A plecat cu fruntea sus

O știre ascuțită ca un pumnal s-a înfipt în seara asta în sufletul multor gazetari din generația mea: Nicolae Dan Fruntelată a plecat dintre noi. A trăit câțiva ani într-o suferință despre care n-a vorbit niciodată. I-o trăda uneori paloarea feței. Prietenilor mai apropiați și mai insistenți, cu care discuta diverse intenții sau proiecte publicistice, le spunea doar, cu o voce tristă, că viitorul său este scurt, din ce în ce mai scurt. Nu era o metaforă a resemnării, ci o formă a demnității. Aceea prin care necazurile profunde se consumă în solitudine, fără a-i încărca și pe alții cu energii negative.

Nimic nu i-a putut încovoia statura morală și femitatea convingerilor; n-au reușit asta nici boala, nici detractorii năimiți răsăriți din mâlul revoluției. Dan Fruntelată, asemenea altor scriitori de valoare, n-a fost scutit de mizeria defăimării, dar huliganismul politic care a inundat societatea românească nu l-a putut intimida. L-a afectat pe dinăuntru, o fi contribuit și la îmbolnăvire, dar a rămas cu fruntea sus. Lată și luminată. A scris cărți, a publicat comentarii, a fost prezent în spațiul mediatic până în ultimele zile. Poetul de talent a fost dublat tot mai des de comentatorul sever al vremurilor pe care le trăim și de jurnalistul vizionar, preocupat de calea pe care este împinsă țara condusă de o prostocrație veroasă.

Prin publicistica sa, Dan Fruntelată a întruchipat acea nevoie de atitudine și de angajament care înnobilează tradiția intelectualității românești și fără de care țara noastră n-are nicio șansă de a-și recupera valorile.

A fost redactor-șef la „Viața studențească” și „Amfiteatru”, apoi la „Scânteia tineretului” – publicații la care au debutat și s-au format foarte mulți tineri jurnaliști. Dintre aceștia – și nu din alții – avea să se nască pleiada de elită a presei românești de la sfârșitul secolului trecut, validată ca atare inclusiv în perioada postdecembristă.

La începutul anilor ^70 eram student la Cluj și în timpul liber lucram în subredacția celor două reviste studențești, alături de Cornel Nistorescu, Ion Buduca, Augustin Cupșa și mulți alții. În acea perioadă, redactorul șef Niculae Stoian, succedat la conducere de Dan Funtelată, concepuseră revistele studențești ca pe o veritabilă școală de presă, deschisă studenților telentați din toate centrele universitare. Multe dintre numele consacrate ale presei de astăzi au trecut prin acea școală sui generis.

După ’90, indiferent de parti pris-urile fiecăruia, Dan Fruntelată a rămas pentru foarte mulți dintre noi un nume despre care gândeam cu un respect nedisimulat. Avea o formidabilă capacitate asociativă, construia punți pe care se puteau întâlni caracterele cele mai diverse. Cel mai recent episod a fost întâlnirea din octombrie 2020 a celor care am lucrat la revista „Viața Studențească” în anii ’70. Acea întâlnire a fost pentru Dan Fruntelată una dintre ultimele prezențe fizice într-un asemenea anturaj. Nu i-am putut spune nici atunci, nici în anii mai îndepărtați, nicio frântură din gândurile pe care abia acum le rostesc cu voce tare. Chiar dacă știa bine cât respect îi port. Dar, așa e un făcut – să vorbim de bine oamenii doar atunci când nu mai sunt printre noi, deși vorbele au sens și valoare doar dacă ne-ar fi auzite. La auzul tristei vești, un fost coleg scria pe grupul celor de la „Scânteia tineretului & Tineretul liber” „Dumnezeu să-l ierte și să ne ierte și pe noi că n-am știut să-l prețuim pe măsura talentului său!”.

Nu cred că Dan Fruntelată a supărat vreodată pe cineva sau că a făcut un rău cât de mic cuiva. Era un om să-l pui la rană, cum se spune în popor. Se impunea prin cultură, prin eleganța comportamentului și statura sa morală. Ne ridica mereu la altitudinea principiilor și a unei stachete profesionale pe care știa ca nimeni altul să ne-o ridice pe nevăzute, din două vorbe și o bătaie pe umăr.

Ne cucerea pe toți printr-o educație aleasă, ne convingea prin forța de argumentare și ne surprindea adesea prin originalitatea ideilor.

Pentru ca, acum, să ne părăsească, lasându-ne o dâră de neșters pe răbojul sufletului.

Condoleanțe și o reverență de compasiune în fața familiei îndoliate.

Dumnezeu să te aibă în pază, om minunat!