Afacerea Virgil Tănase – Charles Hernu

Pe 22 mai 1982, în presa franceză izbucneşte „afacerea Tănase”. Scriitorul român Virgil Tănase, opozant al regimului de la Bucureşti şi exilat în Franţa, unde primeşte cetăţenia franceză, a dispărut de la domiciliu. Ziariştii francezi sunt interesaţi de subiect – dispariţia din Paris a unui disident est-european cunoscut e, fără îndoială, un subiect care nu poate fi ratat. Imediat apar şi primele ipoteze. Prima – că Virgil Tănase a dispărut din motive care nu au legătură cu opoziţia sa faţă de regimul comunist din România. Dispariţia ar fi, în acest caz, un fel de capriciu al unui artist, sau o modalitate de a-şi rezolva cine ştie ce probleme personale. A doua ipoteză este că Virgil Tănase a fost răpit (şi eventual asasinat) de autorităţile comuniste de la Bucureşti.

Cea de a doua ipoteză capătă rapid o confirmare dintr-o sursă cu totul neaşteptată. Pe 9 iunie 1982, preşedintele Franţei, Francois Mitterrand, anunţă într-o conferinţă de presă că responsabil pentru dispariţia lui Virgil Tănase este regimul de la Bucureşti şi promite dezvăluiri complete în câteva săptămâni. Faptul este fără precedent: niciodată un şef de stat nu se implică direct şi nu face declaraţii pe astfel de teme. Cu atât mai mult cu cât declaraţia respectivă anunţă ruperea de facto a relaţiilor dintre Franţa şi România. Este dispariţia unui disident un motiv serios şi puternic de rupere a relaţiilor dintre două state? Caracterul cu totul neobişnuit al ieşirii preşedintelui Mitterrand nu scapă jurnaliştilor francezi care urmăresc afacerea.

Pe 7 august 1982, Le Nouvel Observateur publică un articol cu titlul „A treia ipoteză”. Articolul sugerează că Virgil Tănase – despre care încă nu se ştia nimic la acea dată – nu a fost răpit de Securitate. Dimpotrivă, e ţinut ascuns de serviciul de contrainformaţii francez, DST, tocmai pentru a împiedica încercarea Securităţii de a-l asasina. De aici, lucrurile se precipită.

Pe 31 august, Bernard Poulet publică în Le Matin adevărul despre „afacerea Tănase”. Virgil Tănase nu a fost răpit de Securitate, ci ascuns de DST, cu acordul său, pentru a împiedica astfel asasinarea lui de către Securitate.

În aceeaşi zi, Virgil Tănase reapare, după mai bine de trei luni. Lui i se alătură Paul Goma şi Matei Haiducu, un cetăţean francez de origine română, în vârstă de 34 de ani, care se recomandă drept locotenent-colonel al Securităţii. Cei trei ţin o conferinţă de presă în care oferă propria lor explicaţie a evenimentelor.

Eroul principal al conferinţei de presă este Haiducu. Acesta susţine că este ofiţer de informaţii implantat în Franţa din 1975 pentru acţiuni de spionaj economic. Haiducu a obţinut cetăţenia franceză în 1978 prin căsătorie. Cu alte cuvinte, este un „ilegal” – un agent deplin conspirat care oficial nu mai are niciun fel de legături cu ţara de origine şi care este naturalizat şi integrat în ţara-gazdă pentru a nu crea niciun fel de suspiciuni în legătură cu identitatea sa reală şi misiunea pe care o are.

Potrivit lui Haiducu, în februarie 1982 primeşte de la Bucureşti misiunea de a-i asasina pe Virgil Tănase şi Paul Goma. Planul prevedea ca Goma să fie otrăvit, iar Tănase răpit şi asasinat de un grup mafiot.

Haiducu susţine că, fiind pregătit pentru activităţi de spionaj economic dar nu şi pentru asasinate, refuză să îndeplinească misiunea şi se predă celor de la DST. Din acel moment francezii, împreună cu Haidicu, cu Goma şi cu Tănase, pregătesc ratarea otrăvirii lui Goma şi pseudo-răpirea lui Tănase pentru ca Haiducu să poată raporta la Bucureşti îndeplinirea parţială a misiunii şi să aibă timp să îl aducă în Franţa pe fratele său, urmând ca după aceea să facă totul public. În esenţă, Virgil Tănase şi Paul Goma susţin versiunea lui Haiducu, povestind fiecare partea sa de poveste şi afirmă, în plus, că DST şi preşedintele Mitterrand vor confirma oficial cele spuse de ei.

Totuşi, la conferinţa de presă nu a fost prezent niciun ofiţer al DST. Nici serviciul francez de contrainformaţii, nici preşedintele Mitterrand nu au făcut, de atunci încolo, nicio declaraţie publică legată de „afacerea Tănase”. Şi cu asta povestea s-a închis. Ca un post scriptum, fiecare dintre cei trei români implicaţi în poveste – Tănase, Goma şi Haiducu – a scris câte o carte având ca subiect neobişnuitul eveniment, dar niciuna dintre cărţi nu spune în esenţă mai mult sau altceva decât ce s-a spus la conferinţa de presă din 31 august 1982.

A patra ipoteză: povestea, aşa cum nu o ştiam

Versiunea oficială a „afacerii Tănase” ridică multe semne de întrebare. De ce a intervenit public preşedintele Mitterrand acuzând direct şi explicit regimul de la Bucureşti, deşi ştia că Virgil Tănase este în custodia celor de la DST? Cum e posibil ca un ofiţer de informaţii să defecteze şi, imediat după defectare, DST să-i atribuie o misiune extrem de riscantă, ceea ce sugerează un nivel ridicat de încredere a ofiţerilor francezi în Haiducu? Cât de credibilă e candoarea lui Haiducu, care susţine că, fiind pregătit pentru misiuni de spionaj economic, a fost şocat de noua misiune (asasinatul)? La urma urmei, ofiţerii de informaţii, mai ales cei pregătiţi să devină „ilegali”, sunt antrenaţi (inclusiv psihologic) pentru orice fel de misiuni, inclusiv pentru asasinate. De ce preşedintele Mitterrand şi DST nu au mai făcut declaraţii pe tema „afacerii Tănase”, deşi Francois Mitterrand promisese explicit astfel de declaraţii, preferând să lase întreaga poveste să se încheie în coadă de peşte? De ce Virgil Tănase a fost ţinut ascuns o perioadă atât de lungă de timp? În fine, de ce în cazul lui Goma s-a optat pentru „ratarea” asasinatului, iar in cazul lui Tănase pentru „reuşita” răpirii?

Este meritul lui Liviu Tofan că a întreprins, timp de mai mulţi ani, o investigaţie în urma căreia a reuşit să obţină suficiente informaţii care să îl ajute să răspundă la întrebările de mai sus. Din discuţii cu foşti ofiţeri ai DST care s-au ocupat de cazul Tănase, cu soţia şi cu mama lui Haiducu, ca şi cu alte persoane implicate direct sau indirect în poveste, din documente pe care DST i le-a pus la dispoziţie şi din alte documente descoperite la CNSAS, Liviu Tofan a reuşit să producă a patra ipoteză.

Eroul principal al poveştii aşa cum n-o ştiam este Charles Hernu. Hernu a fost un membru al elitei politice franceze încă din anii ’50. Redutabil jucător de culise, eroul nostru s-a aflat în preajma mai multor preşedinţi francezi şi a altor politicieni de rang înalt. În 1981, Francois Mitterrand îl numeşte ministru al apărării, iar Hernu aranjează lucrurile în aşa fel încât unul dintre protejaţii săi să fie numit la conducerea serviciului de informaţii externe al Franţei.

Problema este însă că, începând cel puţin din 1957, Charles Hernu a fost racolat de serviciile de spionaj sovietice, după ce în prealabil, între 1953 şi 1957, lucrase pentru spionajul bulgar. KGB-ul îl plătea pe Hernu cu sume între 1000 şi 1500 de franci lunar (în condiţiile în care salariul lunar al lui Hernu era, în acea perioadă, de 800 de franci). Mai mult, KGB-ul a finanţat cu 50.000 de franci campania electorală a lui Hernu pentru alegerile legislative din 1958. Hernu a lucrat pentru sovietici cel puţin până în 1963. Iar Securitatea ştia toate astea şi, în plus, credea că abandonarea lui Hernu de către KGB în 1963 era o legendă.

Ei bine, în octombrie 1981 Haiducu primeşte misiunea de a-l racola pe Hernu, proaspăt ministru francez al apărării. Misiunea este considerată atât de riscantă încât o lună mai târziu CIE (Centrul de Informaţii Externe, ramura externă a Securităţii şi strămoşul actualului SIE) o abandonează. E destul de probabil că acesta a fost momentul în care Haiducu a defectat – dar e mai probabil ca el să fi defectat cel puţin din 1979, când DST deţinea deja date că ar fi fost agent al Securităţii. Ce este relativ cert este că undeva în noiembrie sau decembrie 1981 Haiducu este invitat să poarte o discuţie neoficială cu nimeni altul decât cu proapătul ales preşedinte al Franţei, Francois Mitterrand.

Prin urmare, DST şi Francois Mitterrand ştiau deja, la sfârşitul lui 1981, că Hernu, noul ministru al apărării şi prieten cu Mitterrand, fusese agent sovietic şi că românii încercau să-l racoleze.

În februarie 1982, francezii o arestează pe Magdalena Kopp, logodnica lui Carlos Şacalul. Aceasta ajunsese la Paris de la Bucureşti, cu acte false întocmite de Securitate. Suficiente dovezi indirecte ale faptului că regimul de la Bucureşti sprijinea o organizaţie teroristă (cea a lui Carlos) care ameninţa Franţa. După arestarea Magdalenei Kopp, Carlos a trimis un ultimatum autorităţilor franceze, în care afirma că dacă logodnica sa nu va fi eliberată imediat, va porni un „război personal” împotriva Franţei. Domnişoara Kopp nu a fost eliberată, iar Carlos a început să terorizeze Franţa.

Tentativa de racolare a unui ministru al apărării şi sprijinirea unui terorist care declarase război Franţei. Fiecare din aceste două motive era suficient de puternic pentru a-l face pe Mitterrand să rupă legăturile cu Bucureştiul în modul în care a făcut-o în conferinţa de presă din 9 iunie 1982. Luate împreună, cele două motive devin irezistibil de puternice. Dar Mitterrand nu se putea referi public nici la Carlos (pentru că dovezile erau doar indirecte), nici la Hernu (pentru că l-ar fi deconspirat pe Haiducu şi, mai important, pentru că asta ar fi pus capăt carierei sale politice). Aşa că cel mai bun pretext pentru atacarea publică a regimului de la Bucureşti şi ruperea relaţiilor cu Ceauşescu a fost „afacerea Tănase”, una pe care Mitterrand o controla.

Şi tot „afacerea Hernu” explică de ce Mitterrand nu şi-a mai ţinut promisiunea de a face „dezvăluiri complete” despre implicarea Bucureştiului în tentativa de asasinat la adresa lui Virgil Tănase şi Paul Goma. Declaraţia iniţială şi ruperea de facto a relaţiilor dintre Franţa şi România erau suficiente. Orice antagonizare suplimentară a regimului de la Bucureşti ar fi dus la creşterea inutilă a riscului ca Securitatea să scurgă în public informaţiile despre Hernu, chiar dacă asta ar fi dus la represalii dure, inclusiv din partea sovieticilor. Cu alte cuvinte, Mitterrand şi-a asumat un risc calculat şi nu a întins coarda mai mult decât a fost necesar.

Iarăşi, „afacerea Hernu” explică de ce Virgil Tănase a fost ţinut ascuns atâta vreme şi de ce Haiducu a plecat la Bucureşti imediat după „răpire”, unde a rămas până la începutul lui august 1982. Cel mai probabil este că Haiducu trebuia să afle toate informaţiile pe care Securitatea le deţinea despre Hernu şi să evalueze la faţa locului riscul ca Ceauşescu să folosească acele informaţii împotriva lui Mitterrand.

Meritul fundamental al cărţii lui Liviu Tofan este acela de a fi demonstrat că „afacerea Tănase” a fost un episod organizat şi controlat de francezi (chiar dacă iniţiat de Ceauşecu şi de Securitate) dintr-o poveste cu mult mai mare: „afacerea Hernu”. O poveste pe care nici Virgil Tănase, nici Paul Goma nu o cunoşteau şi n-aveau cum s-o cunoască atunci când au acceptat să joace rolurile propuse lor de către DST. Astfel că cei doi s-au trezit nu doar victime ale regimului comunist şi ale Securităţii, ci şi victime ale autorităţilor franceze. Din punct de vedere moral, statul francez este la fel de vinovat faţă de Tănase şi Goma ca şi statul român comunist şi postcomunist.

Sorin Cucerai

* Liviu Tofan, A patra ipoteză, Polirom, 2012

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.