Acoperişul, de la operă de artă la parc sau promenadă

Dominique Perrault spunea: „Toate marile revoluţii par să treacă prin acoperiş”.

„Îţi place acoperişul meu? Dar treptele mele?” Aşa lăuda Brigitte Bardot, în „Mépris” de Godard, vila lui Curzio Malaparte, pe care o considera o clădire sexy şi sublimă. Edificiul fusese ridicat la Capri de către arhitectul Libera în 1937 şi el continuă să-i fascineze şi astăzi pe îndrăgostiţii de mare, de cinema şi arhitectură panoramică. Un imens acoperiş transformat în terasă pentru plajă, care dădea senzaţia unei prelungiri a mării. „Sub acoperişurile Parisului”, proclama şi cântecul interpretat de Albert Préjean în filmul lui René Clair.

Dacă o clădire este prin definiţie un fel de adăpost, atunci ea este definită de acoperişul său, iar tehnologia folosită la construirea acestuia este esenţială pentru succesul ei. Forma acoperişului poate varia foarte mult, aşa că este şi un indicator cultural.

Splendida vilă Curzio Malaparte din Capri, ridicată de arhitectul Libera

Acoperişul plat pare să fi fost universal la primele culturi din Orientul Mijlociu, unde clima este uscată şi deseori foarte călduroasă şi unde dormitul noaptea pe acoperiş este şi acum o practică foarte răspândită. El a apărut foarte târziu în Europa, fiind rezultatul cerinţelor stilistice moderniste şi al tehnologiei dalei din beton armat, care făcea posibilă construirea sa. Atunci când privim la reconstruirile imaginate ale clădirilor antice, ne este uşor să uităm că, în timp ce le înţelegem fundaţiile până la nivelul detaliului ştiinţific, ştim foarte puţin despre pereţii inferiori şi superiori, absolut nimic despre acoperişuri. Scriitorul englez J.C. Loudon a discutat despre folosirea ţiglelor acoperite cu trei straturi de ciment roman, care putea fi turnat perfect pentru a forma unul dintre cele mai perfecte şi rezistente acoperişuri, dar şi despre acoperişul cu terase susţinute de arce din ţigle care se deschideau între grinzi din fontă.

Opera din Sydney, cu acoperişurile în formă de scoică

Acoperişul ascuţit are două laturi în pantă care se întâlnesc într-o culme orizontală, creând de obicei un fronton la fiecare dintre capete, cunoscut drept acoperişul cu fronton. Este o invenţie care poate fi datată pe la sfârşitul secolului al VIII-lea î.Ch., în Mesopotamia şi în Anatolia. În alte culturi, acoperişul ascuţit vernacular a fost construit din piatră şi teracotă. Acoperişul chinezesc este cel mai uimitor dintre toate, fiind susţinut de un sistem de console de lemn care ies din capetele coloanelor. Cât priveşte structura, seamănă mai mult cu principiul consolelor din construcţiile din piatră, acesta putând să fi fost o sursă de inspiraţie. Ceea ce reuşeşte însă este să creeze un efect vizual complex, minunat şi să permită construirea unui profil curbat în acoperişul cu ţiglă.

Acoperişul în sticlă de la Grand Palais, realizat între 1896 şi 1900, la Paris

Verticalitatea a fost dusă la extrem în arhitectura gotică franţuzească, unghiul de înclinare devenind foarte important în Europa. Un palat renascentist italian avea un acoperiş destul de puţin înclinat, iar până la Andrea Palladio, la mijlocul secolului al XVI-lea, acesta era ascuns deseori în spatele unui parapet. În Franţa, acoperişul tindea să fie foarte abrupt şi foarte vizibil ca urmare a tradiţiei gotice. Dar clădirile franceze erau deseori împărţite în blocuri legate sau pavilioane, fiecare delimitat prin acoperişul său abrupt, principiu numit plan cu pavilioane. Când această tradiţie a fost reînviată, pe la 1635, s-a dat acoperişului abrupt numele de acoperiş mansardat, care are un profil convex sau concav şi conţine camere locuibile ce pot fi luminate de lucarnele din suprafaţa tavanului.

Acoperişul ca faţadă, Triunghiul de la Porţile Versailles-ului

Cu excepţia clădirilor private, importanţa acoperişului ascuţit a cunoscut un declin la sfârşitul secolului al XIX-lea. Construirea pieţelor cu deschideri mari, a sălilor de expoziţie şi a gărilor a dus la apariţia unor acoperişuri frumoase. După marea Expoziţie din 1851 de la Londra, a devenit ceva obişnuit ca astfel de evenimente să aibă o sală distinctă pentru mecanisme, cu o deschidere mare pentru a face loc echipamentelor expuse.

Există tradiţii diferite de folosire a materialelor vegetale pentru acoperişuri. Indienii din Mexic foloseau frunziş de palmier, în timp ce palmierul „nike” era folosit în Indonezia şi Malaezia, iar cocotierul, în Insulele Gilbert. În societăţile bazate pe agricultură, precum în Japonia şi în China, se folosesc tulpinile de grâu, secară şi orz. Acoperişurile din stuf, foarte obişnuite în estul Angliei şi în nordul Ţării Galilor, erau tulpini rigide şi nerupte folosite pentru acoperişurile din paie.

Clădire din Las Vegas, semnată de Frank Gehry

Ţiglele din teracotă trebuie să fi fost un material de construcţie aproape la fel de vechi cum este şi cărămida arsă, dar din cauza vulnerabilităţii şi a fragilităţii lor cunoaştem mult mai puţine exemple. Adesea, pe un anumit loc din acoperiş există trei straturi de ţigle, dar ţiglele clasice greceşti şi romane erau în seturi de câte două.

Apropiindu-ne de zilele noastre, acoperişurile au luat forme din ce în ce mai diverse. Aşa este „Opera din Sydney”, rezultatul fericit al unui compromis, deoarece alegerea proiectului a fost întâmplătoare şi dusă totuşi la îndeplinire. Ea se află pe un podium din Bennelong Point şi este definită de tipuri de acoperişuri curbate, angrenate, care acoperă Sala de Concerte, Teatrul de Operă şi un restaurant. Clădirea conţine Sala de concerte, care are 2.779 de locuri, Teatrul de Operă cu 1.547 de locuri, trei teatre suplimentare, cinci studiouri pentru repetiţii, două săli principale, patru restaurante, şase baruri şi diverse magazine de suvenire. Deşi este o clădire complexă din punct de vedere tehnic, remarcabile sunt doar acoperişurile, iar „scoicile” care acoperă aproape două hectare sunt printre cele mai cunoscute acoperişuri din lume. Feţele lor sunt făcute din ţigle ceramice albe şi mate. Panourile au formă de şevron care seamănă cu o figură alungită ce are un capăt extins până la un anumit punct şi alt capăt tăiat până la un punct corespondent. Trăsătura dominantă sunt acoperişurile în formă de vele, un adevărat simbol al oraşului.

Un adevărat Babel

Pavilionul Spaniol, Shanghai 2010

Oraşul de mâine pare că se construieşte astăzi. Pe acoperişurile unor importante clădiri se pot observa reţele de circulaţie, pasarele între diferitele imobile şi asta nu este totul. Pentru mâine ne putem imagina că acoperişurile devin parcuri. Christian de Portzamparc le-a testat deja în Olanda şi, cum fiecare construcţie nou ridicată pe un acoperiş va avea la rândul ei un alt acoperiş, se poate construi aşa până la stele. Iată un adevărat Babel. Diverse şcoli şi tendinţe sunt pasionate de acoperişuri. În fapt, istoria arhitecturii s-ar putea citi şi ca o câştigare a acoperişurilor. De la colibe la casele cu acoperiş ascuţit, mişcarea modernă a găsit în vila Savoy din „Cité radieuse” a lui Le Corbusier elemente care i-au permis să realizeze o serie de inovaţii moderne: solarul, peisajul decupat de cadre, trapele de acces, grădinile copilăriei, precum în oraşul Marsilia.

Stadionul Jocurilor Sud-Americane de la Medellin

În fond, această arhitectură novatoare continuă acoperişurile-terasă ale cashbah-urilor, prefigurând în penthouse-urile de mâine un plan dedicat hedonismului igienist. Între timp, „Crystal Palace”, ridicat la Londra, a însemnat dezvoltarea arhitecturii din sticlă, punându-se astfel în lumină interioarele.

Pavilionul spaniol la Expoziţia de la Shanghai din 2010

„Acoperişul ca operă de artă” poate fi asimilat unei sculpturi gigantice, cu volume unice, deformate, cu obiecte neidentificate ce se impun în peisaj. În schimb, inserate în contextele urbane, unele clădiri nu găsesc altă modalitate expresivă în afara dezmăţului decorativ al acoperişurilor. Operă de artă în sine, câteva acoperişuri vizibile din stradă devin un argument stilistic care subliniază totalitatea proiectului. Folosirea culorii este dublată de anamorfoze ale formelor. Acoperişurile se ondulează, se împodobesc cu carapace, forme de scoică sau se dovedesc numai un suport pentru piese enigmatice.

Morphosis, Shanghai

În acest sens putem cita „Pavilionul Spaniol” al Expoziţiei Universale din 2010 de la Shanghai, o splendidă operă de artă, sau Piaţa „Santa Caterina” din Barcelona, realizată de Enric Miralles şi Benedetta Tagliabue. Impresionant şi „Stadionul pentru Jocurile Sud-Americane” de la Medelin, realizat în 2010 de Giancarlo Mazzanti.

„Acoperişul ca faţadă.” Văzut din avion sau zărit de pe imobilele mai înalte, acoperişul pus în valoare printr-o tratare specifică se înrudeşte cu o „a cincea faţadă”. Arhitectura piramidală practică o operaţie complet diferită. Ea suprimă separarea între pereţii faţadei şi planul acoperişului. Folosit în Egiptul antic, dar şi în America Centrală în cultura Maya, acest proces revine în forţă în mai multe proiecte de anvergură, la Paris, dar şi la Londra, cu „The Shard of Glass”, turnul proiectat de Renzo Piano, aflat astăzi în faza finală, sau chiar în exoticul hotel Ryugyong din Pyongyang, din Coreea de Nord. Imobilele cu terasă sunt o variantă a acestui procedeu.

Pavilionul Danez, ca o grădină

„Acoperişul ludic”, modalitate îndrăzneaţă de a împăca arhitectura şi sculptura, clădirea şi pictura, transformarea acoperişului în suport al unor evenimente vizuale este din ce în ce mai frecventă. Elemente efemere aterizează pe el ca nişte batiscafuri aeriene. Un modul adăposteşte un restaurant, o formă de corabie un hotel cu trei paturi. Acoperişul propune o aventură. În alte cazuri, curbe şi contracurbe desenează pe cer un fel de cale ferată de scenografie. Sau şi mai bine, unii arhitecţi lipesc pe coama edificiilor lor surogate de arhitectură vernaculară, pavilioane de proastă calitate. Acoperişul devine atunci manifest, provocare.

Acoperiş cu piste de bicicletă

„Acoperişul ca parc sau promenadă”. Să faci din acoperişuri un imens teritoriu de joacă, să regăseşti la înălţime străzile şi bulevardele, să treci dintr-un edificiu în altul pe poduri, pasarele, tobogane… Toate acestea vor vedea lumina zilei în curând. Acum, pământul se acoperă cu edificii al căror acoperiş devine loc de promenadă. Spiralele de la Guggenheim înfloresc în lumina sorelui. Altădată, imobilele se afundau în sol, care servea şi de acoperiş. Construcţiile ies acum din pământ. Zincul, ţiglele se retrag în faţa câmpiilor, a ierburilor, a grădinilor, chiar a agriculturii. Mâine, vacile vor paşte iarba dintre coşurile caselor şi tălăngile lor vor răsuna în aceste păşuni. Este suficient să ne gândim la „Pavilionul Danez” al Expoziţiei Universale de la Shanghai, din 2010, construit de „BIG-Biarke Group”, la „Proiectul de grădină” al lui Jean Nouvel pentru Concursul de Renovare a Halelor din Paris, din 2003-2004, care n-a fost realizat, la Universitatea Feminină „Ewha” de la Seul, concepută de Dominique Perrault, sau la „Teshima Art Museum” din Japonia, proiectat de Ryue Nishizawa.