A doua zi „după”… vă propun cîteva titluri sub care s-ar putea face o analiză raţională tragicului eveniment care a indignat, a inflamat şi radicalizat opinia publică:
- Cînd se îngroaşă gluma.
- Libertatea presei între satiră şi batjocură.
Posibilele titluri sînt inspirate de declaraţia caricaturistului Ştefan Popa Popa’s, prieten cu doi dintre prestigioşii caricaturişti morţi în carnagiu. Pe fond, Popa’s spune că în libertatea de opinie trebuie să existe limite autoimpuse în măsură să nu lezeze demnitatea umană, credinţa şi sentimentul religios, dincolo de care evenimentele pot scăpa de sub control, deschizînd, aşa cum s-a şi întîmplat, calea arbitrariului.
Sînt sigur că Popa’s, ca unul dintre cei mai mari caricaturişti ai lumii şi practicant fervent al satirei în caricatură, ştie ce spune!
…Şi, cu legătură directă, iată o amintire, sper, pilduitoare, datînd din anul 1990, din redacţia primului „Caţavencu”. Întîmplarea, chiar dacă terminată cu un happy end tras de păr, a fost în măsură să ne arate, „pe viu”, dimensiunea riscurilor asumate de jurnaliştii unei reviste satirice…
Era o dimineaţă obişnuită, cu redactori somnoroşi, cu greu desprinşi din aşternuturi, veniţi la, de-acum, banala şedinţă de sumar. Răsfoiam ultimul număr al revistei proaspăt ieşite de sub tipar. Pe ultima pagină, deasupra unui text, scris cu litere de-o şchioapă, un titlu abrupt, tranşant şi provocator îşi propunea cu tot înadinsul să dea cu bîta în baltă: „Mandela e un bou!”. Eram pe deplin lămuriţi că, în pofida succesului de casă şi de cititori, revista nu întrunea toate sufragiile, stilul său acid-parodic nefiind chiar pe gustul tuturor. Aveam şi cîteva experienţe destul de alarmante în cele trei locaţii în care ne mutasem în decursul unei jumătăţi de an: cîteva incendii de noapte iscate ca din senin, cîteva interpelări parlamentare ale unor politicieni, încă puţin obişnuiţi cu tărbaca ironiei, dar toate reacţiile se opriseră aici, nimeni nu avusese de suferit fizic şi nici conştiinţele noastre pe care le consideram curate şi neconcesive. Numai că 1990 era anul în care Nelson Mandela, simbol al luptei anti-apartheid din Africa de Sud, tocmai fusese eliberat din detenţie pe fondul unui uriaş entuziasm şi al unei simpatii planetare. Iar noi aveam în revistă un material care se voia o satiră băşcălioasă cu titlul nici mai mult, nici mai puţin decît: „Mandela e un bou!”. Ei bine, dimineaţa aceea avea să ne arate că dacă era puţin probabil să suportăm vreodată consecinţe dramatice, grave, măcar simpla confruntare cu protestul scandat şi indignarea cuiva aveau să ne ofere o lecţie.
Răsfoiam, deci, revista, configuram în vocalize de intensitatea cîtorva octave şi decibeli sumarul viitorului număr, cînd auzim în uşă bătăi energice. La capătul lor apare silueta bine făcută, masivă, atletică a unui negru. Cu o mînă trăgea după el copia sa fidelă aflată la vîrsta grădiniţei, copilul său. Cu cealaltă mînă ţinea revista noastră pe care o flutura în faţa ochilor noştri măriţi cît cepele. Era o apariţie exotică care, culmea, constatam că scotea sunete şi cuvinte româneşti, inteligibile şi bine articulate, numai că intuisem, deja, motivul prezenţei sale acolo. Eram livizi, mai albi la faţă decît ne sortise pigmentul rasei, ne-am făcut mici în scaune, schimbam priviri încurcate, disperate între noi şi doar prezenţa copilului ne mai liniştea puţin şi credinţa că tatăl său n-o să-l facă martorul unor scene teribile.
Cine e autorul articolului?, întrebă negrul cu o voce baritonală, de stentor. Dar autorul, spre norocul lui întîrziase, lipsea. (După atîţia ani, cred că este fair play să nu-i dau numele, răsplătindu-i astfel propria-i lipsă de onestitate şi colegialitate dovedită în diferite prilejuri.)
Cine e autorul articolului din revistă? repetă negrul, bătînd cu dosul palmei pagina cu pricina.
Păi, ştiţi, colegul nostru n-a venit, trebuie să sosească! încercăm să tragem de timp. (Cu adevărat, autorul n-a mai apărut, a fost oprit la ţanc pe holul redacţiei de unul dintre noi, strecuraţi din încăpere în toiul discuţiei.)
Nu! Nu! Vreau să vorbesc cu autorul! continuă grav şi apăsat sud-africanul.
Dar luaţi loc! Staţi jos! spunem noi în efortul de a îmblînzi atmosfera şi îi oferim un scaun.
Nu! Nu stau decît dacă vine autorul să vorbesc cu el!
Dar un suc? Un suc pentru copil? ne continuăm tactica în disperare de cauză. Nimic!
Degeaba ne asumăm noi, din spirit de solidaritate, calitatea de coautori ai articolului, fiind gata să ne asumăm toată răspunderea formală, să dăm explicaţii şi să motivăm într-un fel conţinutul său, căci negrul e pornit şi ştie una şi bună.
Nu! Nu! zice negrul refuzînd şi ultima ofertă. Vrea doar să cunoască autorul care a scris mizeriile astea, zice el, şi ne fulgeră cu privirea.
Într-un tîrziu, la capătul acestui dialog care părea a fi al surzilor, spre stupoarea noastră, negrul îşi recapătă calmul, zîmbeşte aproape cu subînţeles către copil şi ne dă de înţeles că în spatele inflexibilităţii sale nu se află decît o cuminte şi civilizată indignare, nicidecum revanşardă. Nici astăzi nu ştiu dacă argumentele noastre destul de firave şi greu de reconstituit acum l-au „dezarmat” cumva, ori la mijloc au fost firea, caracterul unui om educat şi trăit mult timp în lumea civilizată (?!).
Negrul cedează, se îndreaptă cu paşi mari spre uşă, cu copilul de mînă, la fel cum intrase, şi mai spune în prag: Nu-i frumos! Nu-i frumos ce-aţi făcut!
Răsuflăm uşuraţi: omul, profund lezat de satira la adresa personalităţii ce stătea în centrul admiraţiei şi preţuirii sale, nu venise să se răzbune descărcînd în noi o ploaie de gloanţe, nu!, venise doar să ne bată obrazul! Atît!
