Şase dintre ei apar ca reţinuţi „în grupul Maniu”, probabil din cauza asemănării dintre numele lui Iuliu Maniu şi George Manu.

„Planul de muncă” indica exact zilele când fiecare reţinut urma să fie „anchetat şi terminat”.

Arestările, transformate în cifre

Acţiunile represive ale Securităţii erau evaluate prin două tipuri de aprecieri, ambele lipsite de empatie. Arestările erau banalizate ca muncă de rutină, menită să anihileze „reacţiunea” şi să îndeplinească standardele cantitative fixate de puterea comunistă. Stabilirea adevărului era eclipsată de dorinţa de eficientizare. Cei arestaţi deveneau simple numere.

Bilanţul represiunii era considerat mereu insuficient. De aici până la acuzarea responsabililor de sabotaj „duşmănos” era un pas mic. Aşa au păţit-o şi autorii planurilor din 1949.

Cazul Teohari Georgescu

Ministrul de interne din perioada stalinistă, Teohari Georgescu (1908–1976), a fost arestat în 1953, acuzat de participare la „devierea de dreapta” şi de insuficientă „ură de clasă”. În anchetă, a încercat să se apere exagerând numărul arestărilor din mandatul său (1945–1952). Nu şi-a convins anchetatorii, dar episodul arată mentalitatea epocii: arestările politice deveniseră criteriu de performanţă în întrecerile socialiste.