De câteva zile încoace, un cunoscut ziar publică rezultatele unui sondaj printre cititori despre cei mai detestaţi oameni politici de la noi. Surpriză: primul nu mai e Băsescu, dumnealui figurând abia pe locul al doilea. I-a luat faţa, la distanţă de câteva mii de voturi, Victor Ponta, eternul preferat al propriilor instituţii ce se ocupă cu sondarea opiniei publice, care îl aşază fără excepţie pe primul loc în stima noastră şi mândria…, cum se spunea pe vremea Împuşcatului. Iată deci cum „cel mai iubit fiu al poporului” e de fapt cel mai detestat, cel mai Ody, ca să ne păstrăm în dulcele vocabular al ultimelor şi mai apoi primelor zile care-au urmat Epocii de Aur şi rafalelor AKM din curtea cazărmii de la Târgovişte.
Un alt ziar publică de câteva zile încoace un serial cu titlul „Adevărata faţă a lui Putin”, un echivalent al cunoscutului „Mânăstire-ntr-un picior/ Ghici ciupercă ce-i!”, căci în legătură cu noul ţar de la Kremlin nu cred că mai sunt secrete de dezvăluit. În schimb, o reală problemă pentru cei mai mulţi români era până de curând adevărata faţă a celui ce ne ocârmuieşte din postura de şef al celui de-al treilea guvern ce – fără niciun onor – îi poartă numele.
Am scris de mai demult că Victor al nostru, spre deosebire de Orban al ungurilor sau Ianukovici de mai la răsărit şi de alţi Victori sau vectori ai istoriei, e un personaj lunecos, mai ceva ca un peşte. Şi nu întâmplător am ales acest termen de comparaţie, având în vedere nu doar caracterul onctuos al individului, dar şi comportamentul său comparabil cu acela al inşilor specializaţi în trafic de cocote, cu singura deosebire, deocamdată, că, în cazul de faţă, cocotele sunt oameni politici ce se lasă cumpăraţi nici măcar pe doi lei, precum până mai ieri liberalissimul Tăriceanu.
Trecem peste naivităţile liliale ale lui Antonescu, cel care a avut inspiraţia, de cum s-a văzut înscăunat ad interim pe scaunul de la Cotroceni, să se bizuie pe damfurile de gentlemen tratate bine cu spirt ale lui Băsescu, după ce îi acordase cu inimă largă acelaşi statut şi colegului cu care a purces la închegarea a ceea ce s-a numit, până nu demult, USL. Nu că naivităţile, candorile puerile nu s-ar mai fi repetat de la o zi la alta, rezistând chiar celebrului pact la semnarea căruia a asistat personal, cu obrajii îmbujoraţi de ruşine, în incinta aurită a aceloraşi Cotroceni, după care s-a văzut lovit peste degeţele de repetitivul prim-ministru, proaspăt uns ca urmare a parafării „docomentului” mai sus-amintit. Căci a asistat pasiv la întreaga mascaradă a formării celui de-al doilea guvern în care miniştrii liberali s-au văzut marginalizaţi mai ceva decât Ion Iliescu în ultimii ani de domnie ceauşistă, după care chiar au fost puşi la colţ precum Mona Pivniceru, doar pentru că n-a mai vrut să înghită găluşca cu baschetbalista în fruntea DNA, după ce trebuise s-o înalţe în rang tocmai în sinecura de la Bruxelles.
În fine, morţii cu morţii şi viii cu viii sau viile, căci, iarăşi, în privinţa personajului nostru, nimic nu e foarte clar stabilit. De la bun început a promis ceea ce ştia clar că nu va accepta niciodată, anume candidatura uselistă a lui Crin la prima demnitate în statul român. Şi-a arătat parţial chipul adevărat refuzându-l pe Johannis cu preţul dărâmării unei întregi construcţii politice. Dar a dat-o cu totul la întors abia acum de câteva zile când, după ce i-a promis aceeaşi bomboană prezidenţială lui Tăriceanu, a recunoscut totuşi că în proporţie de 49% ar fi posibil, la mare concurenţă cu Geoană, să intre în lupta pentru Cotroceni. Ne dăm seama cu toţii ce presiuni uriaşe vor trebui să facă pesediştii lui pentru a adăuga şi acel 1, 000…1% pentru a-l convinge, în sfârşit, să facă pasul cel mare, trecând un Rubicon care, totuşi, nu i se arată deloc în cărţi, având în vedere locul de frunte în sondajul detestabilităţii de care vorbeam la început. Aşa încât, oricât de mic ar fi procentul cu multe zerouri şi măcar un 1 în coadă, Victoraş nu va trece niciodată micul râu de pe vremea lui Cezar. Căci pe celălalt mal nu-l aşteaptă nici bastonul de mareşal, nici vreun sceptru de imperator, ci doar ruşinea unei prăbuşiri antrenând odată cu ea toată ciocoimea pesedistă a cărei singură grijă va fi să se scuture de el ca de râie.
Mincinosul mincinoşilor, întrecându-l până şi pe Băsescu, şi iată, nu doar în minciuni, şoldanul Victor Ponta nu va avea un viitor rozaliu. Cine are urechi de auzit să audă!
